Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10.333/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.251 D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Dosarul se află la al doilea termen de judecată. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Sentinţa civilă nr. 4.200 din 1 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.333/1.748/2016, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2) art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia a fost ridicată de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect o contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textele de lege criticate sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul previzibilităţii şi accesibilităţii, deoarece consumatorul beneficiază de dreptul de a fi eliberat de orice datorii reziduale decurgând dintr-un contract de credit dacă îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 4 din lege, prin darea în plată a imobilului ipotecat, indiferent de soldul creditului ori de valoarea imobilului, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a creditorului de a accepta bunul dat în plată şi a stinge orice datorii ale acestuia care excedează valorii bunului dat în plată. Prin prevederile art. 3 din Legea nr. 77/2016, legiuitorul transformă bunul din garanţie imobiliară în mijloc de plată cu efect liberatoriu. Previzibilitatea impunea menţinerea aceloraşi efecte ale contractului pe care părţile le-au prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă la momentul încheierii contractului. Prevederile legale criticate derogă de la legislaţia civilă, fără a indica expres textul de lege de la care derogă. 6. Autorul excepţiei arată că art. 11 din Legea nr. 77/2016 aduce atingere art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât consacră efectul retroactiv al legii. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă contractelor de credit aflate în derulare, la momentul intrării sale în vigoare. Autorul excepţiei susţine că dreptul său subiectiv născut din contract nu este dat doar de rambursarea integrală a împrumutului acordat şi a dobânzii, ci şi de rambursarea acestora prin plată, iar nu prin predarea unui bun asupra căruia nu s-a convenit să reprezinte plată a preţului. Legiuitorul a intervenit în mod „abrupt, ilegitim şi neconstituţional“ într-o situaţie ale cărei efecte au fost epuizate încă de la momentul încheierii contractului. 7. Autorul excepţiei mai susţine că prin dispoziţiile criticate se aduce o atingere nepermisă dreptului de proprietate privată al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, fără a exista o prealabilă şi dreaptă despăgubire. Instituţia de credit este titulara unui drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani. Din perspectiva art. 44 din Constituţie, un astfel de drept de creanţă este un drept de proprietate ce este protejat şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Când obiectul dreptului de creanţă este înlocuit cu un obiect de valoare mai mică are loc o expropriere în favoarea unui terţ, persoană de drept privat. Prin efectul liberatoriu constând în stingerea creanţei reziduale a băncii, formată din diferenţa dintre soldul creditului la momentul plăţii şi valoarea imobilului, dreptul de proprietate al băncii asupra acestei creanţe este afectat iremediabil prin dispariţia sa. 8. Se consideră că limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie; scopul legii nu este unul general, ci unul particular, de care vor beneficia strict persoanele care se încadrează în limitele legale, persoane care nu trebuie să facă dovada diferenţei dintre valoarea bunului la momentul contractării şi valoarea actuală şi nici a imposibilităţii de plată a ratelor împrumutului. În acest context limitarea dreptului de proprietate prin stingerea creanţei constând în diferenţa dintre soldul creditului şi valoarea imobilului nu asigură un just echilibru între interesul creditorului şi interesul general. 9. Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 135 alin. (2) lit. b) privind economia, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în cauză, contractul de credit a fost încheiat între bancă şi consumatorii care doresc să dea în plată imobilul înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. Totodată, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]“. 16. Curtea constată că autorii excepţiei au invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două teze ale acestuia, respectiv teza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil („Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“) şi teza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei. 17. Curtea observă că în examinarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016, potrivit căreia legea se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare, este relevant faptul că în prezenta cauză contractul de credit a fost încheiat înainte de data intrării în vigoare a legii (contractual a fost novat, însă, în jurisprudenţa sa, Curtea s-a raportat la contractul iniţial de credit; a se vedea în acest sens Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 230, şi Decizia nr. 821 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 2 iulie 2018, paragraful 256). În aceste condiţii Curtea va respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei. 18. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016, aceasta urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, având în vedere faptul că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică exact înţelesul normelor legale, care a fost exclus din cadrul constituţional prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. 19. Prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat, făcând referire la jurisprudenţa sa, în esenţă, că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este o decizie interpretativă, or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normelor juridice, care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, instanţa de contencios constituţional urmând să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea şi Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 48). 20. Pornind de la aceste considerente, Curtea va analiza pe fond excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 1 alin. (3), art. 5 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 77/2016. 21. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin prisma criticilor formulate de autorul excepţiei, Curtea va face referire la paragrafele 30-35 din Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018, prin care s-a statuat că aprecierea asupra ruinei (iminente) contractuale a debitorului nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat [referitor la noţiunea de ruină (iminentă) a debitorului a se vedea paragrafele 35 şi 37 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, iar cu privire la noţiunea de risc supraadăugat a se vedea paragrafele 96 şi 97 din Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016]. 22. În ceea ce priveşte criteriile care trebuie avute în vedere atunci când se constată apariţia riscului supraadăugat, Curtea a reiterat cele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 98. Astfel, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi a pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice, care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea limitei dintre cele două categorii de riscuri - riscul inerent contractului asumat de părţi în mod voluntar şi riscul supraadăugat, care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi - determinând, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în sensul adaptării contractului la noile condiţii. Efectele juridice ale acestei intervenţii se vor produce numai pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. 23. Prin urmare, Curtea a reţinut că, după constatarea intervenirii unui risc supraadăugat în derularea contractului de credit, vor fi evaluate, în considerarea circumstanţelor specifice fiecărui contract de credit, remediile care urmează a fi dispuse, adaptarea sau, după caz, încetarea contractului. Dar, indiferent care dintre cele două soluţii va fi adoptată, aceasta va trebui să respecte exigenţa ca riscul supraadăugat să fie suportat împreună de debitor şi creditor în mod echitabil. O asemenea exigenţă este impusă, pe de o parte, de faptul, subliniat de Curte în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 102, că niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului şi, pe de altă parte, de faptul, de asemenea subliniat în decizia antereferită (paragraful 99), că echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Cu alte cuvinte, însăşi natura conceptului de risc supraadăugat, premisa constatării impreviziunii contractuale, impune cu necesitate ca acesta să fie suportat împreună de părţile contractului de credit (a se vedea în acest sens Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 31). 24. Curtea a mai reţinut că impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, şi nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza exclusiv prestaţiile părţilor din contractul de credit, de natură să determine ruina contractuală a debitorului, şi nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale, care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noţiunea de impreviziune contractuală, care s-ar deplasa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului (a se vedea în acest sens paragraful 32 din Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018). 25. În considerarea celor anterior expuse Curtea a constatat că debitorul care solicită, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, darea în plată a imobilului, sub condiţia îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, se află într-o situaţie diferită de aceea a debitorului care, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 26 iunie 2015, iniţiază procedura de insolvenţă, noţiunea de insolvenţă fiind definită de prevederile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 151/2015, potrivit cărora „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente“ (a se vedea în acest sens paragraful 33 din Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018) . 26. În concluzie, Curtea a reţinut că instanţa judecătorească învestită, în temeiul art. 7 sau, după caz, al art. 8 din Legea nr. 77/2016, cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect contestaţii formulate de creditori şi, respectiv, acţiuni ale debitorilor, ca expresie a obligaţiei statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci îşi va limita analiza la dinamica obligaţiilor reciproce, întemeiate pe contractul de credit, şi, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata intervenţia impreviziunii contractuale. Aşadar, instanţa judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice procedurii insolvenţei persoanei fizice (a se vedea în acest sens Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 35). 27. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, şi anume Codului civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează (a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115). 28. Referitor la critica privind încălcarea art. 44, art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune reiterarea celor reţinute în paragraful 128 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19), Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde, în cadrul alin. (1), o dispoziţie specială, în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. Totodată, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele 50-60, Curtea a reţinut că deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului, operată prin textele de lege criticate, urmăreşte un scop legitim, ce se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. De asemenea, Curtea a arătat că măsura criticată este adecvată, necesară şi respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 29. Cu privire la criticile formulate din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituţie, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi ale art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10.333/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Cornetu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
