Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, excepţie ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 44/91/2018 al Tribunalului Vrancea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 105D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile legale criticate corespund scopului legii, acela de protejare a interesului superior al copilului, şi urmăresc, totodată, creşterea responsabilizării părinţilor, dând posibilitatea instanţei de judecată ce a instituit măsura plasamentului să stabilească cuantumul obligaţiei de întreţinere, atunci când prestarea acesteia este posibilă, aspect lăsat la aprecierea instanţei de judecată. De asemenea, în legătură cu susţinerile referitoare la lipsa unui mecanism concret de punere în executare a hotărârii pronunţate de instanţă, se apreciază că aceste aspecte intră în sfera de competenţă a legiuitorului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Sentinţa civilă nr. 8 din 11 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 44/91/2018, Tribunalul Vrancea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Excepţia a fost invocată din oficiu, de către instanţa de judecată, într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vrancea pentru menţinerea plasamentului în regim de urgenţă la asistent maternal profesionist pentru un număr de trei copii minori, fraţi. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se apreciază că textul de lege criticat nu este suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat şi, în acest mod, este în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, privind principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Astfel, instanţa de judecată apreciază că dispoziţia legală criticată nu îndeplineşte cerinţa de previzibilitate a legii, deoarece depăşeşte scopul sesizării instanţei (respectiv acela de instituire a unor măsuri de protecţie specială a copilului), şi rămâne fără efecte concrete, ca urmare a imposibilităţii de punere în executare. 6. În acest sens, se arată că, potrivit textului de lege criticat, instanţa de judecată sesizată cu luarea unei măsuri de protecţie faţă de copil este obligată să se preocupe şi de stabilirea contribuţiei lunare a părintelui la întreţinerea copilului său, sub forma plăţii unei sume ce se face venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, de unde provine copilul, sau sub forma prestării unui număr de ore de muncă în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local. Instanţa de judecată apreciază însă că, prin această obligaţie legală de a dispune din oficiu, scopul principal al sesizării instanţei de judecată în cazul măsurilor de protecţie faţă de copil este depăşit, iar atingerea acestui scop prioritar poate fi împiedicată de măsurile ce ar trebui luate pentru îndeplinirea obligaţiei adiacente. Subiectul principal al acţiunii, copilul aflat în dificultate, în interesul căruia ar trebui să se desfăşoare întreaga procedură, nu are niciun interes ca părinţii lui să fie obligaţi la plata unor sume de bani pentru bugetul unităţii administrativ-teritoriale unde domiciliază sau să fie obligaţi la ore de muncă în interesul comunităţii şi totuşi, în temeiul dispoziţiilor legale criticate, poate interveni amânarea soluţionării cauzei. Copilul minor nu este parte în judecată, însă întregul proces judiciar ar trebui să se desfăşoare numai în scopul protejării drepturilor lui, în acest sens art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 stabilind şi obligativitatea ascultării copilului în vârstă de peste 10 ani cu privire la măsurile referitoare la acesta. 7. Se mai reţine că, în cauzele ce fac obiectul Legii nr. 272/2004, instanţa de judecată este învestită să soluţioneze o cerere de stabilire a unei măsuri de plasament, în condiţiile art. 65 alin. (2) din lege, potrivit regulilor de procedură specială cuprinse în art. 134 din acelaşi act normativ, ceea ce presupune că sesizarea instanţei trebuie să se facă în termen de 5 zile de la data când s-a dispus măsura de plasament, de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului, cauza se soluţionează în regim de urgenţă, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu o zi înaintea judecării. Astfel, este evident că legiuitorul a stabilit reguli şi termene de procedură apte să urgenteze luarea măsurilor de protecţie faţă de copil, având în vedere interesul acestuia de a beneficia cât mai rapid de o astfel de măsură. Or, verificarea existenţei veniturilor părinţilor, a cuantumului acestor venituri ori a faptului dacă părinţii sunt apţi de muncă implică efectuarea de cercetări suplimentare şi obţinerea de probe atât în sarcina direcţiei de protecţie socială, care trebuie concomitent să respecte termenul de 5 zile de sesizare a instanţei, cât şi în sarcina instanţei, în lipsa unor date suficiente sau lămuritoare ajungându-se ca scopul sesizării să fie atins cu întârziere. 8. În acest condiţii, pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii de amânare a unor cauze atât de speciale şi urgente, instanţele de judecată au ignorat obligaţia legală instituită de art. 67 din Legea nr. 272/2004 sau au apreciat că „nu este cazul să dispună în acest sens“, ajungându-se astfel ca obligaţia legală să fie respectată doar rar şi în mod arbitrar. 9. Mai mult, potrivit regulilor de procedură specială reglementate în actul normativ criticat, participanţii la judecată sunt în mod expres indicaţi, aceştia fiind reprezentantul legal al copilului, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, cauza fiind soluţionată cu participarea obligatorie a procurorului. Aşadar, părinţii copilului nu sunt părţi în cauză, ei participă la judecată doar în calitate de reprezentanţi legali ai copilului, scopul acţiunii fiind apărarea drepturilor copilului, iar nu disputarea unor drepturi sau obligaţii ale părinţilor. De aceea, faţă de scopul acţiunii, precum şi de conţinutul cererii de sesizare, unde niciodată direcţia de protecţie a copilului nu formulează un capăt de cerere având ca obiect obligarea părintelui la contribuţie pentru întreţinerea copilului, dispoziţia din oficiu a instanţei de judecată în acest sens este de natură să surprindă părintele prezent la judecată sau să rămână necunoscută părintelui care nu s-a prezentat la judecată, el nefiind informat cu privire la o astfel de sesizare din oficiu şi neputând să facă niciun fel de apărări. 10. De asemenea, instanţa de judecată arată că punerea în executare a unor astfel de hotărâri nu este reglementată, legea nestabilind cine are obligaţia încasării, dacă plăţile se pot face voluntar de către părinţi cui se comunică hotărârea, pentru punerea ei în executare. În aceste condiţii, instanţele de judecată comunică hotărârile de obligare a părinţilor la plata contribuţiei pentru copilul lor minor, aflat sub incidenţa unei măsuri de protecţie specială, către consiliul judeţean, care însă susţine că nu deţine pârghiile necesare pentru executare silită şi nici nu poate proceda la încasarea plăţilor voluntare. 11. Totodată, se arată că textul de lege criticat stabileşte în mod generic faptul că părinţii vor fi obligaţi „să presteze (…) acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.“, acţiunile sau lucrările fiind „incluse în planul de acţiuni sau lucrări de interes local, întocmit conform dispoziţiilor legale în vigoare.“ Astfel, nici în acest caz nu se stabileşte în concret care este obligaţia instanţei de comunicare din oficiu, dacă se comunică doar hotărârea de obligare la prestarea de activităţi sau orice altă hotărâre privitoare la încetarea măsurii de plasament, care sunt dispoziţiile legale în vigoare la care se face trimitere sau care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care părinţii nu îşi execută această obligaţie. Prin urmare, textul de lege criticat nu este însoţit de alte prevederi legale, în acelaşi act normativ sau într-un act normativ separat, care să aloce resursele umane şi materiale necesare, de natură să asigure aplicarea în mod eficient a dispoziţiilor legale criticate. 12. Se mai apreciază că, prin lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, este încălcat şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, din cauza faptului că justiţiabilii nu pot avea reprezentarea drepturilor lor procesuale. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 14. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege criticat reglementează obligaţiile părinteşti faţă de copil, dispuse de către comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, de instanţa de judecată, pe durata măsurii plasamentului, iar, în conformitate cu actul normativ criticat, părinţii au obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil, ţinând seama, cu prioritate, de interesul superior al acestuia. Aşadar, legea proclamă supremaţia criteriului interesului superior al copilului, care are caracter obligatoriu şi trebuie respectat în luarea oricărei măsuri privitoare la copil, indiferent de autorul ei. Principiul interesului superior al copilului este deopotrivă opozabil atât părinţilor, cât şi autorităţilor învestite cu competenţa de a lua măsuri în legătură cu copilul. 15. Se mai apreciază că legea, prin esenţa ei, este generală. Legea trebuie să se adreseze impersonal destinatarilor săi, spre deosebire de actul juridic care este, prin natura sa, concret şi personal. În procesul de elaborare a legii, legiuitorul are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie de comportament astfel că legea conţine doar un model abstract de comportament, cerut destinatarilor săi, fără a putea cuprinde şi a reglementa cazuri particulare, în care s-ar putea afla un anumit subiect de drept. Însă confruntarea modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă se realizează de către judecătorul învestit să soluţioneze o anumită cauză, în funcţie de împrejurările concrete ale raportului juridic dedus judecăţii. 16. Textul de lege criticat, prin norma de trimitere la prevederile art. 527 alin. (1) din Codul civil, referitoare la condiţiile obligaţiei de întreţinere, permite judecătorului aplicarea legii, la cazul concret. De asemenea, se mai apreciază că argumentele de neconstituţionalitate sunt abordate din perspectiva lipsei de reglementare a unui mecanism concret de punere în executare a acestui tip de hotărâri judecătoreşti, în sensul că legea se limitează la a stabili că sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului/sectorului municipiul Bucureşti, de unde provine copilul, fără a preciza în sarcina cui este stabilită obligaţia încasării sumelor care se fac venit la aceste bugete, dacă plăţile se pot face voluntar de către părinţi şi către cine anume, precum şi cui se comunică din oficiu hotărârea judecătorească, pentru punerea în executare. Or, din această perspectivă, se apreciază că excepţia apare ca inadmisibilă, întrucât, în astfel de situaţii, Curtea Constituţională nu poate complini voinţa legiuitorului. 17. În ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea textului de lege criticat, se apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, precise şi previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita, în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, se arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut în mod constant că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practica instanţelor de judecată şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea hotărârile din 21 ianuarie 1999, 22 martie 2001 sau 20 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Garcia Ruiz împotriva Spaniei, paragraful 28, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, respectiv Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108). 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, potrivit cărora: "(1) Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului în condiţiile prezentei legi va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul civil. Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, de unde provine copilul.(2) Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.(3) Acţiunile şi lucrările prevăzute la alin. (2) sunt incluse în planul de acţiuni sau lucrări de interes local, întocmit conform dispoziţiilor legale în vigoare." 21. În opinia instanţei de judecată care a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 272/2004, orice copil care, în mod temporar sau definitiv, este lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la măsuri de protecţie alternativă, care constă în: instituirea tutelei, a măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 sau a adopţiei. Măsurile de protecţie specială reglementate de actul normativ criticat sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată, iar textul de lege criticat în prezenta cauză este cuprins în capitolul III - „Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi“, secţiunea 2 „Plasamentul“ din Legea nr. 272/2004. Potrivit acestui act normativ, plasamentul este o măsură cu caracter temporar, ce poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidenţial, care, în accepţiunea art. 123 din Legea nr. 272/2004, se referă la toate serviciile care asigură găzduire pe o perioadă mai mare de 24 de ore, fiind organizate pe model familial şi putând avea caracter specializat, în funcţie de nevoile copiilor plasaţi. Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, atunci când există acordul părinţilor în acest sens, pentru copilul care nu poate fi lăsat în grija părinţilor, din motive neimputabile acestora, respectiv pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. În cazul în care părinţii nu îşi dau acordul pentru instituirea plasamentului, măsura se stabileşte de către instanţa de judecată. De asemenea, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă, dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, la cererea acesteia din urmă, instituirea măsurii plasamentului se stabileşte de către instanţa de judecată şi pentru situaţiile copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela, a copilului abuzat sau neglijat şi, respectiv, a copilului găsit sau părăsit în unităţi sanitare (art. 60 coroborat cu art. 65 din Legea nr. 272/2004). 23. În acest context, Curtea reţine că textul de lege criticat reglementează posibilitatea, fie a comisiei pentru protecţia copilului, în cazul în care aceasta din urmă stabileşte măsura plasamentului [art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 60 lit. b) şi e) din Legea nr. 272/2004], fie a instanţei de judecată care a dispus plasamentul copilului [în condiţiile art. 65 alin. (2) din lege], de a stabili, dacă este cazul, cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul civil. Totodată, în cazul în care plata contribuţiei la întreţinerea copilului cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului nu este posibilă, potrivit textului de lege criticat, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza unităţii administrativ-teritoriale în care are domiciliul sau reşedinţa. 24. Analizând textul de lege criticat, Curtea reţine că acesta face trimitere la dispoziţiile Codului civil referitoare la obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii lor minori, respectiv art. 499 din Codul civil, potrivit cărora tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, iar în caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de către instanţa de judecată. 25. Aşadar, Curtea reţine că, prin trimiterea pe care textul de lege criticat o face la dispoziţiile Codului civil referitoare la obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori, legiuitorul a urmărit să sublinieze, şi în cazul instituirii măsurii plasamentului, remanenţa îndatoririlor specifice ale părinţilor, cu privire la persoana minorului, îndatoriri ce rezultă din obligaţia generală de creştere, circumscrisă autorităţii părinteşti. În acest sens, legiuitorul a prevăzut expres, potrivit art. 5 din Legea nr. 272/2004, faptul că autoritatea părintească reprezintă principala formă de ocrotire a copilului, şi numai în subsidiar aceasta revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa, intervenţia statului fiind întotdeauna complementară. 26. Potrivit textului de lege criticat în prezenta cauză, cuantumul contribuţiei lunare băneşti a părinţilor la întreţinerea copilului faţă de care s-a instituit măsura plasamentului se stabileşte „dacă este cazul“, respectiv numai în situaţia în care părinţii dispun de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei. Mai mult, prin trimiterea făcută la prevederile Codului civil referitoare la obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor, legiuitorul a permis şi aplicarea individualizată a măsurii, în funcţie de circumstanţele speţei, dat fiind faptul că, în temeiul reglementărilor generale în materie, respectiv art. 527 coroborat cu art. 528 din Codul civil, poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, elemente de fapt, ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. 27. Totodată, Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă în alin. (2) al textului de lege criticat, potrivit căreia, dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, este fundamentată pe principiul angajării răspunderii părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, în vederea asumării responsabile a calităţii de părinte, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială. În acelaşi sens, al imposibilităţii de degrevare a părintelui de obligaţiile sale faţă de copilul minor, sunt şi dispoziţiile legii generale, respectiv art. 510 din Codul civil, potrivit căruia nici decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia de a da întreţinere copilului. 28. De altfel, prin Decizia nr. 352 din 24 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 5 august 2014, paragrafele 28-30, Curtea a statuat că obligarea părintelui de a presta acţiuni sau lucrări de interes local are loc în condiţiile în care acesta este „apt de muncă“, instanţa judecătorească având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacităţii părintelui de a presta activităţile stabilite de lege. De asemenea, prin decizia menţionată, Curtea a mai reţinut că, având în vedere scopul legii, acela de protejare a interesului superior al copilului şi creşterea responsabilităţii părinţilor, obligarea la prestarea unor lucrări sau acţiuni de interes local, pe o durată între 20 şi 40 de ore lunar, de către părintele apt de muncă, pentru copilul cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, prin scopul şi natura sa, nu poate fi considerată opresivă sau cauzatoare de prejudicii nerezonabile. 29. Totodată, în prezenta cauză, în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, dat fiind faptul că, în opinia instanţei de judecată ce a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, acesta nu poate fi pus în executare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 385 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017). De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. 30. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent. 31. Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea reţine că textul de lege criticat prevede în mod expres că sumele datorate cu titlu de contribuţie lunară a părintelui la întreţinerea copilului supus măsurii plasamentului se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, de unde provine copilul. Aşadar, creditorul sumelor astfel datorate este unitatea administrativ-teritorială care contribuie la finanţarea măsurii de protecţie specială instituită [potrivit art. 127 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi se finanţează din bugetul de stat, bugetul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti, bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv din donaţii, sponsorizări şi alte forme private de contribuţii băneşti, permise de lege]. Prin urmare, creditorul sumelor astfel datorate, căruia i se comunică hotărârea judecătorească prin care s-a instituit această obligaţie specifică de plată, hotărâre care constituie titlu executoriu, potrivit art. 136 din Legea nr. 272/2004 coroborat cu art. 633 pct. 2 din Codul de procedură civilă, trebuie să solicite încuviinţarea executării silite, în condiţiile art. 666 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 32. În consecinţă, Curtea reţine că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conţinutul său normativ fiind unul clar, precis şi previzibil, astfel încât să permită, pe de o parte, instanţelor judecătoreşti, în procedura interpretării legii, să-şi exercite funcţia decizională, iar, pe de altă parte, persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, acţiunile care trebuie întreprinse, în vederea realizării finalităţii normei legale. 33. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se mai susţine că măsura dispusă de către instanţa de judecată din oficiu, în sensul obligării la plata unei contribuţii băneşti sau la prestarea unui număr de ore, lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, este de natură să surprindă părintele prezent la judecată, sau să rămână necunoscută părintelui care nu s-a prezentat la judecată, el nefiind informat cu privire la o astfel de sesizare din oficiu şi neputând să facă niciun fel de apărări. Or, Curtea reţine că stabilirea măsurilor de protecţie specială se soluţionează întotdeauna cu citarea părinţilor, respectiv a reprezentanţilor legali ai copilului, potrivit art. 134 din actul normativ criticat, care pot face dovada faptului că nu au mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei stabilite de instanţă, prin orice mijloc de probă, potrivit dispoziţiilor generale în materie, respectiv art. 528 din Codul civil, potrivit căruia mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, cu respectarea exigenţelor constituţionale ale dreptului de apărare, referitoare la posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. 34. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că obligaţia legală a instanţei de a stabili fie contribuţia bănească a părintelui la întreţinerea copilului minor, pentru care s-a stabilit măsura plasamentului, fie, subsecvent, prestarea unui număr de ore lunar, în cadrul unor acţiuni sau lucrări de interes local, depăşeşte scopul sesizării, care este acela de a institui o măsură de protecţie specială a copilului, Curtea reţine că exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trebuie să ţină cont de interesul superior al copilului, care, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Or, interesul minorului cuprinde toate drepturile sale, inclusiv dreptul acestuia de a primi întreţinere de la părinţii săi, inerent drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, astfel încât nu se poate nega textului de lege criticat o anumită funcţie de responsabilizare a părintelui care, din motive neimputabile sau nu, este în imposibilitate să îşi exercite în mod direct drepturile şi îndatoririle părinteşti, în mod temporar acestea fiind preluate de colectivitatea locală, prin intermediul serviciului public de asistenţă socială. 35. Codul de procedură civilă reglementează situaţii în care, în cazul întârzierii judecării cererii principale, instanţa de judecată poate dispune disjungerea judecării altor obiecte ale sesizării. De altfel, în speţă, instanţa de judecată s-a pronunţat cu celeritate, în conformitate cu regulile procedurale speciale incidente, asupra cererii de înlocuire a măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul la asistent maternal profesionist şi a dispus, prin aceeaşi hotărâre, disjungerea capătului de cerere referitor la obligaţia părinţilor de a contribui la întreţinerea copiilor beneficiari ai unei măsuri de protecţie specială. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 44/91/2018 al Tribunalului Vrancea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
