Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 266/1/2019
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Iulia Cristina│Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Iva[novici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei │
│Voicheci │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Corina Alina │- preşedintele Secţiei │
│Corbu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I│
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Nina Ecaterina│- judecător la Secţia I│
│Grigoraş │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Alina Iuliana │- judecător la Secţia I│
│Ţuca │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I│
│Cristescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I│
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mădălina Elena│- judecător la Secţia │
│Grecu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia │
│Ilie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iuliana │- judecător la Secţia │
│Măiereanu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia │
│Marcela │de contencios │
│Canacheu │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Gheorghe │de contencios │
│Severin │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia │
│Ionescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a│
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ioana Bogdan │- judecător la Secţia │
│ │penală │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27^2 alin. (1) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de Luminiţa Nicolescu, procuror şef birou al Secţiei judiciare. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la practica neunitară ivită în soluţionarea următoarei probleme de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care instanţa de judecată a soluţionat fondul notificării în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor sau, dimpotrivă, se impune ca dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă de entitatea notificată în executarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, să fie înaintat către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către prefect?“. Magistratul-asistent învederează legala constituire a completului competent să judece recursul în interesul legii, precum şi faptul că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure aplicarea şi interpretarea unitară a legii cu privire la problema de drept sesizată, arătând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care instanţa a soluţionat fondul notificării, conform art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, entitatea notificată va înainta dispoziţia la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, fără efectuarea controlului de legalitate de către perfect. Atât timp cât controlul de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, un nou control de legalitate efectuat de către perfect este inadmisibil şi în contra dispoziţiilor din Legea nr. 554/2004, conform cărora prefectul exercită control de legalitate doar asupra dispoziţiilor emise exclusiv în procedura administrativă, nu şi în procedura judiciară, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşadar, în cazurile supuse analizei, controlul de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, iar hotărârea judecătorească pronunţată în aceste cauze ţine loc de dispoziţie administrativă. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti." II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă doar din raza Curţii de Apel Bucureşti. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 3. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 165/2013: "ART. 21 (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate. [...] (3) Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile. [...] ART. 33 (1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1). Prin excepţie, se analizează cu prioritate cererile formulate de persoanele certificate de entităţi desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene, ca supravieţuitoare ale Holocaustului, aflate în viaţă la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi. [...] ART. 35 (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (1^1) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru." 4. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 554/2004: "Tutela administrativă ART. 3 (1) Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. (2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată. (3) Până la soluţionarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) şi (2) este suspendat de drept. [...] Termenul de introducere a acţiunii ART. 11 (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." 5. Constituţia României: "Art. 123 [...] (5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept." 6. Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 340/2004: "ART. 19 (1) În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: (..) e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului; [...] ART. 20 Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială şi poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii." 7. Este de menţionat că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11 din 11 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 447/1/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 8 iulie 2015 (denumită în continuare Decizia nr. 11/2015), s-a admis sesizarea şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 554/2004, s-a stabilit că prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente 8. În practica instanţelor din raza Curţii de Apel Bucureşti, interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 în dosarele având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu se realizează unitar, instanţele pronunţându-se diferit asupra cererilor reclamanţilor privind înaintarea dosarului administrativ direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, situaţia premisă fiind următoarea: 9. Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, să soluţioneze pe fond notificarea pe care au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură sau propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent, stabilirea despăgubirilor urmând să fie făcută în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013, şi să oblige pârâtul la emiterea unei dispoziţii, precum şi să trimită dosarul la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în vederea stabilirii întinderii măsurilor compensatorii, în conformitate cu Legea nr. 165/2013. 10. În primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea, a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilul ce face obiectul notificării, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte pentru imobilul preluat abuziv de stat şi să transmită dosarul administrativ către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în vederea emiterii deciziei de compensare. 11. În motivare s-a reţinut că notificarea nu a fost soluţionată de entitatea învestită nici în noile termene stabilite prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care s-a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor, instanţa judecătorească pronunţându-se asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispunând restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. 12. În analiza condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilul ce face obiectul notificării şi a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte pentru acest imobil. 13. În temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 şi întrucât soluţionarea notificării a intervenit pe cale judecătorească, prima instanţă a constatat că nu se mai impune controlul de legalitate la care face trimitere art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care a obligat pârâtul să transmită dosarul administrativ privind imobilul către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în vederea emiterii deciziei de compensare. 14. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, arătând că în mod greşit a fost obligat să trimită dosarul administrativ împreună cu hotărârea judecătorească pronunţată direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece are obligaţia legală, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, de a înainta dosarul administrativ la prefect, în vederea exercitării controlului de legalitate de către acesta. Soluţiile jurisprudenţiale diferite: 15. Într-o primă orientare jurisprudenţială, instanţa de apel a admis apelul, a schimbat parţial sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului de a înainta dispoziţia emisă şi dosarul administrativ direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată, şi a păstrat în rest dispoziţiile sentinţei. Curtea de apel a constatat că este întemeiat motivul de apel invocat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, ce vizează cererea prin care s-a solicitat obligarea acestuia la trimiterea dosarului administrativ direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În acest sens s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, dosarul administrativ trebuie însoţit de avizul de legalitate al instituţiei prefectului, astfel că este necesar ca, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, dosarul administrativ, însoţit de toate înscrisurile menţionate la art. 21 din Legea nr. 165/2013, să fie înaintat instituţiei prefectului. Instanţa de apel a învederat că, în situaţia în care decizia de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti, cum este cazul şi în speţa de faţă, controlul de legalitate al instituţiei prefectului nu va putea viza legalitatea acestei decizii, opunându-se în acest sens autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti în baza căreia s-a emis respectiva decizie. Controlul de legalitate poate viza numai respectarea restului dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, iar nu modul de soluţionare în fond a notificării. Deşi legalitatea acordării măsurilor reparatorii a fost verificată de instanţe şi nu mai poate face obiectul unei cenzuri a organului administrativ (prefectul), totuşi controlul de legalitate al prefectului este mai larg, întrucât nu vizează numai verificarea acordării măsurilor reparatorii, ci se extinde şi asupra altor aspecte administrative legate de înaintarea dosarului către comisie, precum şi asupra conformităţii dispoziţiei emise de primarul general cu cele stabilite prin hotărârea judecătorească, aspecte suplimentare celor care privesc strict soluţionarea pe fond a notificării de către instanţă. Un alt argument în favoarea acestei interpretări este acela că instanţa nu poate crea o procedură paralelă cu cea reglementată de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu atât mai mult cu cât o astfel de procedură ar determina un regim discriminatoriu în raport cu alte situaţii similare, având în vedere că soluţionarea dosarelor de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor se face în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Prin urmare, pe lângă prioritatea legală de care dosarul reclamanţilor urmează să beneficieze în baza art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, prin trimiterea dosarului direct către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu omiterea unei etape din circuitul legal, dosarul ar primi şi o prioritate neprevăzută de lege, întrucât ar ajunge să fie înregistrat la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor înaintea altor dosare aflate în situaţii similare. Un alt argument în favoarea acestei interpretări este acela că prima instanţă nu a dispus ea însăşi acordarea măsurilor reparatorii direct, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul legii, ci a obligat pârâtul să emită o dispoziţie administrativă în sensul celor constatate de instanţă. 16. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva sentinţei de fond prin care Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamant, a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin primarul general să emită în favoarea acestuia dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte pentru imobilul notificat şi a dispus obligarea pârâtului să înainteze dispoziţia mai sus menţionată, împreună cu dosarul administrativ, către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. S-a arătat că tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, atât timp cât controlul de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, iar un nou control de legalitate efectuat de către prefect este inadmisibil şi în contra acelor dispoziţii din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora prefectul exercită controlul de legalitate doar asupra dispoziţiilor emise exclusiv în procedura administrativă, iar nu şi în procedura judiciară. Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 reiese că legiuitorul a avut în vedere cele două modalităţi în care poate fi soluţionată pe fond o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001: la alin. (1) al art. 21 a prevăzut că acele dispoziţii emise de entităţile învestite de lege, în faza judiciară, ca act de executare a unei hotărâri judecătoreşti ce conţine obligaţia pârâtului de a propune reclamantului acordarea de măsuri compensatorii - cum este şi dispoziţia ce va fi emisă de pârât în executarea hotărârii judecătoreşti -, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu toată documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia (deci, împreună cu hotărârea judecătorească pusă în executare prin emiterea dispoziţiei), în timp ce alin. (3) din art. 21 se ocupă de situaţia dispoziţiilor emise de entităţile învestite în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, prevăzând că numai aceste dispoziţii, ca acte administrative, pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de prefect, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din legea contenciosului administrativ. Prin urmare, critica potrivit căreia apelantul-pârât Municipiul Bucureşti are obligaţia legală de a înainta dosarul administrativ Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti în vederea verificării legalităţii actului emis şi emiterii avizului de legalitate a fost înlăturată ca nefondată, deoarece s-a apreciat că o asemenea modalitate de soluţionare ar echivala cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi admiterea ideii conform căreia legalitatea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi verificată şi pe cale administrativă de către prefect, iar nu doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Este de necontestat faptul că în cauză nu este vorba despre ipoteza soluţionării notificării în procedura administrativă de către o autoritate administrativă publică locală, ci despre soluţionarea notificării în procedura judiciară - situaţie în care s-a apreciat că dosarul administrativ se înaintează în mod direct Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale, deci asupra dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu şi asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale ce sunt emise în executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa de judecată a soluţionat pe fond notificarea persoanelor îndreptăţite, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 şi cu Decizia în recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. De asemenea, s-a reţinut că legalitatea unei hotărâri judecătoreşti poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Or, exercitarea controlului de legalitate de către prefect asupra dispoziţiei emise în executarea hotărârii judecătoreşti care a soluţionat fondul notificării ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, ceea ce este inadmisibil conform cadrului constituţional (art. 123 din Constituţia României, revizuită) şi legal (Legea nr. 340/2004 şi Legea nr. 554/2004), care reglementează atribuţiile prefectului. Un alt argument în favoarea acestei interpretări este acela că, potrivit Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul legii, s-a stabilit cu putere obligatorie, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţiile formulate împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Prin urmare, o astfel de hotărâre pronunţată de instanţa de judecată, prin care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legii speciale, nu poate fi supusă controlului de legalitate al unui organ administrativ, ci doar cenzurii instanţei ierarhic superioare, în cadrul căilor de atac reglementate de lege. Prima instanţă a analizat pe fond notificarea formulată de reclamantă, procedând conform dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007, şi a avut în vedere, la soluţionarea pricinii, toate înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, preluarea abuzivă, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită, subrogându-se unităţii deţinătoare cât priveşte soluţionarea notificării. Prin urmare, întregul control de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, curtea de apel apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind controlul de legalitate al prefectului, care privesc doar deciziile/dispoziţiile emise în procedura administrativă. S-a reţinut că aceste prevederi legale sunt aplicabile doar în ipoteza soluţionării notificării pe cale administrativă, şi nu în situaţia în care controlul de legalitate a fost realizat de instanţa de judecată. Cum hotărârea judecătorească pronunţată în cauză ţine loc de dispoziţie administrativă, se impune ca transmiterea notificării şi a dosarului administrativ să se facă direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. S-a mai considerat că ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (C.E.D.O.), care trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă - între altele - că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu împotriva României). Nici măcar Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, care, în baza art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, are printre atribuţii verificarea dosarelor (din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii), evaluarea întregului dosar administrativ şi validarea sau invalidarea deciziei entităţii învestite de lege, nu i se acceptă exercitarea acestor atribuţii, în cazul în care deciziile sunt emise în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin care instanţele s-au pronunţat asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi asupra întinderii dreptului de proprietate. Această constatare rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 , prin care, în urma admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, s-a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi asupra întinderii dreptului de proprietate. În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a constatat că reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi a secretariatului acesteia a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii şi, în consecinţă, de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi cuantumul despăgubirilor, în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească, echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Prin urmare, pentru identitate de raţiune, în ipoteza în care decizia emisă de entitatea învestită de lege, care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii, a fost dată în executarea unei hotărâri judecătoreşti care a examinat existenţa dreptului persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, nu mai poate fi acceptat controlul de legalitate al prefectului. Instanţa de apel a arătat că, deşi apelantul invoca şi dispoziţiile articolului unic pct. 24 cu referire la art. 16 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 ce modifică titlul VII al Legii nr. 247/2005, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, lege care a abrogat titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi care se aplică prezentei cauze, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013. În măsura în care s-ar privi acest control al prefectului ca având un obiect restrâns doar la verificarea conformităţii dispoziţiei care urmează a fi emisă de către primărie în executarea sentinţei judecătoreşti cu conţinutul însuşi al acestei sentinţe, s-a apreciat că nu acesta este scopul dispoziţiilor legale în discuţie, ci rolul acestor dispoziţii este de a se exercita un control de legalitate asupra condiţiilor de acordare a măsurilor reparatorii. Pe de altă parte, având în vedere că dispoziţia care urmează a fi emisă de primărie în executarea sentinţei judecătoreşti reprezintă un simplu act de executare, iar nu o dispoziţie de soluţionare a notificării în înţelesul art. 21 din Legea nr. 10/2001, chestiunea conformităţii dispoziţiei cu sentinţa vizează deja faza de executare a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească, nemaiintrând sub incidenţa art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Un alt argument în favoarea acestei interpretări este acela că nu poate reţine nici considerentul de oportunitate conform căruia instituţia prefectului poate realiza un control de legalitate asupra altor aspecte decât fondul notificării, deoarece înaintarea către prefect a hotărârii judecătoreşti de faţă, prin care a fost soluţionată pe fond notificarea din 2001, nu este de natură să scurteze termenul de soluţionare a acestei notificări, având în vedere faptul că intimata-reclamantă are dreptul la soluţionarea cererii sale într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., termen ce include şi durata procedurilor administrative. Incidenţa acestui control al prefectului, care ar avea un caracter pur formal, trebuie exclusă şi din raţiuni de necesitate a aplicării cât mai eficiente a procedurilor legale de restituire, în condiţiile în care acordarea acestor măsuri reparatorii către persoana îndreptăţită trenează într-o manieră nepermisă încă din anul 2001, deci de aproximativ 17 ani, acest deziderat fiind considerat în mod constant în practica instanţei europene şi trebuind a fi urmărit şi de instanţele naţionale, care sunt chemate, în definitiv, să asigure aplicarea cât mai eficientă a legii şi recunoaşterea efectivă a drepturilor persoanelor. V. Punctul de vedere al Ministerului Public 17. Prin punctul de vedere înaintat, Ministerul Public a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care instanţa de judecată a soluţionat fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, entitatea notificată va înainta dispoziţia la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, fără efectuarea controlului de legalitate de către prefect. S-a avut în vedere faptul că, în ipoteza în care deciziile/dispoziţiile entităţilor au fost date în executarea unor hotărâri judecătoreşti, atribuţiile conferite de dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) - validarea/invalidarea deciziilor, respectiv de art. 21 alin. (5) şi (8) - verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi, eventual, suplimentarea documentaţiei - nu vor mai fi exercitate de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În această situaţie, alin. (10) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 prevede că singura opţiune a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor constă în emiterea deciziei de compensare prin puncte, la propunerea secretariatului comisiei. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu mai poate, aşadar, să invalideze decizia entităţii, aşa cum ar fi putut să facă dacă nu exista situaţia de excepţie reglementată de alin. (10) al art. 21, când lipsa avizului de legalitate al prefectului constituia de plano motiv de invalidare a deciziei/dispoziţiei entităţii notificate. De altfel, aceleaşi verificări pe care le-ar fi făcut prefectul în cadrul controlului de legalitate au fost făcute deja de instanţă - îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită, depunerea notificării cu respectarea procedurii în termenul prevăzut de lege, existenţa la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar, respectiv de moştenitor al fostului proprietar al bunului imobil, existenţa actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă şi înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. În aceste condiţii nu se mai justifică efectuarea controlului de legalitate de către prefect, respectiv de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, dacă aceste verificări au făcut obiectul judecăţii unei instanţe, întrucât aceasta ar însemna a se recunoaşte un control administrativ asupra unei hotărâri judecătoreşti, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, potrivit cărora: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.“ Or, în situaţia dată, controlul de legalitate a fost deja efectuat de instanţa de judecată, iar hotărârea judecătorească pronunţată în aceste cauze ţine loc de dispoziţie administrativă. VI. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti 18. Instanţa de sesizare nu a comunicat nicio opinie cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. VII. Jurisprudenţa curţilor de apel 19. Curţile de apel Braşov, Constanţa, Craiova, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş nu au identificat practică judiciară şi nu au comunicat un punct de vedere în sensul celor solicitate. 20. La nivelul Curţii de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu a comunicat că punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că instituţia notificată va înainta dispoziţia împreună cu dosarul administrativ către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către prefect. Magistraţii Tribunalului Hunedoara apreciază că şi în cazul în care instanţa de judecată soluţionează fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se impune ca dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă de entitatea notificată în executarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, să fie înaintat către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor după efectuarea controlului de legalitate de către prefect, întrucât dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu fac nicio excepţie de la această obligaţie. Cum hotărârea instanţei este transpusă în actul administrativ, s-a considerat că este necesară, cel puţin, verificarea conformităţii dispoziţiei cu hotărârea judecătorească. 21. Opinia unanimă a judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Bacău este în sensul că dispoziţia în dosarul administrativ trebuie înaintată direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, deoarece prefectul nu poate analiza legalitatea şi/sau temeinicia unei hotărâri judecătoreşti, judecătorii Tribunalului Bacău şi Tribunalului Neamţ exprimând aceeaşi opinie, întrucât dispoziţia entităţii notificate fiind emisă în executarea unor hotărâri judecătoreşti, nu mai este necesară efectuarea controlului de legalitate de către prefect. 22. Opinia judecătorilor din cadrul Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a fost în sensul că, în cazul în care instanţa de judecată a soluţionat fondul notificării în conformitate cu Decizia în recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia la emiterea căreia a fost obligată de instanţă (după ce aceasta a analizat fondul notificării), împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, soluţie conformă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/2014. La nivelul secţiilor a III-a, a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti au fost exprimate ambele opinii. Magistraţii din cadrul Secţiei civile a Tribunalului Călăraşi au exprimat opinia potrivit căreia se impune ca dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă de entitatea notificată în executarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, să fie înaintat către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către prefect, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 şi deciziile Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în acest sens. La nivelul Tribunalului Ialomiţa s-a apreciat că, în cazul în care instanţa de judecată soluţionează fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Aceasta, deoarece atât timp cât controlul de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, un nou control de legalitate efectuat de către prefect este inadmisibil şi în contra acelor dispoziţii din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora prefectul exercită controlul de legalitate doar asupra dispoziţiilor emise exclusiv în procedura administrativă, iar nu şi în procedura judiciară. Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 reiese că legiuitorul a avut în vedere cele două stadii în care poate fi soluţionată pe fond o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001: la alin. (1) al art. 21 prevăzând că acele dispoziţii emise de entităţile învestite de lege, în faza judiciară, ca act de executare a unei hotărâri judecătoreşti ce conţine obligaţia pârâtului de a propune reclamantului acordarea de măsuri compensatorii - cum este şi dispoziţia ce va fi emisă de pârât în executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul de faţă -, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor împreună cu toată documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia (în cazul de faţă, împreună cu hotărârea judecătorească pusă în executare prin emiterea dispoziţiei); în timp ce alin. (3) al art. 21 se ocupă de situaţia dispoziţiilor emise de entităţile învestite în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, prevăzând că numai aceste dispoziţii, ca acte administrative, pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de prefect în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din legea contenciosului administrativ. Prin urmare, critica potrivit căreia municipiul Bucureşti are obligaţia legală de a înainta dosarul administrativ Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti în vederea verificării legalităţii actului emis şi emiterii avizului de legalitate nu poate fi reţinută, deoarece o asemenea modalitate ar echivala cu încălcarea autorităţii puterii judecătoreşti şi cu admiterea ideii conform căreia legalitatea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi verificată şi pe cale administrativă, de către prefect, iar nu doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. La nivelul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că normele la care se face referire sunt incidente în faza administrativă de soluţionare a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, iar nu în faza judiciară, fază în care controlul de legalitate este exercitat de către instanţa de judecată. Prin urmare, în soluţionarea cererii deduse judecăţii, instanţa de judecată poate dispune transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor fără a mai fi necesară exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Magistraţii din cadrul Tribunalului Giurgiu au opinat în sensul primei orientări jurisprudenţiale, respectiv cea potrivit căreia, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, dosarul administrativ trebuie însoţit de avizul de legalitate al instituţiei prefectului, fiind astfel necesar ca, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, dosarul administrativ să fie înaintat instituţiei prefectului, însoţit de toate înscrisurile menţionate la art. 21 din Legea nr. 165/2013. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei civile a Tribunalului Teleorman a fost în sensul că, în situaţia în care instanţa de judecată soluţionează fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Dispoziţia entităţii notificate, care se emite în executarea unei asemenea hotărâri judecătoreşti, nu poate face obiectul controlului de legalitate din partea prefectului, pentru că respectiva dispoziţie nu a fost întocmită în baza unei evaluări proprii a autorităţii administrative notificate, ci reprezintă numai formalitatea prin care se dă eficienţă statuărilor făcute de instanţă cu privire la drepturile ce fac obiect al propunerii de acordare a măsurilor reparatorii. 23. Opinia judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Cluj este în sensul că dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă de entitatea notificată în executarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, să fie înaintat către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor după efectuarea controlului de legalitate de către prefect, fără dispoziţia instanţei de judecată. Tribunalul Cluj a comunicat următoarele: conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013: „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile.“ Pe de altă parte, prevederile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 stabilesc că: „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor; în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.“ Prin urmare, din economia dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 rezultă faptul că dosarul administrativ se înaintează Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor doar după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Faptul că, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, instanţa de judecată obligă entitatea notificată la emiterea deciziei de restituire a imobilului, fie în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii nu justifică eludarea obligaţiilor ce revin prefectului de efectuare a controlului de legalitate, obligaţie ce îi revine în temeiul dispoziţiilor legale şi fără a fi necesară o statuare în acest sens de către instanţa de judecată. Faţă de prevederile art. 35 alin. (1^1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora: „Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii“, judecătoriile arondate Tribunalului Cluj nu au formulat un punct de vedere vizând problema de drept analizată. 24. Opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi este în sensul că dispoziţia pe care entitatea notificată a fost obligată să o emită în baza Legii nr. 165/2013 trebuie, împreună cu dosarul administrativ, să fie înaintată direct Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea imobilelor. Punctul de vedere majoritar al judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor; atât timp cât controlul de legalitate a fost efectuat de către instanţa de judecată, un nou control de legalitate efectuat de către prefect este inadmisibil şi în contra acelor dispoziţii din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora prefectul exercită controlul de legalitate doar asupra dispoziţiilor emise exclusiv în procedura administrativă, iar nu şi în procedura judiciară. O asemenea modalitate ar echivala cu încălcarea autorităţii puterii judecătoreşti şi cu admiterea ideii conform căreia legalitatea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi verificată şi pe cale administrativă, de către prefect, iar nu doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. 25. La nivelul Curţii de Apel Iaşi, opinia exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Vaslui cu privire la problema de drept supusă dezbaterii este în sensul că, în cazul în care instanţa de judecată soluţionează fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. 26. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei I civile a Curţii de Apel Oradea şi al Tribunalului Bihor este în sensul că, în cazul în care instanţa de judecată soluţionează fondul notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor; această instanţă a ataşat şi hotărâri judecătoreşti, dintre care numai una este definitivă şi priveşte problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii. 27. La nivelul Curţii de Apel Piteşti, punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei civile a Tribunalului Argeş este în sensul că hotărârea prin care instanţa a dispus acordarea de măsuri compensatorii prin puncte persoanei îndreptăţite pentru imobilul notificat nu poate fi supusă controlului de legalitate de către prefect. Cu ocazia verificării îndreptăţirii persoanei notificatoare la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 165/2013, instanţa are obligaţia de a efectua toate verificările pe fond ce se impun, întocmai ca cele efectuate în procedura administrativă, în acord cu Decizia nr. XX/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, împrejurare în care o nouă verificare de către prefect ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, control inadmisibil. 28. Opinia Tribunalului Timiş - Secţia I civilă, instanţă arondată Curţii de Apel Timişoara, este în sensul obligării entităţii notificate să înainteze dispoziţia la emiterea căreia a fost obligată de către instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. S-a considerat că această opinie corespunde unei corecte interpretări a dispoziţiilor legale menţionate, având în vedere faptul că, odată ce instanţa pronunţă hotărârea judecătorească, nu mai este necesară intervenţia prefectului în procedura transmiterii către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor a documentului pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, hotărârea judecătorească fiind, prin ea însăşi, expresia verificării condiţiilor legale în materie. Doar în ipoteza în care dispoziţiile pentru acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 sunt emise de autorităţile publice locale (ca entităţi învestite), fără concursul instanţei, este necesară viza de legalitate a prefectului, art. 21 alin. (3) din actul normativ anterior menţionat nefiind decât o aplicare particulară a atribuţiei prevăzute în acest sens de art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 29. Prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5), (8) şi (9), precum şi a celor ale art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, s-au reţinut următoarele: "20 [...] Curtea reţine că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, şi Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, că: «Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.»21. Tocmai de aceea, Curtea apreciază că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. Curtea apreciază că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.» [...]24. Prin urmare, Curtea constată că darea în competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia a verificării existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 124,art. 126 alin. (1) şi ale art. 129. [...]27. Curtea constată că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi a cuantumului despăgubirilor şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 contravin şi prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale." IX. Raportul asupra recursului în interesul legii 30. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se impune a fi obligată entitatea notificată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate 31. Verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti. 32. Cu referire la condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabileşte astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“ 33. Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 34. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât, în practica secţiilor civile de la nivelul Curţii de Apel Bucureşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care instanţa de judecată a soluţionat fondul notificării în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că unele completuri din cadrul Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti au considerat că se impune obligarea entităţii notificate să înainteze dispoziţia (la emiterea căreia a fost obligată prin hotărâre), împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în timp ce alte completuri din cadrul secţiilor a III-a şi a IV-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că, dimpotrivă, se impune ca dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă de entitatea notificată în executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate, să fie înaintat către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către prefect. 35. Titularul sesizării, în ilustrarea cerinţei privind existenţa practicii neunitare, a anexat sesizării pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de cele două secţii civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti. 36. În plus, s-a procedat la emiterea unor adrese către curţile de apel din ţară, prin care li s-a solicitat să precizeze dacă, în privinţa problemei de drept ce constituie obiectul prezentei sesizări, au fost pronunţate hotărâri definitive divergente. 37. Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, majoritatea curţilor de apel au comunicat că nu au identificat în evidenţele proprii practică judiciară cu privire la problema de drept semnalată, excepţie făcând Curtea de Apel Timişoara, care a anexat o singură sentinţă, fără menţiunea definitivă - Sentinţa civilă nr. 501/PI din 11 aprilie 2018 a Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi Curtea de Apel Oradea, cea din urmă instanţă înaintând mai multe hotărâri judecătoreşti, dintre care doar două sunt pronunţate în apel, fiind, prin urmare, definitive, iar dintre acestea, numai una rezolvă problema de drept ce interesează sesizarea de faţă - Decizia civilă nr. 48A din 11 februarie 2019 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă, în sensul primei orientări jurisprudenţiale arătate în expozeul deciziei de faţă. 38. În ceea ce priveşte întinderea practicii neunitare cu privire la problema de drept cu a cărei dezlegare este sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de recursul în interesul legii, deşi referitor la această condiţie de admisibilitate dispoziţiile art. 515 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi cele ale art. 330^5 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu conţin vreo diferenţă de substanţă, se constată că, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, instanţa supremă şi-a reconsiderat aprecierea făcută asupra cerinţei de a se constata existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel, considerându-se suficientă demonstrarea acestei condiţii şi în cazul în care practica neunitară este ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive provenind de la o singură curte de apel sau de la un număr restrâns de curţi de apel; sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă au fost însă respinse sesizări pentru soluţionarea unor recursuri în interesul legii pentru acest motiv - existenţa unei practici neunitare doar la nivelul unei singure curţi de apel - anume prin deciziile nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi nr. 6 din 26 septembrie 2010, pronunţate în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 39. Se apreciază că nu se poate considera că, în situaţia în care practica neunitară există la nivelul unei singure instanţe de ultim grad sau la nivelul a două instanţe (prin luarea în considerare şi a Curţii de Apel Oradea, conform celor menţionate), promovarea unui recurs în interesul legii ar fi inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, legea nu distinge cu privire la numărul instanţelor aflate în divergenţă cu privire la o problemă de drept. 40. Pe de altă parte, într-o atare situaţie, înlăturarea practicii neunitare nu şi-ar găsi niciun alt remediu eficace în legislaţia în vigoare, în condiţiile în care Codul de procedură civilă pune la dispoziţie doar două mecanisme de unificare a practicii judiciare: procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - menită să preîntâmpine apariţia practicii neunitare - control a priori - şi procedura recursului în interesul legii - control a posteriori - ceea ce conduce la înlăturarea pentru viitor a practicii neunitare, dat fiind caracterul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum şi în cadrul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 41. Totodată, se constată că mecanismul legal al schimbării jurisprudenţei, reglementat de art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este exclusiv la îndemâna Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi a celorlalte instanţe judecătoreşti care judecă şi ele în ultimă instanţă; astfel, conform normei invocate: „Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă.“ 42. De asemenea, nu ar putea fi luată în considerare drept o soluţie alternativă adecvată nici dezbaterea problemelor de drept (soluţionate neunitar, în acest caz) în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor, potrivit celor prevăzute de art. 51 lit. c) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că un atare mecanism nu ar avea efectul obligativităţii pentru toate instanţele a unei eventuale soluţii unitare la care s-ar ajunge şi, în consecinţă, nu constituie un remediu pentru înlăturarea practicii neunitare. 43. Nici procedura administrativă reglementată de art. 25 şi 26 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu constituie un remediu efectiv pentru practica neunitară, întrucât finalitatea acestor norme de rang inferior dispoziţiilor Codului de procedură civilă nu vizează şi nici nu ar putea viza adoptarea unor hotărâri cu caracter obligatoriu pentru toate instanţele - efect propriu al hotărârilor prealabile şi al deciziilor pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci constituie doar o probabilitate sau numai o posibilitate de a se ajunge la unificarea practicii. 44. Textele invocate din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabilesc astfel: "ART. 25 (1) La nivelul fiecărei secţii sau, după caz, al fiecărei instanţe, dacă nu există secţii, se organizează întâlniri lunare ale judecătorilor, în care vor fi discutate problemele de drept care au condus la pronunţarea unor soluţii diferite sau probleme de drept de mare noutate, care ar putea genera practică neunitară. (2) Preşedintele de secţie sau, după caz, vicepreşedintele instanţei ori judecătorul delegat cu organizarea studiului profesional al judecătorilor urmăreşte ca în cadrul întâlnirilor periodice să fie analizată practica instanţelor de control judiciar. De asemenea, va fi organizată discutarea, în colective de judecători, a noilor reglementări şi a modului de interpretare a acestora. (3) Problemele de drept prevăzute la alin. (2) sunt analizate, în prealabil, de către preşedintele secţiei sau, după caz, de vicepreşedintele instanţei ori de judecătorul prevăzut la art. 33, care va prezenta un studiu asupra acestora, cu referire şi la practica judiciară a altor instanţe, studiu ce se supune dezbaterii judecătorilor. (4) Opiniile judecătorilor asupra problemelor de drept dezbătute se consemnează într-o minută după modelul stabilit pentru minuta întâlnirilor trimestriale, care va fi analizată în cadrul acestor întâlniri organizate la nivelul curţii de apel. (5) În cazul în care, într-o cauză pe care o are spre soluţionare, un judecător constată probleme juridice de o complexitate deosebită şi de mare noutate sau dacă se estimează că instanţele vor fi învestite şi cu alte cauze de acelaşi fel care pot primi soluţii neunitare, acesta poate solicita preşedintelui de secţie organizarea unei întâlniri ad-hoc a judecătorilor care soluţionează cauze în aceeaşi materie. Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. ART. 26 (1) Vicepreşedintele curţii de apel răspunde de organizarea întâlnirilor trimestriale ale judecătorilor din cadrul curţii şi al instanţelor din circumscripţia acesteia, în care vor fi dezbătute problemele de drept care au generat o practică neunitară. Întâlnirile pot fi organizate şi pe domenii de specializare. (2) Procedura de desfăşurare a întâlnirilor trimestriale prevăzute la alin. (1) este stabilită de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. (3) La întâlnirile trimestriale organizate pe domenii de specializare, pot fi invitaţi şi judecători din cadrul secţiei de specialitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în scopul discutării problemelor de practică neunitară la nivel naţional." 45. Prin urmare, şi în situaţia în care practica divergentă este identificată fie şi numai între secţii ale aceleiaşi instanţe sau priveşte doar practica judiciară a două instanţe de ultim grad pentru soluţionarea cauzelor respective care au generat practică neunitară, se consideră că promovarea unui recurs în interesul legii este singurul mecanism viabil şi eficient pentru ca o anumită interpretare a legii să dobândească un caracter obligatoriu pentru instanţe, având drept efect unificarea pentru viitor a practicii judiciare. X.2. Analiza fondului recursului în interesul legii 46. Situaţia premisă care a condus la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, a fost generată de existenţa pe rolul secţiilor civile ale Curţii de Apel Bucureşti a cererilor având ca obiect dezlegarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a nesoluţionării acestora pe cale administrativă, în termenele prevăzute de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013. 47. În această situaţie s-a constatat că devin incidente prevederile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, completurile s-au pronunţat asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, dispunând acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii. 48. În concret, pârâtul (entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificării) a fost obligat să emită dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamantului/reclamanţilor pentru imobilul identificat în cuprinsul hotărârii. 49. Unele completuri au obligat pârâtul să înainteze direct dosarul Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în momentul rămânerii definitive a hotărârii, fără a mai fi necesar avizul de legalitate al prefectului, prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în timp ce alte completuri au dispus ca dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia ce va fi emisă, să fie înaintat Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către prefect. 50. Aşadar, problema de drept care a fost soluţionată diferit se referă la obligativitatea controlului de legalitate al prefectului, în situaţia în care instanţa de judecată se pronunţă asupra fondului notificării, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, şi obligă primarul (ca entitate învestită de lege cu soluţionarea notificării) să emită dispoziţie administrativă. 51. Este de necontestat că, potrivit dispoziţiilor legale redate în preambulul prezentei decizii, prefectul exercită controlul asupra actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. 52. În economia Legii nr. 165/2013, însă, prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale emise în temeiul Legii nr. 10/2001. 53. Controlul de legalitate al prefectului are semnificaţia verificării conformităţii actelor administraţiei publice locale cu dreptul obiectiv. 54. Controlul exercitat de prefect cuprinde însă două componente, şi anume: pe de o parte, emiterea unui aviz de legalitate asupra actului administrativ şi, pe de altă parte, când actul este considerat nelegal şi nu este revocat de emitent, prefectul poate ataca direct actul în faţa instanţei de contencios administrativ competente (tutela administrativă). 55. Prin hotărârile judecătoreşti contradictorii anexate sesizării s-a reţinut existenţa a două situaţii distincte: - emiterea dispoziţiei potrivit Legii nr. 10/2001 în faza administrativă; – emiterea aceleiaşi dispoziţii ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive. 56. Numai cea de-a doua ipoteză priveşte sesizarea de faţă, iar în cuprinsul acesteia s-au născut cele două orientări jurisprudenţiale. 57. Completurile care consideră întemeiată opinia exercitării controlului de legalitate de către prefect stabilesc totuşi această obligaţie în mod nuanţat. 58. Astfel, deşi prefectul are obligaţia să exercite controlul de legalitate, acesta nu mai poate analiza calitatea de persoană îndreptăţită, dreptul de proprietate sau măsurile reparatorii acordate, ci doar poate verifica alte aspecte. Aceste alte aspecte au fost identificate în hotărârile judecătoreşti anexate şi ele privesc: - respectarea celorlalte dispoziţii ale art. 21 din Legea nr. 165/2013; – înaintarea dosarului către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor; – conformitatea dispoziţiei cu hotărârea judecătorească. 59. Dimpotrivă, cealaltă opinie susţine, în esenţă, faptul că instanţa de judecată a efectuat deja controlul de legalitate, iar dispoziţia emisă de primar reprezintă un act de executare a hotărârii judecătoreşti, or controlul exercitat de prefect este conceput de legiuitor numai pentru faza administrativă a procedurii. 60. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este corectă această ultimă orientare jurisprudenţială. 61. Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 arată care este procedura de urmat în vederea acordării de măsuri reparatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură. 62. Entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor deciziile care conţin propunerea de acordare a măsurilor reparatorii împreună cu întreaga documentaţie, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, potrivit art. 21 alin. (3) din lege. 63. În această situaţie, prefectul poate introduce şi acţiune directă la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004. 64. Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 dă dreptul persoanelor îndreptăţite, în situaţia în care decizia nu este emisă în termenele prevăzute de lege, să se adreseze instanţei de judecată, care, în conformitate cu art. 35 alin. (3), se pronunţă asupra fondului notificării, asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii. 65. Este de remarcat că dispoziţiile legale ce impun exercitarea controlului de către prefect conferă acestuia competenţa de a efectua controlul sub toate aspectele. 66. Nu există nicio prevedere legală care să limiteze controlul de legalitate numai la unele aspecte colaterale din cuprinsul actului administrativ sau, dimpotrivă, să îl extindă în sensul de a se verifica punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti. 67. De asemenea, se observă că, în afară de dispoziţiile art. 21 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013, în cuprinsul art. 21 nu mai există alte referiri la obligaţiile avute de entităţile învestite în cadrul procedurii, astfel încât prefectul nu poate efectua controlul de legalitate asupra „respectării celorlalte dispoziţii ale art. 21“, cum se susţine în opinia contrară. 68. Prin urmare, este întemeiată interpretarea conform căreia prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile numai în situaţia în care notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia emisă de primar, în faza administrativă a procedurii. 69. În sens contrar, dacă s-ar admite cealaltă opinie, un nou control de legalitate efectuat de către prefect ar fi excesiv şi ar prelungi în mod inutil termenul de soluţionare a notificării. 70. Când pronunţă hotărârea judecătorească, instanţa competentă se substituie în atribuţiile entităţii notificate şi statuează asupra fondului pretenţiei de acordare a măsurilor reparatorii. 71. Un alt argument în favoarea opiniei potrivit căreia prefectul nu mai poate exercita controlul de legalitate în situaţia analizată este şi acela potrivit căruia legalitatea unei hotărâri judecătoreşti este verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, astfel că un aviz de legalitate din partea unui organ al administraţiei publice ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. 72. Dispoziţia entităţii notificate care se emite în executarea hotărârii judecătoreşti, la rândul său, nu poate face obiect al controlului de legalitate din partea prefectului şi aceasta deoarece acea dispoziţie nu a fost întocmită în baza unei evaluări proprii a autorităţii administrative notificate potrivit Legii nr. 10/2001, ci reprezintă numai formalitatea de executare benevolă prin care se dă eficienţă statuărilor făcute de instanţa judecătorească cu privire la drepturile ce fac obiect al propunerii de acordare a măsurilor reparatorii. 73. Dacă s-ar accepta opinia contrară şi s-ar da prevalenţă dreptului prefectului de a exercita controlul de legalitate asupra unei dispoziţii emise în condiţiile analizate, aceasta ar conduce, în mod cert, la afectarea principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa instanţei. 74. În plus, în susţinerea punctului de vedere exprimat poate fi menţionată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015 (a se vedea, în acest sens, paragraful 21). 75. Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 şi a decis că aceste prevederi sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate. 76. Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. 77. Art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 dă dreptul Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor să verifice dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, scop în care poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante, urmând ca, ulterior verificării, să valideze/invalideze decizia entităţii învestite de lege. 78. Argumentându-şi soluţia, Curtea Constituţională a reamintit jurisprudenţa sa anterioară, respectiv deciziile nr. 127 din 27 martie 2003, nr. 404 din 10 aprilie 2008 şi nr. 972 din 21 noiembrie 2012, prin care deja s-a arătat că nicio autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti, aceasta echivalând cu transformarea autorităţii în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. 79. S-a mai reiterat şi faptul că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, ce transpare din hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Androne împotriva României, paragraful 44; Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99. 80. În acelaşi sens se consideră că nicio altă autoritate a administraţiei publice, în speţă, prefectul, nu poate cenzura dispoziţia emisă de entitatea învestită conform Legii nr. 10/2001, ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, printr-un control de legalitate ulterior celui realizat de instanţa de judecată. 81. Cât priveşte posibilitatea exercitării controlului de legalitate al prefectului asupra „celorlalte dispoziţii ale art. 21 din Legea nr. 165/2013“, este contrazisă, în primul rând, de instituţia juridică ce reglementează controlul de legalitate, care nu conţine şi nu poate conţine limitări sau extinderi ale acestuia, cum deja s-a afirmat în cuprinsul raportului, şi, pe de altă parte, lecturându-se conţinutul prevederilor art. 21 din lege, se observă că celelalte dispoziţii se referă la verificarea imposibilităţii atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/servicii/bunuri disponibile şi deţinute de entitate sau la verificarea epuizării suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local, aspecte ce nu privesc ipoteza analizată. 82. Cu privire la documente, situaţia juridică a imobilului şi imposibilitatea restituirii în natură, instanţa de judecată s-a pronunţat prin hotărâre judecătorească, iar prefectul nu mai poate efectua un nou control de legalitate. 83. În ipoteza în care însăşi hotărârea judecătorească pronunţată conţine erori, neclarităţi etc., sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile din Codul de procedură civilă privitoare la îndreptarea erorilor materiale, completarea sau lămurirea hotărârii, revizuire, contestaţie în anulare, contestaţie la executare. 84. Dacă însăşi dispoziţia emisă în baza hotărârii judecătoreşti conţine astfel de erori, de asemenea, există remediile unei îndreptări administrative sau, dacă nu s-a respectat hotărârea judecătorească, partea interesată poate recurge la justiţie fie prin formularea unei contestaţii la executare propriu-zise, fie prin formularea unei contestaţii la titlu, astfel că temerea existenţei unei greşeli în cuprinsul actului administrativ poate fi înlăturată prin utilizarea unor forme de procedură prevăzute de lege, şi nu printr-un supracontrol administrativ în afara dispoziţiilor legale. 85. Faţă de acestea, pentru soluţionarea unitară a problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, în situaţia în care instanţa de judecată a soluţionat fondul notificării în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, se impune ca entitatea notificată să fie obligată să înainteze dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, entitatea notificată va înainta dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2019. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
