Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 557D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020, în prezenţa reprezentanţilor autorilor excepţiei, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 29 octombrie 2020, dată la care, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 18 noiembrie 2020 şi, ulterior, pentru acelaşi temei legal, pentru data de 15 decembrie 2020. La data de 15 decembrie 2020, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 ianuarie 2021 şi, ulterior, succesiv, pentru datele de 23 februarie 2021, de 3 martie 2021 şi de 4 martie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 30 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.679/40/2017, Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefan Vieru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Se susţine că, deşi interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale sunt necesare şi obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât substituie puterea judecătorească puterii legislative, aspect ce conferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trăsături de putere legiuitoare delegată, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, care conferă instanţei supreme atribuţii, exclusiv, în sfera interpretării şi aplicării unitare a legii. Se susţine că reglementarea caracterului erga omnes al unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta este pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, transformă respectiva hotărâre într-un veritabil text de lege, în condiţiile în care, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, singura autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul. Se susţine, de asemenea, că, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii. Se arată că aspectele anterior menţionate contravin prevederilor constituţionale invocate, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adăugat la lege, instituind cerinţe pe care legiuitorul nu le-a menţionat în dispoziţiile legale criticate. Se mai susţine că, de vreme ce, printr-o hotărâre penală, organele judiciare au de soluţionat aspecte specifice cauzelor penale, adăugarea în sarcina acestora a unor noi atribuţii, respectiv obligaţia de a se pronunţa şi asupra caracterului nelegal al privării de libertate, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat; aceasta în condiţiile în care, conform art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Se arată că, prin obligarea tuturor instanţelor la respectarea soluţiei dispuse printr-o hotărâre pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, este limitată puterea acestora din urmă de a soluţiona cauzele deduse judecăţii astfel cum apreciază că este corect, fiind, totodată, încălcat accesul liber la justiţie al persoanelor interesate să angajeze răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare. 5. Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 şi nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi se arată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 clarifică modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare, prin raportare la succesiunea actelor prevăzute de legea procesual penală. Pentru acest motiv, se susţine că dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie, în raport cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală. Se arată, totodată, că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unitară a legii este prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituţie şi că acesta reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil al justiţiabililor. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: - Art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.“; – Art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ 10. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 52 alin. (3) cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 61 alin. (1) referitoare la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (3) privind instanţele judecătoreşti. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituţională. Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. 12. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce efecte, în egală măsură, şi în prezenta cauză, ţinând seama că instanţa constituţională a fost sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate înainte de pronunţarea Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (a se vedea, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 57-59). 13. Referitor la dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 24 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 14. Prin Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, mai sus menţionată, paragrafele 15-26, Curtea a reţinut că, într-o democraţie constituţională efectivă, unele norme constituţionale, datorită caracterului lor general, sunt şi trebuie să fie concretizate de către legiuitorul ordinar (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 123, potrivit căruia Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită instituţie, fiind, desigur, exclusă detalierea în amănunt). 15. Curtea a constatat că recursul în interesul legii, instituit şi reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituţional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. Cu privire la această atribuţie a instanţei supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, şi în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reţinut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 16. Cu referire la situaţiile pe care legiuitorul ordinar le vizează şi ale căror efecte urmăreşte să le limiteze, prin reglementarea instituţiei recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009). 17. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că divergenţele profunde de jurisprudenţă care persistă în timp şi care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, a se vedea şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 24 aprilie 2014). 18. De asemenea, Curtea a reţinut că valorile constituţionale pe care legiuitorul ordinar le ocroteşte prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reţinut că, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. 19. În continuare, Curtea a constatat că textul art. 126 alin. (3) din Constituţie conţine, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanţelor judecătoreşti, care compun puterea judecătorească, menţionată, alături de cea executivă şi cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituţie, le revine îndatorirea de a interpreta şi aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În sfârşit, norma constituţională prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va exercita această atribuţie potrivit competenţei sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligaţii instituţionale. Astfel, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea. Apoi, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea în mod unitar. În sfârşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să asigure dezideratul interpretării şi aplicării unitare a legii. 20. Totodată, Curtea a reţinut că legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit şi nemijlocit, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii şi, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanţele judecătoreşti, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemelor de drept judecate reprezintă o consecinţă inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenţei instanţei supreme de a asigura aplicarea şi interpretarea unitară a legii. 21. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că toate criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susţinerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanţei supreme „se amestecă nemotivat şi nedorit în activitatea legislativului“ trebuie respinsă. Rolul şi funcţiile puterii judecătoreşti în democraţia constituţională din România sunt desemnate prin expresiile „înfăptuirea justiţiei“ - art. 124 alin. (1) - şi „realizarea justiţiei“ - art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituţia introduce un corectiv esenţial cu privire la conţinutul acestor noţiuni, respectiv acela că justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Astfel, aşa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. S-a reţinut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operaţiunea raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (a se vedea deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reaminteşte paragraful 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]“. 22. Prin urmare, Curtea a reţinut că susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanţei supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, precum şi în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reţinut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, Curtea a reţinut că legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 şi 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. 23. De asemenea, Curtea a constatat că nu se susţine afirmaţia potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenţei judecătorului. Independenţa judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste şi în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Parlov-Tkalčič împotriva Croaţiei, paragraful 86, că absenţa unor garanţii suficiente care să asigure independenţa judecătorilor în interiorul sistemului judiciar şi, în particular, faţă de superiorii lor poate să conducă instanţa de contencios constituţional la concluzia că îndoielile cu referire la imparţialitatea şi independenţa unei curţi sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situaţie este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituţionale explicite, obligă, printr-o dispoziţie, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanţele judecătoreşti să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept care au fost soluţionate în mod contradictoriu. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudenţă, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ştefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ştefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
