Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 2.473/111/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.802D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 4 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la 9 iulie 2020, dată la care, potrivit prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării la 29 septembrie 2020. La această dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea la 29 octombrie 2020, când, potrivit prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării la 18 noiembrie 2020 şi, ulterior, pentru acelaşi temei legal, la 15 decembrie 2020. La această dată, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea la 26 ianuarie 2021 şi, ulterior, pentru acelaşi temei legal, la 23 februarie 2021, dată la care, potrivit prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării la 3 martie 2021, când, în temeiul dispoziţiilor art. 50 şi ale art. 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 martie 2021, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 15 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.473/111/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză civilă având ca obiect repararea prejudiciului în cazul privării nelegale de libertate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind valorile statului de drept, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti şi folosirea căilor de atac. În acest sens, arată că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală este constituţională numai în măsura în care, în cazul unei soluţii de netrimitere în judecată sau de achitare, nu limitează dreptul la repararea pagubei al persoanelor împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă numai la ipotezele în care există ordonanţă, încheiere sau hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit că privarea de libertate a fost nelegală“. De asemenea, susţine că „modul acesta de interpretare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, care îngrădeşte dreptul persoanelor lipsite de libertate în cauze finalizate prin achitare sau netrimitere în judecată să ceară despăgubiri decât dacă au o hotărâre ce constată nelegalitatea arestării, este neconstituţional, deoarece este contrar scopului pentru care art. 504 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală a fost modificat, anume pentru extinderea dreptului la repararea pagubei“. Consideră astfel că o asemenea interpretare restrictivă a dreptului la despăgubiri este în contradicţie cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998 şi nr. 255 din 20 septembrie 2001. În continuare, apreciază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, este o chestiune de interpretare ce revine instanţelor judecătoreşti dacă acordarea despăgubirilor civile pentru lipsirea de libertate în mod nelegal este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea măsurii arestului preventiv, interpretare care excedează competenţelor Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 23, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 21). Arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, neputând constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. De asemenea, arată că, prin deciziile mai sus citate, Curtea Constituţională a statuat obligaţia instanţelor penale de a se pronunţa asupra legalităţii măsurii lipsirii de libertate în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 16, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 15, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 16). Concluzionează că, în lipsa unei încheieri definitive sau a unei hotărâri definitive a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei prin care să se constate nelegalitatea lipsirii de libertate, „persoana care a fost lipsită de libertate în cursul procesului penal, iar la final a fost achitată, este lipsită de remediul efectiv de a accede la despăgubiri pentru paguba, evidentă şi de necontestat, suferită“. Mai arată că nicio normă de procedură penală nu obligă instanţa care pronunţă o soluţie de achitare ori de încetare a procesului penal să facă o analiză a legalităţii încheierilor definitive prin care s-au dispus măsuri preventive cu privire la inculpatul care a fost achitat sau faţă de care procesul penal a încetat. Totodată, menţionează că instanţa civilă nu poate cenzura hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, „critica legalităţii ori temeiniciei oricărei hotărâri judecătoreşti devenită definitivă fiind prohibită de lege, potrivit dispoziţiilor art. 430-431 din Codul de procedură civilă“. Aşadar, nici instanţa penală care pronunţă achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal şi nici instanţa civilă învestită cu judecarea acţiunii în despăgubiri nu au competenţa procedurală de a cenzura o încheiere penală intrată în puterea lucrului judecat, cu scopul de a constata dacă o măsură preventivă care nu mai este în curs a fost sau nu legală. Cenzura hotărârilor judecătoreşti definitive se poate face, atât în materie penală, cât şi în materie civilă, doar în căile extraordinare de atac, în condiţiile expres şi limitativ impuse de normele de procedură incidente. Astfel, condiţionarea obţinerii de despăgubiri de existenţa încheierii prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestului preventiv implică o probă imposibil de realizat. De asemenea, consideră că imposibilitatea de a obţine despăgubiri în temeiul textului de lege criticat generează un tratament discriminatoriu pentru persoanele achitate raportat la persoanele condamnate definitiv care beneficiază de deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei de arest preventiv. 5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 6. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 7. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 8. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.“ 9. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile statului de drept, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (1), (6) şi (7) privind libertatea individuală, ale art. 52 alin. (3) referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (2) privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 10. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că - ulterior sesizării sale cu această excepţie - prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. 11. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, mai sus citată, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. 12. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, paragraful 34). 13. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 2.473/111/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
