Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.094/1/2024
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- preşedintele delegat al│
│Cristina │Secţiei penale │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag │civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat al│
│ │Secţiei a II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana Rog │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana-Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Chitidean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Ispas │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luminiţa │- judecător la Secţia │
│Criştiu Ninu│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lia Savonea │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihail │- judecător la Secţia │
│Udroiu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adrian Glugă│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Isabelle │- judecător la Secţia │
│Tocan │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marioara │- judecător la Secţia a │
│Isailă │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia a │
│Mîneran │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gabriela │- judecător la Secţia de │
│Elena │contencios administrativ │
│Bogasiu │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Cristinel │- judecător la Secţia de │
│Grosu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. Pe rol se află Dosarul nr. 1.094/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind următoarele probleme de drept: 1. Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie? 2. Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale? 2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu. 4. La şedinţa de judecată participă doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 5. Totodată, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament. 6. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problemele de drept supuse dezlegării şi interpretării unitare ce fac obiectul cauzei de faţă. 7. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în principal, respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, apreciind că nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii [respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal], ci interpretarea, aplicarea şi stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, precum şi ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - Marea Cameră din data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (Lin), şi ale celor două ordonanţe ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-75/23 şi, respectiv, C-131/23. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate, pe calea recursului în interesul legii, interpreta deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi nici stabili efectele pe care acestea le produc. 8. Cu referire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, problema de drept nr. 1 soluţionată diferit de către instanţele de judecată, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă soluţia potrivit căreia în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) trebuie considerat că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale) au efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie. 9. În concret, doamna procuror a susţinut că efectul cumulat al deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, deciziilor nr. 67/2022 şi nr. 37/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Hotărârii Marii Camere din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU Lin, şi al ordonanţelor din 9 ianuarie 2024, pronunţate în cauzele C-75/23 şi C-131/23, s-ar transpune astfel: 1. Actele de procedură efectuate înainte de data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noilor coduri, întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale dacă au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor procesuale ale Codului de procedură penală anterior, sub imperiul căruia au fost realizate. 2. Actele de procedură realizate în intervalul 1 februarie 2014 şi 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, produc efect întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în măsura în care sunt acte ce trebuie comunicate suspectului/inculpatului, fiind respectate astfel cerinţele de previzibilitate, astfel cum au fost învederate prin decizia menţionată, dar şi ulterior confirmate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. 10. Totodată, doamna procuror a susţinut că efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură întocmite până la data de 25 iunie 2018 nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii penale defavorabile, deoarece suspecţii/inculpaţii nu suportă consecinţe mai grave decât cele care erau previzibile la data faptelor reţinute în sarcina lor. 11. Cu privire la problema de drept nr. 2 soluţionată diferit de către instanţele de judecată, reprezentantul procurorului general a susţinut că este corectă soluţia potrivit căreia actele ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. 12. În ceea ce priveşte faptele săvârşite înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 (care a pus în acord prevederile neconstituţionale constatate prin Decizia nr. 358/2022 cu dispoziţiile Constituţiei) s-a învederat că actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului îşi produc efectele ca orice act procedural de la momentul îndeplinirii sale. 13. Nu în ultimul rând s-a susţinut că vidul legislativ din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu se aplică retroactiv ca lege penală mai favorabilă. Restrângerea standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) va fi avută în vedere indiferent de stadiul procesual, rezultând că orice act procedural efectuat înainte de Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sau ulterior datei de 30 mai 2022 trebuie considerat ca având ca efect întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale. 14. Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară 15. Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov s-a susţinut că nu există un punct de vedere unitar cu privire la următoarele probleme de drept: 1. Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie? 2. Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale? II. Examen jurisprudenţial - Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 16.II.A. Cu referire la prima problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv: Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, analiza jurisprudenţei se realizează pe mai multe paliere. 17.II.A.1. Aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie de către instanţele naţionale 18. Într-o primă orientare a jurisprudenţei, instanţele nu au aplicat hotărârile în materie ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motivând că „nu există o legislaţie comunitară obligatorie în materie de prescripţie“ care să facă obiectul interpretării de către Curtea de Justiţie sau că „infracţiunile de evaziune fiscală (cu TVA) nu pot fi considerate a fi susceptibile să prejudicieze în mod direct interesele financiare ale Uniunii Europene“. 19. Tot astfel, s-a considerat că infracţiunile de evaziune fiscală privind regimul TVA nu aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, invocându-se lipsa unei legături suficient de clare cu dreptul Uniunii Europene şi a posibilităţii de a recupera prejudiciile prin soluţionarea acţiunii civile. 20. Un alt argument în susţinerea acestei opinii a fost şi acela că, „din moment ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a impus obligaţia de a fi lăsate neaplicate deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost invalidate dispoziţiile legislative naţionale care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, înseamnă că aceste decizii vor fi aplicate de instanţele naţionale, întărind acest raţionament prin cele statuate la finalul răspunsului“. 21. Alte instanţe au susţinut că aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene doar în anumite materii (pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene şi combaterea corupţiei) determină un tratament discriminatoriu faţă de alte persoane acuzate de alte infracţiuni prescriptibile. 22. În opinia contrară s-a susţinut că hotărârile în materie ale Curţii de Justiţie sunt pe deplin aplicabile în cauzele interne care au ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, indiferent de stadiul procesual. 23. În practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că hotărârea preliminară se aplică cauzelor pendinte, menţionându-se expres în considerentele unei astfel de hotărâri că aceasta „operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia“. 24. Alte instanţe au reţinut că Hotărârea Lin (Cauza C-107/23) se aplică în cauzele privind infracţiuni de evaziune fiscală referitoare la regimul TVA, având în vedere că atât obiectul cauzei interne era constituit din astfel de infracţiuni, cât şi conformitatea cu jurisprudenţa consacrată a Curţii de Justiţie (Hotărârea Curţii, în Marea Cameră, din 26 februarie 2013, în Cauza C617/10, Âkerberg Fransson, pct. 24-31), context în care nu se poate aprecia că „nu există o legătură suficient de clară cu dreptul Uniunii Europene“ . Mai mult, instanţele respective au subliniat că Hotărârea Lin se aplică în cauzele privind infracţiuni de evaziune fiscală referitoare la regimul TVA rămase în fază de tentativă - conform prevederilor exprese ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF - astfel că apare contra legem opinia contrară cu argumentul că „prescripţia răspunderii penale nu împiedică statul român să recupereze prejudiciile cauzate bugetului general prin neplata frauduloasă a TVA“. Aceste instanţe au subliniat că aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie nu are efect discriminatoriu - în sensul tratării în mod diferit a unor situaţii analoage fără o justificare obiectivă şi rezonabilă - întrucât, pe de o parte, situaţiile nu sunt similare pentru că au ca obiect infracţiuni diferite şi, pe de altă parte, eventuala lor tratare diferită derivă din caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie, care a fost sesizată doar în domeniile respective. 25.II.A.2. Restrângerea aplicării standardului intern privind mitior lex 26. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că standardul intern privind mitior lex nu poate fi restrâns, astfel că art. 155 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretat prin prisma hotărârilor preliminare ca împiedicând aplicarea în forma sa mai favorabilă, în mod retroactiv, în favoarea acuzatului. Sub acest aspect, unele instanţe au statuat expres că aplicarea considerentelor din Hotărârea Lin (Cauza C-107/23) ar lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie, având în vedere principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea legii penale, inclusiv a regimului prescripţiei răspunderii penale. 27. Într-o opinie concordantă instanţele nu au aplicat Hotărârea Lin, cu motivarea că a fost încălcată prezumţia Bosfor prin caracterul vădit deficitar al protecţiei dreptului prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene faţă de standardul din art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în condiţiile în care s-a reţinut în cauza penală „reactivarea răspunderii penale“ prin intermediul acestei hotărâri, ulterior împlinirii termenului de prescripţie stabilit de legea internă ca fiind incident în cauză. 28. În susţinerea acestei opinii, unele instanţe interne au concluzionat că principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor obligă, în dreptul intern, la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, fără nicio excepţie, ori că „principiul legalităţii impune judecătorului să procedeze la interpretarea strictă a legii penale şi să nu aplice retroactiv dispoziţiile legii penale substanţiale, cu excepţia legii penale mai favorabile“. 29. Pe de altă parte, instanţele au reţinut că durata termenelor generale de prescripţie din dreptul intern satisface standardul european în materie, astfel că nu este necesar să fie aplicate dispoziţiile legale naţionale conţinând termene speciale (cazurile de întrerupere a prescripţiei), care au fost declarate neconstituţionale. 30. În cealaltă orientare a jurisprudenţei instanţele au reţinut că aplicarea standardului intern mitior lex poate fi restrânsă, inclusiv conform practicii instanţei constituţionale şi a instanţei supreme, astfel că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal nu pot fi interpretate decât prin prisma hotărârilor preliminare, care împiedică aplicarea formei sale mai favorabile, în mod retroactiv, în favoarea acuzatului, ca lege penală mai favorabilă (mitior lex), ca urmare a unei „necesare puneri în balanţă“ a standardelor concurente, nefiind nicidecum încălcată prezumţia Bosfor. 31.II.A.3. Evaluarea riscului sistemic de impunitate 32. Într-o orientare a practicii judiciare s-a reţinut că riscul sistemic de impunitate nu poate fi evaluat de către instanţa de judecată sau, dimpotrivă, trebuie apreciat în concret de către fiecare instanţă pentru fiecare cauză dedusă judecăţii. În susţinerea acestei opinii unele instanţe naţionale au precizat că nu există „criterii prestabilite“ pentru aprecierea riscului sistemic de impunitate, iar altele au reţinut inexistenţa în genere a unui risc sistemic de impunitate, menţionând că „riscul sistemic de impunitate a faptelor de corupţie se regăseşte doar la nivel de afirmaţie“. 33. Alte instanţe au considerat că riscul sistemic de impunitate nu poate fi apreciat din cauza lipsei probatoriului vizând ansamblul dosarelor penale şi soluţiilor definitive vizate de legislaţia penală în discuţie la nivelul întregului sistem judiciar naţional. 34. Pe de altă parte, alte instanţe au reţinut că riscul sistemic de impunitate poate fi apreciat în ansamblul legislaţiei specifice, însă doar prin raportare la necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului, instanţele reţinând că „îndeplinirea unei strategii de politică penală naţională sau regională, chiar europeană, nu poate justifica încălcarea unor principii şi unor drepturi individuale fundamentale, cum ar fi principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege), în conţinutul căruia se integrează şi instituţia prescripţiei“. 35. Într-o altă orientare a practicii judiciare s-a reţinut că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curţii de Justiţie s-a stabilit, în mod expres şi fără echivoc, că situaţia procesuală internă „generează un risc intrinsec de impunitate“, ţinând seama, pe de o parte, de un argument teoretic general, în sensul că textul legal incident din dreptul intern este de aplicabilitate generală pentru infracţiunile prescriptibile (art. 155 din Codul penal) şi, pe de altă parte, de considerente particulare concrete, sens în care au fost invocate datele relevante la nivel naţional care indică impactul într-un număr semnificativ de cauze (făcându-se trimitere expresă la rapoartele Comisiei Europene). 36.II.A.4. Aplicarea Ordonanţei din 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie în Cauza C-131/23 privind interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 (MCV) 37. Într-o orientare a practicii judiciare s-a reţinut că decizia MCV nu se mai aplică, având în vedere că a fost abrogată şi că ordonanţa Curţii de Justiţie se aplică doar în cauzele care implică fonduri europene şi de corupţie la nivel înalt, iar nu în orice cauze de corupţie. 38. Într-o altă orientare a jurisprudenţei s-a reţinut că decizia MCV se aplică faptelor săvârşite în perioada în care aceasta era în vigoare, iar Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024 din Cauza C-131/23 se aplică inclusiv în cauzele care implică fonduri europene şi indiferent de domeniul sau nivelul de corupţie ce face obiectul cauzei. 39. II. B. Cu referire la a doua problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv: Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, s-a constatat existenţa următoarelor orientări jurisprudenţiale: 40. Într-o soluţie de practică naţională s-a reţinut că efectele întreruptive se menţin şi pentru actele de după 25 iunie 2018 (cu excepţia celor de până la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022). În acest sens s-a reţinut: „Aplicând direct normele legale anterior citate cât şi Hotărârea Curţii de Justiţie, rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, se impune a se considera că se produce în continuare şi după data de 25 iunie 2018“ . În acest sens s-a reţinut că prin Hotărârea Lin s-a stabilit necesitatea interpretării prevederilor dreptului Uniunii prin înlăturarea aplicării principiului mitior lex în cauzele incidente, de esenţa căruia este extinderea formei mai blânde în mod extractiv (retroactiv în ipoteza de faţă), context în care prevederea legală în varianta mai puţin severă nu trebuie luată în considerare decât în perioada sa de activitate, în care a fost viciată sub aspectul previzibilităţii sale, în acord cu soluţiile instanţei de contencios constituţional, revenind-se astfel la aplicabilitatea principiului activităţii legii penale, consacrat prin art. 3 din Codul penal. 41. Într-o altă orientare de jurisprudenţă instanţele au considerat că doar actele întrerupătoare de prescripţie anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale) pot fi avute în vedere la întreruperea cursului prescripţiei. În acest sens, practica a învederat că „din Hotărârea Lin se desprinde ideea că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, astfel că, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie anterior datei de 25 iunie 2018, se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale“. III. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 42. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal. 43. Prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: 1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a) . 2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale. IV. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale a României 44. Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018*1) s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi totodată contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (pct. 31). *1) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018. 45. Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022*2), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancţionat unica soluţie legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau. *2) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022. V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului 46. Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului. 47. Prin Hotărârea din 17 septembrie 2009 în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), Curtea a arătat că, chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului. 48. Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reţinut că garanţia consacrată în art. 7 din Convenţie, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare. 49. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, Curtea Europeană a statuat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile“. 50. Prin Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casaţie din Armenia, Cererea nr. P16-2019-001, 26 aprilie 2022, Curtea a reţinut că, „în cazul în care o infracţiune penală se prescrie în conformitate cu dreptul intern, iar termenul de prescripţie aplicabil a expirat deja, articolul 7 din Convenţie se opune reluării urmăririi penale cu privire la o astfel de infracţiune. În primul rând, revine instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au forţă juridică în sistemul juridic naţional pot oferi un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul articolului 7 din Convenţie pentru a concluziona că infracţiunea în cauză nu este supusă prescripţiei“. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 51. Prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 5 decembrie 2017, pronunţată în Cauza C42/17 (Taricco 2), s-a decis: „Articolul 325 alineatele (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind TVA-ul, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.“ 52. Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU [Lin]. Curtea a decis: "Articolul 325 alineatul (1) TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct." VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov 53. În ce priveşte standardul intern de natură constituţională privind mitior lex, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că acesta permite realizarea unui just echilibru între principiile de drept concurente, în acord cu jurisprudenţa instanţelor interne şi a instanţelor europene, luând în considerare şi doctrina clasică de specialitate în materia drepturilor omului. Principiul legii penale mai favorabile, privit din perspectiva dreptului intern, poate fi pus în balanţă atât cu alte principii de drept, precum principiul echităţii (Decizia nr. 511/2013 a Curţii Constituţionale a României) şi principiul securităţii juridice (Hotărârea prealabilă nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi cu necesitatea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene (Hotărârea Lin a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene) şi a combaterii corupţiei (Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene), context în care standardul intern mitior lex poate şi trebuie să fie adaptat la standardul unional, în acord cu interpretarea conformă cu dreptul internaţional cerută de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, fără să se constate existenţa vreunei neconcordanţe între acestea. 54. Cu referire la riscul sistemic de impunitate Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că toate hotărârile incidente ale Curţii de Justiţie au prevăzut expres că situaţia internă generează un risc sistemic de impunitate intrinsec, astfel că acesta nu mai trebuie demonstrat în concret în fiecare cauză în parte; în caz contrar s-ar lipsi de efecte soluţiile instanţei europene şi s-ar goli de conţinut o astfel de noţiune autonomă de dreptul Uniunii, consacrată în practica Curţii de Justiţie. Mai mult, conceptul de „risc sistemic de impunitate“ este o noţiune autonomă consacrată în dreptul Uniunii Europene, ce trebuie să fie aplicată şi interpretată doar conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie. 55. Totodată, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că Decizia MCV este aplicabilă faptelor săvârşite în perioada ei de activitate, indiferent dacă faptele vizează sau nu fonduri europene, incluzând infracţiuni de corupţie în general, fără nicio circumstanţiere. În acest context s-a precizat că Decizia MCV era abrogată la data de 9 ianuarie 2024 când a fost pronunţată ordonanţa Curţii de Justiţie în Cauza C-131/23, instanţa europeană reţinând aplicarea ei în cauza principală, rezultând implicit necesitatea aplicării ei în acest litigiu principal, aspect care, în caz contrar, ar fi constituit cauză de inadmisibilitate a trimiterii preliminare. Nu se poate aprecia nici că aplicarea ordonanţei se limitează la astfel de cauze principale, precum cele din litigiul principal aflat în stadiul unei căi de atac extraordinare (contestaţie în anulare), având în vedere că Hotărârea Lin, la care face trimitere Ordonanţa C131/23, este ea însăşi aplicabilă inclusiv în cursul judecăţii, nu doar cauzelor definitiv judecate, conform Ordonanţei din aceeaşi dată de 9 ianuarie 2024 din Cauza C-75/23. 56. Având în vedere cele expuse, constatând că problemele de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, prin raportare la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 318/2022 ale Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni prealabile, precum şi la Hotărârea preliminară din 24 iulie 2024 în Cauza C-107/23 Lin (PPU) şi ordonanţele din 9 ianuarie 2024 în cauzele C-75/23 şi C-131/23 ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în lumina art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, soluţia este următoarea: "1. În virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex), actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie. 2. Actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) nu pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. " VIII. Opinia specialiştilor 57. În considerarea dispoziţiilor art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii din Craiova, Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Universităţii din Oradea, Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit. 58. În punctul de vedere transmis, Departamentul de Drept din cadrul Facultăţii de drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti a susţinut că nu se poate considera, pentru faptele comise înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) sau ulterioare datei de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot avea efect întreruptiv de prescripţie în vreo cauză penală. Această concluzie se impune indiferent de valoarea prejudiciului, de o eventuală evaluare a unui risc sistemic de impunitate sau de faptul că acele cauze au ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie. 59. Instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicat principiul legii penale mai favorabile (astfel cum este el interpretat în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa naţională) deoarece în caz contrar s-ar ajunge a fi aplicat în defavoarea inculpatului un standard inferior de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 60. În ceea ce priveşte principiul tempus regit actum în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, opinia menţionează jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem în sensul celui de al doilea punct de vedere, „dispoziţiile actualului Cod penal cu privire la prescripţia răspunderii penale sunt mai favorabile în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, întrucât nu prevăd ca având caracter întreruptiv toate actele procesuale de urmărire penală sau de judecată, ci numai cele care, potrivit legii, trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.“*3), precum şi doctrina care a confirmat justeţea acestei soluţii, arătând că: „legea nouă este mai favorabilă, deoarece este mai restrictivă în raport cu actele procesuale care întrerup prescripţia, înlesnind astfel împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie, chiar dacă prin ipoteză ar prevedea un termen mai lung de prescripţie a incriminării decât legea anterioară.“*4) *3) Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec. nr. 2185/1970 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 42. *4) G. Antoniu, Tratat de Drept Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 327. 61. S-a apreciat că ipoteza este identică cu cea rezultată din aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Împrejurarea că întreruperea prescripţiei răspunderii penale este guvernată în totalitate de principiul mitior lex rezultă în mod clar din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 67 din 31 ianuarie 2013. Totodată, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 sunt detaliate în Decizia nr. 358/2022. Astfel, în paragraful 73 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 se menţionează că pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. 62. Or, aprecierea că actele de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 continuă să producă efecte întreruptive, deşi nu ar mai putea produce un astfel de efect în ipoteza în care au fost efectuate ulterior acestei date, reprezintă o interpretare în defavoarea inculpatului, fapt care nu este permis. 63. Mai mult, o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale în defavoarea inculpatului, în condiţiile mai sus-menţionate, ar fi lipsită de previzibilitate. În acest sens s-a făcut referire, per a contrario, la Cauza Borcea contra României, în care s-a pus problema previzibilităţii dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia răspunderii penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că funcţia decizională încredinţată instanţelor serveşte la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, cu menţiunea că, spre deosebire de situaţia existentă în această cauză, unde jurisprudenţa privind posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome era contradictorie, în ipoteza întreruperii prescripţiei răspunderii penale jurisprudenţa era constantă în sensul că actele de procedură îndeplinite înainte de publicarea Deciziei nr. 297/2018 nu îşi mai păstrau efectul întreruptiv dacă nu erau supuse comunicării suspectului sau inculpatului. 64. În argumentarea opiniei s-a făcut referire la art. 7 § 1 din Convenţie şi la jurisprudenţa CEDO din Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109 şi Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Cererea nr. P16-2021-001, 26 aprilie 2021). 65. În consecinţă, pentru argumentele prezentate, s-a apreciat că instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU neputând institui o astfel de obligaţie. În caz contrar s-ar ajunge la interpretarea unei norme juridice în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care o astfel de interpretare nu a existat în jurisprudenţa naţională înainte de 2022. O soluţie contrară ar genera importante consecinţe negative din perspectiva previzibilităţii legii penale. IX. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 66. În punctul de vedere formulat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în principal, a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, apreciind că nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii (respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal), ci interpretarea, aplicarea şi stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, precum şi ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - Marea Cameră din data de 24 iulie 2023, în Cauza C-l 07/23 PPU [Lin], şi ale celor două ordonanţe ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-75/23 şi, respectiv, C-131/23. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate, pe calea recursului în interesul legii, interpreta deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi nici stabili efectele pe care acestea le produc. 67. În argumentarea opiniei formulate s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată ca în procedura prevăzută de art. 471 din Codul de procedură penală să se pronunţe cu privire la aplicarea dreptului Uniunii Europene cu privire la efectele deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, limitele aplicării acestora sau conformitatea efectelor aplicării dreptului unional cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, incidente în cazurile în care se verifică împlinirea/întreruperea termenului de prescripţie, ci se pronunţă cu privire la interpretarea normelor de drept naţional. 68. Cu privire la prima problemă de drept supusă interpretării unitare s-a apreciat ca fiind corectă soluţia potrivit căreia, în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) trebuie considerat că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale) au efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie. 69. În argumentarea acestei soluţii, procurorul general a evidenţiat următoarele aspecte: 70.a) Cauzele penale în care îşi găsesc aplicabilitatea cele trei hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-107/23 PPU Lin, C-75/23 şi C-131/23, vizează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv infracţiunile de evaziune fiscală în materie de TVA, indiferent de cuantumul prejudiciului, şi infracţiunile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii; infracţiunile de corupţie la nivel înalt, la nivelul administraţiei publice locale, dar şi infracţiunile de corupţie în general. 71.b) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene - instanţele naţionale, în asigurarea principiului supremaţiei, fiind însărcinate cu aplicarea în cadrul competenţei proprii a dispoziţiilor dreptului Uniunii, în cazul în care nu pot să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, trebuie să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii. 72. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a precizat că în măsura în care instanţa naţională (Curtea Constituţională) ar considera că respectarea unei obligaţii impuse de dreptul unional încalcă identitatea naţională a statului membru, aceasta nu este autorizată să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, ci aceasta trebuie să sesizeze Curtea de Justiţie cu o cerere de decizie preliminară în temeiul art. 267 TFUE pentru aprecierea validităţii acestei dispoziţii în lumina art. 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii. Curtea de Justiţie a mai menţionat că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, astfel că, Curtea Constituţională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziţii de drept al Uniunii, inclusiv a art. 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunţat o hotărâre care depăşeşte sfera sa de competenţă şi, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunţate cu titlu preliminar de Curte. 73.c) Restrângerea standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile, cu consecinţa acordării actelor de procedură realizate anterior datei de 25 iunie 2018 a efectului întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale, indiferent de stadiul procesual. 74. Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un standard naţional constituţional de protecţie a principiului legalităţii, întrucât statuează că normele care reglementează prescripţia şi actele întreruptive ale cursului prescripţiei reprezintă norme de drept penal supuse principiului legalităţii în cele două componente ale sale referitoare, pe de o parte, la cerinţele de previzibilitate şi precizie şi, pe de altă parte, la regula aplicării retroactive a dispoziţiilor penale mai favorabile. 75. Acest standard naţional constituţional în materia principiului legalităţii este unul superior atât standardului stabilit de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât şi standardului impus de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această concluzie decurge din faptul că ambele instanţe europene au stabilit, prin jurisprudenţa lor, că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalităţii, astfel cum acest principiu este reglementat atât de Cartă, cât şi de Convenţie. 76. În concluzie s-a susţinut că efectul cumulat al deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, deciziilor nr. 67/2022 şi nr. 37/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Hotărârii Marii Camere din 24 iulie 2023, pronunţate în Cauza C-107/23 PPU Lin, şi al ordonanţelor din 9 ianuarie 2024, pronunţate în cauzele C-75/23 şi C-131/23, s-ar transpune astfel: - actele de procedură efectuate înainte de data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noilor coduri, întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale, dacă au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor procesuale ale Codului de procedură penală anterior, sub imperiul căruia au fost realizate, respectiv sunt acte de procedură care trebuiau comunicate învinuitului/inculpatului; – actele de procedură realizate în intervalul 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) produc efect întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în măsura în care sunt acte ce trebuie comunicate suspectului/inculpatului, fiind respectate astfel cerinţele de previzibilitate, astfel cum au fost învederate prin decizia menţionată, dar şi ulterior confirmate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. 77. Conferirea de efecte întreruptive de prescripţie actelor de procedură întocmite până la data de 25 iunie 2018 nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii penale defavorabile, deoarece suspecţii/inculpaţii nu suportă consecinţe mai grave decât cele care erau previzibile la data faptelor reţinute în sarcina lor (în cazul actelor de procedură realizate înainte de 1 februarie 2014). 78.d) Chestiunea de drept referitoare la evaluarea unui risc sistemic de impunitate - Hotărârea Marii Camere din 24 iulie 2023 şi cele două ordonanţe din 9 ianuarie 2024 conţin toate elementele necesare care să permită instanţei de trimitere să le aplice în cauza sa concretă, inclusiv aspectele referitoare la noţiunile „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, noţiuni reţinute deja de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind incidente în România în cauzele de corupţie (paragraful 69 din ordonanţa pronunţată în Cauza C-131/23 şi paragraful 66 din ordonanţa pronunţată în Cauza C-73/23) şi în cauzele privind infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (paragraful 91 din Hotărâre), în special, în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. 79. Cu privire la a doua problemă de drept soluţionată diferit de către instanţele de judecată s-a apreciat ca fiind corectă soluţia potrivit căreia „actele de prescripţie întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind incident principiul activităţii legii potrivit căruia legea produce efecte juridice atât timp cât este în vigoare şi acţionează numai pentru viitor.“ 80. În ceea ce priveşte faptele săvârşite înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 (care a pus în acord prevederile neconstituţionale constatate prin Decizia nr. 358/2022 cu dispoziţiile Constituţiei) s-a învederat că actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului îşi produc efectele ca orice act procedural de la momentul îndeplinirii sale. 81. Hotărârile instanţei europene nu s-au pronunţat explicit cu privire la soluţionarea conflictului de legi în timp creat între dispoziţiile art. 155 din Codul penal în vigoare în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 (dispoziţii mai favorabile, deoarece nu prevedeau existenţa cazurilor de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale) şi aceleaşi dispoziţii, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022. Însă aplicarea în mod ultraactiv ca lege penală mai favorabilă a situaţiei de vid legislativ în ceea ce priveşte efectul întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale, pentru intervalul de timp ulterior modificării dispoziţiilor art. 155 din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, ar conduce la acelaşi rezultat constatat de Curtea de Justiţie ca fiind contrar dreptului unional, întrucât niciun act de procedură nu ar mai avea efect întreruptiv. 82. Deoarece restrângerea standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) trebuie avută în vedere indiferent de stadiul procesual, rezultă că orice act procedural efectuat înainte de Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sau ulterior datei de 30 mai 2022 trebuie considerat ca având ca efect întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale. X. Raportul asupra recursului în interesul legii 83. Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauza privind recursul în interesul legii promovat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii. 84. Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării judecătorul-raportor, în esenţă, a reţinut că, actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018. 85. Totodată, cu referire la a doua problemă de drept supusă dezlegării s-a reţinut că actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: XI.1. Dispoziţii legale relevante Codul penal "ART. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. ART. 155 Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale - în versiunea iniţială din Codul penal (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză (…). ART. 155 modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022 (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului (…)." Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale "ART. 7 Nicio pedeapsă fără lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate." Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene "ART. 49 Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă. (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor (…). ART. 52 Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (...) (3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. (4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate (…)." Convenţia PIF "ART. 1 Dispoziţii generale (1) În sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: (…) (b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; (…) (2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare şi adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispoziţiile alineatului (1), astfel încât comportamentele menţionate să fie sancţionate ca fapte penale. (3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenţie a declaraţiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menţionat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracţiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă, astfel cum este definită la alineatul (1) (…). ART. 2 Sancţiuni (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 (de euro). (2) Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4.000 (de euro) şi care nu prezintă, în conformitate cu legislaţia sa, circumstanţe speciale grave, sancţiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1)." XI.2. Admisibilitatea recursului în interesul legii 86. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost făcută de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov (Adresa nr. 1.105/39 din 9 mai 2024) în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală. 87. Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală: "(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti." 88. Art. 472 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, stabileşte că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. 89. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale anterior prezentate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii colegiul de conducere al curţii de apel, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. 90. De asemenea, analizând jurisprudenţa ataşată sesizării, care relevă existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite ale problemelor de drept ale căror dezlegare se solicită, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală. 91. Pentru considerentele prezentate, recursul în interesul legii este admisibil. XI.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele: XI.3.1. Autoritatea de lucru interpretat a celor două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 92. În primul rând, trebuie recunoscută pe deplin şi fără rezerve primordialitatea dreptului Uniunii Europene în faţa legilor interne şi, în limitele competenţelor Uniunii, faptul că instanţele aplică cu prevalenţă dispoziţiile acestuia. Astfel, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate trebuie să se asigure eficienţa lor practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora şi de necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale. 93. Prin Hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (citată ulterior şi ca Hotărârea Lin), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a statuat următoarele: a) Art. 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. b) În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. 94. Autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forţa obligatorie a acesteia faţă de instanţa care a solicitat-o şi instanţele care ar judeca cauza în căile de atac şi în aplicabilitatea generală faţă de celelalte instanţe. Hotărârea în interpretare pronunţată de către CJUE are „autoritate cu putere de lucru interpretat“, ce obligă instanţa naţională să respecte interpretarea dispoziţiilor de drept al Uniunii, astfel cum au fost interpretate de CJUE, şi interzice oricărei instanţe naţionale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificaţia şi aplicarea dreptului unional. 95. Pe de altă parte, chiar şi în prezenţa unei jurisprudenţe a CJUE care soluţionează problema de drept în cauză, instanţele naţionale îşi păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispoziţiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecinţă împiedicarea Curţii să se pronunţe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 şi C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Áruházak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46). 96. Prin Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) din data de 9 ianuarie 2024, în Cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că: "Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie. În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare." 97. Din analiza considerentelor ambelor hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene rezultă următoarele concluzii: - prescripţia răspunderii penale este analizată ca o instituţie de drept substanţial, iar nu ca una procedurală. Prin urmare, principiile legalităţii, securităţii juridice şi neretroactivităţii legii mai severe, precum şi interdicţia creării pe cale jurisprudenţială a unei lex tertia urmează să se aplice concomitent cu dezlegările din Hotărârea Lin; – instanţele naţionale trebuie să aplice soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării în scopul protecţiei unor drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga. Astfel, jurisprudenţa CJUE în discuţie (Hotărârea Lin şi Ordonanţa din 9 ianuarie 2024) a tranşat, fără echivoc, că dezlegările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale dispuse în aplicarea principiului legalităţii incriminării sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, astfel încât, aparte de intangibilul lor caracter general obligatoriu, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, acestea vor fi de plano exceptate de la orice dezbateri privind potenţialul efect de excluziune în virtutea preeminenţei/primordialităţii dreptului Uniunii, conform principiului Simmenthal - neaplicarea practicii judiciare care contravine efectivităţii dreptului Uniunii (Cauza 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA (1978) ECR 629]. În consecinţă, din această perspectivă, standardul de protecţie a dreptului fundamental la legalitatea incriminării şi a pedepselor nu comportă discuţii, în contextul omogenităţii nivelului de protecţie atât la nivelul ordinii juridice unionale, cât şi al celei naţionale. În consecinţă, rămân în continuare aplicabile dezlegările Curţii Constituţionale relative la aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile în scopul evitării încălcării principiului legalităţii incriminării prin crearea şi aplicarea unei lex tertia; – instanţele naţionale trebuie să asigure protecţia drepturilor fundamentale [paragraful 93 al Hotărârii Lin: „îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional sarcina de a lua măsurile necesare pentru a îndeplini aceste cerinţe, în special prin adoptarea dispoziţiilor necesare şi, dacă este cazul, prin modificarea dispoziţiilor existente pentru a garanta că regimul aplicabil urmăririi şi sancţionării infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, este conform cu dispoziţiile articolului 325 alineatul (1) TFUE şi ale articolului 2 alineatul (1) din Convenţia PIF. Acest regim trebuie conceput în aşa fel încât să nu prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, asigurând în acelaşi timp protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate“; paragraful 101 al Hotărârii Lin: „În această privinţă, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204)“; paragraful 110 al Hotărârii Lin: „atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, \'c5kerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 47, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C379/19, C-547/19, C-811/19 şi C840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211“]. XI.3.2. Standarde rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi raportul acestora cu standardele unionale 98. Prin raportare la blocul unional de protecţie a drepturilor fundamentale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o semnificaţie specială (a se vedea în special Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, precum şi Hotărârea Kadi şi Al Barakaat International Foundation/Consiliul şi Comisia, C-402/05 P şi C-415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 283). Art. F alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, devenit, după modificare, art. 6 alin. (2) UE, a codificat această jurisprudenţă. 99. Art. 53 din Cartă prevede că niciuna dintre dispoziţiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi de dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia Europeană sau CEDO), precum şi prin constituţiile statelor membre. Carta are aceeaşi valoare juridică ca tratatele pe care se bazează Uniunea Europeană (TUE şi TFUE). Prin urmare, toate trei sunt considerate drept primar al Uniunii Europene şi se află pe primul loc printre sursele dreptului UE. Din acest motiv, instituţiile UE sunt obligate să respecte Carta, la fel ca statele membre atunci când pun în aplicare dreptul UE. 100. Art. 52 alin. (3) prima teză din Cartă prevede că, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca cele prevăzute de convenţia menţionată. Potrivit explicaţiilor referitoare la această dispoziţie, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate sunt determinate nu numai de textul Convenţiei Europene, ci printre altele şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C-279/09, EU:C:2010:811, punctele 35 şi 37] şi Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma şi Biroul Executorului Judecătoresc Horaţiu-Vasile Cruduleci (C-205/15, EU:C:2016:499, punctul 41). Art. 52 alin. (3) a doua teză permite totuşi ca dreptul Uniunii să ofere o protecţie mai largă. 101. Dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaşte anumitor drepturi fundamentale o protecţie mai largă decât cea de-a doua. Şi această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecţia unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [de exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale - Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C-275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)]. 102. Prin urmare, a accepta aplicarea unui standard de protecţie a drepturilor fundamentale inferior celui stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar constitui nu doar o încălcare a Convenţiei, ci a Cartei înseşi care trimite la respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special CEDO, precum şi prin constituţiile statelor membre. 103. În cadrul blocului convenţional de protecţie a drepturilor omului, referitor la dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană, în jurisprudenţa sa Curtea de la Strasbourg a reţinut următoarele: - după cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 din Convenţia europeană trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, condamnării şi pedepselor arbitrare (Cauza S.W. contra Regatului Unit, 22 noiembrie 1995); – art. 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în defavoarea acuzatului (Cauza Welch contra Regatului Unit, 9 februarie 1995, Cauza Mihai Toma contra României, Hotărârea din 24 ianuarie 2012). Mai general, aceasta consacră, de asemenea, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - „nullum crimen, nulla poena sine lege“ (Cauza Kokkinakis contra Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993); – Curtea a constatat o încălcare a art. 7 din Convenţie întro cauză recentă în care reclamanţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune prescrisă (Cauza Antia şi Khupenia contra Georgiei, Hotărârea din 18 iunie 2020). Curtea a reţinut că prescripţia poate fi definită ca fiind dreptul conferit de lege autorului unei infracţiuni de a nu fi urmărit sau judecat din nou după ce a trecut o anumită perioadă de la comiterea infracţiunii. Termenele de prescripţie, care sunt o caracteristică comună a sistemelor juridice ale statelor contractante, au mai multe scopuri, printre care garantarea securităţii juridice prin încetarea acţiunilor şi prevenirea unei încălcări a drepturilor apărării, care ar putea fi periclitate dacă instanţele ar fi chemate să se pronunţe pe baza unor probe incomplete din cauza trecerii timpului. În cauză, Curtea a observat că, în acest context, principala întrebare pe care o avea în faţa sa în exercitarea competenţei sale de supraveghere în temeiul art. 7 era dacă, având în vedere expirarea termenului de prescripţie aplicabil infracţiunii în cauză, exista un temei juridic valabil pentru condamnarea reclamanţilor. Cu alte cuvinte, astfel cum se poate deduce din constatările Curţii prezentate mai sus, o restabilire a răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie ar fi considerată incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi previzibilităţii consacrate la art. 7 din Convenţia europeană; – în cazul în care o infracţiune este supusă prescripţiei în temeiul dreptului intern, iar termenul de prescripţie a expirat, astfel încât răspunderea penală este exclusă, art. 7 din Convenţia europeană se opune, în absenţa unui temei juridic valabil, reînceperii procedurilor cu privire la această infracţiune. A susţine contrariul ar echivala cu a admite „aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul acuzatului“ (Cauza Del Río Prada contra Spaniei). 104. Instanţa de contencios european a drepturilor omului a reţinut apariţia unui consens treptat în Europa şi la nivel internaţional în jurul ideii că aplicarea legii penale care prevede o pedeapsă mai blândă, chiar şi una pronunţată după săvârşirea infracţiunii, a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (Scoppola c. Italiei). Într-o altă cauză, instanţa de contencios european a arătat că atunci când un stat a prevăzut în mod expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile trebuie să permită cetăţenilor săi să folosească acest drept în conformitate cu garanţiile Convenţiei (Gouarré Patte c. Andora).*5) *5) În Ghidul privind aplicarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat: „Chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 15 paragraful 1 din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109, privind o pedeapsă la 30 de ani de închisoare în loc de detenţiune pe viaţă]. În opinia Curţii, «aplicarea unei pedepse mai aspre pentru singurul motiv că aceasta era prevăzută la momentul comiterii infracţiunii reprezintă o aplicare în defavoarea inculpatului a normelor ce reglementează succesiunea legilor penale în timp. Acest lucru ar echivala, în plus, cu ignorarea oricărei schimbări legislative favorabile inculpatului intervenite înainte de proces şi cu impunerea în continuare de pedepse pe care statul şi colectivitatea pe care o reprezintă le consideră deja excesive» (ibidem, pct. 108). Curtea a remarcat că la nivel european şi internaţional s-a dezvoltat treptat un consens pentru a considera că aplicarea legii penale, chiar posterioară săvârşirii infracţiunii, care prevede o pedeapsă mai uşoară a devenit un principiu fundamental al dreptului penal (ibidem, pct. 106). (...) 55. Chiar dacă în Hotărârea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), Curtea nu s-a pronunţat în mod explicit asupra unui eventual efect retroactiv al modificărilor legislative în beneficiul persoanelor condamnate definitiv, aceasta a aplicat recent principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile faţă de o persoană condamnată definitiv, în măsura în care dreptul naţional impunea în mod expres instanţelor naţionale să revizuiască din oficiu o hotărâre de condamnare în cazul în care o lege posterioară reducea pedeapsa aplicabilă pentru o infracţiune (Gouarré Patte împotriva Andorrei, pct. 28-36). Pentru Curte, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept conform garanţiilor din Convenţie (ibidem, pct. 35). 56. Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se poate aplica, de asemenea, la stabilirea unei pedepse contopite pentru mai multe condamnări (Koprivnikar împotriva Sloveniei, pct. 59)“. 105. În interpretarea art. 7 din Convenţia europeană Curtea de la Strasbourg a apreciat în Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Cererea nr. P16-2021-001, 26 aprilie 2021) că „în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţia europeană se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Revine în primul rând instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul art. 7 din Convenţia europeană pentru a permite concluzia că infracţiunea în cauză nu este prescrisă“. 106. Faţă de considerentele anterioare, aparţine competenţei instanţei de judecată să determine şi să aplice prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor inderogabile, atunci când în privinţa acestor drepturi există o neconcordanţă între standardul de protecţie conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui din urmă. 107. Deopotrivă, este rolul instanţei de judecată de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept, în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului. 108. În acelaşi sens, în considerentele Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 18 iulie 2024), decizie care îşi păstrează în continuare efectele în condiţiile în care dezlegarea dată este congruentă cu cea din prezenta decizie, s-a reţinut că „în măsura în care legiuitorul unui stat semnatar al Convenţiei a decis aplicarea unui standard de protecţie superior al unui drept fundamental, garantat de Convenţie, instanţele judecătoreşti nu ar putea diminua acest standard printr-o interpretare jurisprudenţială contrară normelor legislative, fără a încălca statul de drept şi însăşi Convenţia. Interpretarea este în acord cu prevederile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora, niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.“ 109. Făcând referiri ample la Avizul consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 26 aprilie 2022, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la incidenţa articolului 7 din Convenţie în materia prescripţiei penale, în Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a concluzionat că: „din această perspectivă, se consideră că obligaţiile impuse instanţelor prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU vor genera consecinţa de a nu asigura protecţia drepturilor fundamentale de o manieră echivalentă sau comparabilă cu protecţia asigurată de Convenţie, prin urmare, o protecţie deficitară, întrucât în procesul de evaluare a compatibilităţii normelor de drept intern cu dreptul Uniunii aplicabil în domeniul analizat (protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere care au reflectat deficitar şi pe alocuri, eronat, situaţia juridică rezultată din cele trei decizii naţionale, în special cele referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei în ordinea constituţională română şi la efectele pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale în cauzele pendinte.“ 110. Aşadar, în toate cazurile concrete instanţele trebuie să verifice respectarea standardelor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar această jurisprudenţă nu poate fi invocată în vederea diminuării standardului de protecţie naţional în ceea ce priveşte principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi aplicării legii penale mai favorabile. XI.3.3. Obligaţia instanţelor de a asigura protecţia concretă a drepturilor fundamentale 111. Din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 148 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (2) din Constituţie se remarcă faptul că, la nivelul sistemului nostru de drept: „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne“ [art. 148 alin. (2) din Constituţie]. 112. Potrivit art. 13 din CEDO (Dreptul la un recurs efectiv) „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale“. Or, dreptul la un recurs efectiv impune per se inclusiv un examen efectiv din partea jurisdicţiei învestite să ocrotească dreptul fundamental susceptibil de protecţie, altminteri justiţiabilitatea acestuia rămâne o simplă noţiune teoretică şi iluzorie, contrară principiului efectivităţii. 113. Aşadar, protecţia drepturilor fundamentale constituie o veritabilă dogmă juridică, de vreme ce, într-o deplină sinergie axiologică, respectarea drepturilor fundamentale constituie una dintre valorile supreme atât la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene (art. 2 din TUE), cât şi la nivelul sistemului nostru de drept [art. 1 alin. (3) din Constituţie], existând aşadar o viziune unitară în această privinţă între cele două ordini juridice. De aceea, este incontestabil că protecţia efectivă, completă şi concretă a drepturilor fundamentale trebuie asigurată prin intermediul actului de justiţie realizat de instanţele judecătoreşti, la apexul cărora se poziţionează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea rolului său constituţional [art. 126 alin. (1) din Constituţie]. 114. Astfel, ori de câte ori efectele substanţiale ale unui act judiciar interferează cu protecţia unui drept fundamental, orice instanţă judecătorească (orice jurisdicţie penală), în limitele competenţei sale, este obligată să identifice şi să statueze motivat care este standardul de drept - noţiune comprehensivă ce reuneşte atât normele juridice (principii şi reguli), cât şi dreptul de sorginte jurisdicţională (jurisprudenţele obligatorii) - incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranşa în baza acestuia raportul juridic litigios. 115. În consecinţă, se poate aprecia că instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure protecţia concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept. Actul de justiţie este indispensabil pentru protecţia efectivă a drepturilor fundamentale. 116. Particularitatea standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul naţional, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicţia oricărui test de proporţionalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept şi/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 paragraful (2) din CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepţia decesului rezultat din acte licite de război, art. 3, art. 4 paragraful (1) şi art. 7 din CEDO, chiar şi în caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, situaţie în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenţie, potrivit art. 15 paragraful (1) din CEDO, acestea pot deroga în mod condiţionat şi temporar de la obligaţiile impuse de Convenţie. 117. Este rolul instanţelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului. 118. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii. În această privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile oferite de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat (Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 4, şi Hotărârea Nold/Comisia, 4/73, EU:C:1974:51, punctul 13). 119. În acest sens, art. 67 din TFUE prevede că Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre. În măsura în care Carta recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate. 120. Principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre. 121. În acest sens, Constituţia României consacră în alin. (2) al art. 15 un principiu „de drept de tradiţie, actualitate şi justiţie“ în ambele sale componente, şi anume neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile. Acestea reprezintă garanţii fundamentale ale drepturilor constituţionale, îndeosebi ale libertăţii şi siguranţei persoanei expuse unui proces penal. Interzicerea aplicării retroactive a unei legi penale decurge atât din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, cât şi din principiul securităţii juridice. 122. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101/2013 s-a reţinut că aplicarea celor două reguli incumbă, pe de-o parte, celui care este chemat să aplice legea (deci implicit instanţelor de judecată), iar, pe de altă parte, legiuitorului, care nu poate împiedica producerea efectului retroactiv al legilor penale mai favorabile. 123. Dreptul la siguranţa persoanei, consacrat de art. 23 din Constituţie, include şi securitatea juridică a persoanei în raport cu autorităţile. În aceste condiţii, semnificaţia noţiunii de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului pot dispune aplicarea unor sancţiuni penale sau de măsuri privative de libertate. 124. Aşadar, atât neretroactivitatea legii, cât şi retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecţia persoanei implicate într-un proces penal faţă de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem. 125. Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Instanţa de contencios constituţional a arătat că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept (...). 126. Astfel, în viziunea Curţii Constituţionale determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto. Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii (care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente) mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă. 127. Art. 20 din Constituţia României reglementează transpunerea în practică a protecţiei drepturilor fundamentale în cazul aplicării concomitente a mai multor norme juridice provenind din diferite surse normative, anume dreptul intern şi dreptul internaţional public. 128. În interpretarea art. 20 din Constituţie, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a constatat faptul că „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională. Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.241/2009). Deopotrivă, a fost evidenţiat caracterul obligatoriu al interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru interpretarea Constituţiei României. 129. În acest cadru, având în vedere şi jurisprudenţa CJUE din cauzele Yassin Abdullah Kadi (Kadi II); M.A.S. şi M.B. (Tarrico bis), Înalta Curte apreciază că în aplicarea hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (Lin) trebuie asigurată atât preeminenţa dezlegării jurisprudenţiale a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe de o parte, cât şi prevalenţa unor standarde constituţionale în materie de protecţie a drepturilor omului cum sunt cele ce decurg din Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (aplicarea globală a legii penale mai favorabile, hotărâre care nu a fost invalidată de jurisdicţia europeană) sau din deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, prin care au fost protejate drepturi fundamentale (a căror aplicare a fost permisă explicit prin decizia sus-menţionată în limitele principiului legalităţii, care implică şi evitarea creării unei lex tertia). 130. Mai trebuie notat că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puţin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu preţul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile. 131. În acest cadru trebuie reţinută preocuparea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Lin, în scopul asigurării respectării principiului legalităţii [instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale (...)]. 132. Standardele constituţionale anterior iterate impun ca legea penală mai favorabilă să fie stabilită în mod global, prin raportare la o unică lege, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor menţionate mai sus, deci şi a duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale şi a cauzelor de întrerupere a acesteia. Astfel, incidenţa prescripţiei generale ori a prescripţiei speciale fac parte dintre criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere organele judiciare pentru determinarea în mod global a legii penale mai favorabile. Doar în aceste condiţii se poate evita impunerea unui tratament juridic diferenţiat în situaţia unor infracţiuni concurente (de pildă, prin reţinerea existenţei unor cauze de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la plata TVA, dar reţinerea inexistenţei unei astfel de cauze în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală relative la impozitul pe profit, aceasta din urmă neavând nicio legătură cu bugetul Uniunii Europene) ori crearea unui dublu standard în materia drepturilor fundamentale, care să conducă la determinarea unei pedepse nelegale prin crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului, iar, pe de altă parte, ar duce la încălcarea principiului legalităţii, astfel cum acesta este garantat prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. 133. În plus, trebuie notat că în Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sa apreciat că „în măsura în care în dreptul naţional normele care au reglementat prescripţia, astfel cum au fost sancţionate de Curtea Constituţională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripţia specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispoziţiilor privind prescripţia, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situaţii fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie aplicabil. (...) Standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi asigură cel puţin garanţiile prevăzute de acestea, acordând o protecţie superioară, sens în care, având în vedere dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă“. 134. Prin urmare, ca aplicare a principiului legalităţii, chiar şi ulterior hotărârii pronunţate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin), precum şi ordonanţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene (CJUE) din data de 9 ianuarie 2024, în Cauza C-131/23, instanţele sunt obligate să evite realizarea unei lex tertia în determinarea legii aplicabile şi a tratamentului sancţionator într-o cauză penală, în condiţiile descrise în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. 135. În consecinţă, şi ulterior acestor două hotărâri, pentru a stabili care acte de procedură au efect întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) sau ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) trebuie determinată în mod global legea penală mai favorabilă. Deopotrivă, trebuie avută în vedere şi Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale cărei efecte se produc în continuare. XI.3.4. Interpretarea constantă şi previzibilă a jurisprudenţei române cu privire la prescripţia răspunderii penale 136. Începând cu Codul penal Carol al II-lea (1936), în mod constant în practica judiciară s-a reţinut că opţiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituţia prescripţiei răspunderii penale ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită), cauze de încetare sau suspendare, prescripţie specială]. 137. Prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege). 138. Întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept substanţial, fiind intim legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspundere penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a Codului penal ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie. 139. Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile ataşate principiului legalităţii ori al neretroactivităţii legii penale mai severe atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare. 140. Nu poate fi invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei (Hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituţiei prescripţiei în dreptul belgian. 141. În acest sens, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că „Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări izvorăşte din îndeplinirea unor condiţii cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripţiei şi la imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este adevărat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene, termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, este susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului - Secţia întâi, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour contra Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost încălcat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat) va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53). Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză de speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Cöeme şi alţii contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26. În susţinerea aceloraşi raţiuni, Curtea Constituţională face trimitere la recenta jurisprudenţă a Curţii Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma contra României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea «să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile» [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola contra Italiei (nr. 2), pct. 93 şi 109]. Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile“. 142. Prescripţia răspunderii penale fiind inclusă în ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale înseamnă că este supusă aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, iar legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale, nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic. 143. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reţinut că prescripţia răspunderii penale, inseparabilă de întreruperea acesteia, în dreptul pozitiv român şi potrivit ordinii constituţionale, este o instituţie de drept penal material şi că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022. 144. În concluzie, fiind o instituţie de drept penal substanţial, instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în scopul evitării lex tertia şi în considerarea regulilor ce decurg din principiul mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Astfel, incidenţa prescripţiei generale ori a prescripţiei speciale constituie unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aplicarea globală a legii penale mai favorabile. XI.3.5. Natura şi efectele deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională în considerarea principiului legalităţii 145. Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale „31. (...) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale“. 146. Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. 147. Şi în considerentele acestei decizii instanţa de contencios constituţional a învederat că unul dintre temeiurile soluţiei dispuse este încălcarea principiului legalităţii incriminării, reţinând că: „prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate“ (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. 148. Cum prin ambele decizii ale Curţii Constituţionale este sancţionată încălcarea principiului legalităţii incriminării, aplicabilitatea acestora a fost permisă de CJUE în condiţiile în care: - prin hotărârea pronunţată la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (Lin), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a apreciat că art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene; – prin Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) din data de 9 ianuarie 2024, în Cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 din TFUE de Curtea de Apel Braşov (România), Curtea (Camera a noua) a statuat, în temeiul art. 99 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de corupţie. 149. Curtea Constituţională a statuat că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta: «Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituţională constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei»“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). 150. În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, instanţa de contencios constituţional a optat să abordeze natura juridică a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 prin raportare la „criteriile tradiţionale/clasice“, gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme şi cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta „55. (...) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.“, ci „61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (...)“. 151. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022, Înalta Curte opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme. 152. Observăm că asimilarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce „Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau“, astfel încât, fără să existe o altă soluţie legislativă - normă - în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanţial, deoarece „73. (...), în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, (...), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“. 153. Reiese, din întreaga argumentaţie prezentată în cuprinsul acestor două decizii de neconstituţionalitate, că instanţa de contencios constituţional a sancţionat într-o primă etapă încălcarea principiului constituţional al previzibilităţii şi preciziei legii penale prin faptul că legiuitorul naţional a permis - prin soluţia legislativă prevăzută la art. 155 alin. (1) din Codul penal - ca întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale să intervină şi în baza unor acte de procedură care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, după care, în aplicarea aceluiaşi principiu constituţional, prin cea de-a doua decizie pronunţată, a sancţionat lipsa de intervenţie a legiuitorului, care, prin faptul de a nu fi reglementat în mod expres cazurile de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, a dat naştere unei noi situaţii lipsite de claritate şi previzibilitate, materializată într-o practică neunitară generalizată. 154. Rezultă, aşadar, că prin statuările făcute asupra conformităţii dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), referitor la principiul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii legii, şi ale art. 23 alin. (12), care consacră principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, Curtea Constituţională a aplicat un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, care respectă art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 155. Astfel fiind, faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi ţinând seama de „Hotărârea Lin“ care a consfinţit aplicarea jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, relaţionată principiului legalităţii incriminării, se poate conchide că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă nontextuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine şi care trebuie avută în vedere în scopul evitării creării unei lex tertia, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. 156. Deşi nu pot fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, întemeiate pe aplicabilitatea principiului legalităţii incriminării în condiţiile constatării caracterului imprevizibil al normei de drept penal substanţial, precum şi încălcării de către legiuitor a obligaţiei pozitive de a interveni prompt în scopul înlăturării ipotezei de neconstituţionalitate constatate, configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din Codul penal, un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale aplicabile până la soluţionarea definitivă a cauzei în cadrul operaţiunii de evaluare globală impuse de jurisdicţia constituţională în scopul evitării creării unei lex tertia. Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, poate fi lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict. 157. În Decizia nr. 180/2019 Curtea Constituţională a apreciat că „o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare poate avea efecte asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Or, câtă vreme este validă o astfel de interpretare cu privire la cauzele definitiv judecate, cu atât mai mult, cu privire la cauzele penale în care litigiul nu a fost epuizat, o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de drept penal substanţial poate avea efecte asimilate efectelor unei legi penale mai favorabile. Per a contrario şi în antiteză, există şi situaţii în care, întrucât decizia Curţii Constituţionale, producând, în conţinutul normei legale analizate, efecte mai aspre, nu poate genera aplicabilitatea normei respective tocmai ca urmare a aplicării principiului constituţional al legii penale mai favorabile“. 158. În aceste condiţii, prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus-iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 din Codul penal, guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022. 159. În lipsa oricăror repere normative concordante cu exigenţele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie - statu quo legislativ care, de altfel, a condus la declararea neconstituţionalităţii unicei soluţii legislative reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal -, în pofida evocării orientative a soluţiei legislative din Codul penal din 1969 în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu pot fi identificate la nivelul dreptului pozitiv, în niciun moment, de la data intrării în vigoare a noii codificări penale substanţiale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, norme care să identifice actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripţie. În acest sens, Curtea a statuat în mod clar că „nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 68). 160. Din raţionamentul mai sus expus se desprind următoarele concluzii: - din cuprinsul Hotărârii CJUE pronunţate în data de 24 iulie 2023 şi al Ordonanţei din 9.01.2024 trebuie dedus că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018) în care ar exista riscul ca prin combinarea dispoziţiilor substanţiale din legi succesive să se ajungă la o lex tertia şi, astfel, la încălcarea principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei; – jurisprudenţa constituţională care a sancţionat lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, referitoare la întreruperea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, este pe deplin compatibilă şi respectă jurisprudenţa Curţii Europene stabilită în interpretarea art. 7 paragraful 1 din CEDO, inclusiv sub aspectul includerii în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile a unei decizii de neconstituţionale, având în vedere efectul general obligatoriu al acesteia din urmă în ordinea juridică internă, supusă astfel, în cazul unei succesiuni de legi penale, regulii generale de soluţionare a concursului de legi penale în timp; – în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 termenele de prescripţie a răspunderii penale au curs fără posibilitatea unor întreruperi, lăsarea neaplicată a jurisprudenţei Curţii Constituţionale având ca efect reactivarea răspunderii penale după expirarea termenelor de prescripţie aplicabile, în temeiul unei legi penale ulterioare mai severe - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, ajungânduse astfel la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenţie, aşa cum este el interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene; – ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă. Tot astfel, aceste ipoteze întreruptive se vor reţine şi atunci când legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022. XI.3.6. Riscul sistemic de impunitate 161. Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că dezlegarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, cu referire la aplicarea legii mai favorabile în materia întreruperii prescripţiei, este de natură să agraveze riscul sistemic ca infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare să nu intre sub incidenţa niciunei sancţiuni penale, având în vedere unul dintre argumentele instanţei de trimitere a prezentei sesizări, potrivit căruia „Curtea de Justiţie nu cere instanţelor române să aprecieze riscul sistemic de impunitate, ci constată ea însăşi acest risc după care procedează la punerea în balans a necesităţii evitării lui cu protecţia drepturilor fundamentale“. 162. În hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C107/23 PPU (paragraful 91) se menţionează că „Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale“. „Elementele ce precedă“ la care Curtea a făcut referire sunt informaţiile furnizate de instanţa de trimitere, după cum chiar Curtea a arătat în paragraful 89 al hotărârii: „Instanţa de trimitere a mai subliniat că Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale sunt susceptibile să afecteze un număr considerabil de cauze, inclusiv cauze soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuţie prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuţie în litigiul principal“, iar, în paragraful 90, Curtea a arătat că instanţa de trimitere a făcut referire la un raport al Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European, cu privire la „riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală“. 163. În continuare, se notează faptul că noţiunea de risc sistemic de impunitate a fost folosită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunţată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, în care a reţinut, de asemenea, în baza informaţiilor oferite de instanţa de trimitere, că aplicarea jurisprudenţei rezultate din deciziile Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 (cu referire la trimiterea spre rejudecare a cauzelor din apel, pentru lipsa specializării în cauze de corupţie a judecătorilor din compunerea completurilor de primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), coroborată cu dispoziţiile naţionale în materia prescripţiei ar avea ca efect evitarea sancţionării efective şi disuasive a unei categorii bine determinate de persoane care ocupă poziţii importante în statul român (cu referire la competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi care au fost condamnate în primă instanţă pentru fraudă gravă/corupţie gravă, deciziile menţionate putând avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale, iar riscul de impunitate devenind, astfel, sistemic faţă de „categoria de persoane menţionată“. 164. Se reţine, astfel, din hotărârile relevante ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că noţiunea de risc sistemic de impunitate s-a raportat, după caz, la un număr semnificativ de cauze, în care aplicarea jurisprudenţei constituţionale ar împiedica aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Cauza Lin), respectiv la o categorie de persoane care ocupă funcţii importante în statul român, care astfel nu ar mai răspunde pentru infracţiuni de fraudă gravă sau corupţie gravă (Cauza Euro Box Promotion). 165. Sunt relevante în acest sens concluziile avocatului general Michal Bobek, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, asupra criteriilor care trebuie folosite la aprecierea existenţei sau inexistenţei unui risc sistemic de impunitate. În paragraful 170 se arată că „Acest risc ar fi apreciat în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate, chiar dacă alte elemente, precum impactul concret asupra bugetului Uniunii ori tipul sau complexitatea cauzelor în discuţie, sunt propuse în egală măsură ca elemente suplimentare care trebuie luate în considerare“. În opinia sa (paragraful 177), „Examinarea ar trebui să aibă ca obiect compatibilitatea normativă a dispoziţiilor şi să nu implice niciun studiu statistic, empiric, al unui număr (nespecificat) de cauze vizate“, întrucât (paragraful 178) „Instanţele au tendinţa de a nu se descurca la statistici. Tipul de analiză încredinţată de Curte în Hotărârea Taricco instanţelor naţionale impune elemente de probă solide, care să fie eventual asociate unei analize prospective specifice, orientată spre efecte. Aceasta pare să depăşească cu totul ceea ce s-ar putea în mod rezonabil solicita unei instanţe naţionale“. 166. În considerentele Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sa reţinut că „obligaţia impusă instanţelor naţionale de a lăsa neaplicată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la aplicarea standardului naţional de protecţie reprezentat de legea penală mai favorabilă - mitior lex, cu privire la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, şi de a da întâietate, astfel, obligaţiei de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene se bazează pe concluzia că aplicarea standardului naţional de protecţie este de natură să agraveze riscul sistemic de impunitate în sensul că infracţiunile de fraudă gravă nu vor fi pedepsite într-un număr mare de cauze, ceea ce contravine obligaţiei asumate de stat de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive“. 167. Aşa cum s-a arătat însă anterior, noţiunea de risc sistemic a fost apreciată diferit chiar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa relevantă, de fiecare dată cântărind semnificativ informaţiile puse la dispoziţia sa de către instanţa de trimitere. 168. Concluziile avocatului general mai sus prezentate au evidenţiat faptul că, folosind acelaşi criteriu, „actorii implicaţi - Comisia, instanţa de trimitere şi procurorul“ au ajuns la concluzii diferite asupra existenţei sau inexistenţei unui risc sistemic de impunitate generat de jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România (prin alte decizii decât cele analizate în prezenta cauză). 169. Rezultă din cele expuse că nu există criterii clare în baza cărora riscul sistemic de impunitate să poată fi evaluat de instanţele naţionale, cărora le este impusă obligaţia de a lăsa neaplicată jurisprudenţa naţională, în considerarea acestui risc. De altfel, din Hotărârea Curţii de Justiţie rezultă că în considerarea incompatibilităţii acestui risc sistemic de impunitate cu cerinţele impuse de art. 325 alin. (1) din TFUE, de combatere a fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin măsuri disuasive şi efective, sunt impuse obligaţii atât autorităţii legislative naţionale, cât şi instanţelor naţionale. 170. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că este primordială obligaţia legiuitorului de a crea un cadru legislativ adecvat, de natură să configureze un regim sancţionator care să asigure respectarea art. 325 din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, inclusiv prin modificarea normelor privind prescripţia răspunderii penale, astfel încât acest regim sancţionator să nu prezinte un risc sistemic de impunitate cu privire la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene. Instanţelor naţionale le revine, potrivit hotărârii Curţii, obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile din dreptul intern care, în cadrul procedurilor de genul celor de mai sus, împiedică aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive. 171. Aşadar, premisa lăsării ca neaplicată (în cauza de faţă) a Deciziei nr. 67/2022 este existenţa unui risc sistemic de impunitate dedus din efectele pe care această decizie le-ar produce, anume prescrierea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cauze, prin neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani. 172. Instanţele nu dispun însă de criterii predefinite de legiuitor pe baza cărora să poată aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent într-un număr semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricărei instanţe asupra unor criterii de stabilire a noţiunilor de mai sus ar însemna, în acelaşi timp, şi arogarea unor atribuţii care aparţin în drept unei alte autorităţi a statului - puterea legislativă, contrar principiului separaţiei puterilor în stat, temelia democraţiei constituţionale şi a statului de drept, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României. 173. În acelaşi timp, persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin urmare destinatarului normei penale, trebuie să îi fie clar de ce în cazul său nu se aplică standardul de protecţie a drepturilor fundamentale, legea penală mai favorabilă, pe când, în cazul altor persoane acuzate de infracţiuni de drept comun, acest standard se aplică. Criteriile în baza cărora sunt stabilite riscul sistemic şi numărul semnificativ de cauze în baza cărora sunt potenţial anihilate drepturile fundamentale ale celui acuzat de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie să fie cunoscute acestuia, întrucât influenţează răspunderea sa penală, iar legea trebuie să fie astfel accesibilă celui acuzat şi previzibilă pentru acesta. Or, aceste concepte desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt independente de conduita celui acuzat şi, în orice caz, survenite ulterior săvârşirii faptelor, astfel încât acesta nu a putut cunoaşte la data faptelor consecinţele la care s-ar expune. Aplicarea legii, în această manieră, persoanelor acuzate de infracţiuni de fraudă împotriva intereselor Uniunii Europene ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei în toate componentele sale - accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate. 174. Absenţa criteriilor legale de stabilire a conţinutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naştere la o interpretare şi aplicare neunitare de către instanţele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerenţa jurisprudenţială fiind sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.). 175. Aşa cum rezultă din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, obligaţia instanţelor de a da efectivitate dispoziţiilor art. 325 din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF nu le scuteşte pe acestea de necesitatea respectării drepturilor fundamentale garantate de Cartă şi de principiile generale ale dreptului Uniunii şi, prin urmare, şi a drepturilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (paragraful 101). În acelaşi timp, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea Europeană a statuat că măsurile dispuse de autorităţile statale în cazul partajării unor competenţe cu o organizaţie supranaţională sunt justificate numai atât timp cât organizaţia respectivă protejează drepturile fundamentale la un nivel cel puţin echivalent cu protecţia oferită de Convenţie, prin urmare, autorităţile judiciare rămân nu doar competente să aprecieze, ci, în acelaşi timp, şi responsabile cu asigurarea nivelului de protecţie menţionat. 176. Or, aplicarea de către instanţe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conţinut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naţionale obligatorii care interpretează şi fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituţională din România şi în acord cu exigenţele impuse de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este garantat de art. 7 din Convenţie. 177. În acest context, ţinând seama şi de principiul preeminenţei dreptului căruia îi sunt ataşate, în principal, noţiunile de accesibilitate, previzibilitate şi precizie a legii, şi de absenţa unor criterii sau metodologii care să permită a se decela un sens predictibil juridic apt să contureze conceptul însuşi de risc sistemic de impunitate existent într-un număr semnificativ sau mare de cauze, se constată incidenţa unei situaţii apte să conducă la încălcarea art. 7 din Convenţia europeană. În plus, mai trebuie avut în vedere că în considerentele Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reţinut că „lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii/ultraactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asigurând garanţiile prevăzute de acestea şi o protecţie superioară, sens în care, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă. Obligaţia impusă instanţelor prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU are drept consecinţă asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor fundamentale care nu este echivalent sau comparabil cu protecţia asigurată de art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, în aceste condiţii, măsurile luate de autorităţile judiciare sunt justificate numai atât timp cât aplicarea dreptului unional protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţia europeană a drepturilor omului. Riscul sistemic de impunitate pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în considerarea căruia ar trebui lăsată neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Hotărârii din Cauza 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de către instanţele de judecată în absenţa unor criterii predefinite de legiuitor, însemnând o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii“. 178. Astfel, având în vedere considerentele de mai sus, trebuie admis că faţă de succesiunea de legi penale în timp (1 februarie 2014-24 iunie 2018; 25 iunie 2018-29 mai 2022, respectiv legea penală în vigoare începând cu data de 30 mai 2022) considerarea că actele de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 continuă să producă efecte întreruptive, deşi nu ar mai putea produce un astfel de efect în ipoteza în care au fost efectuate ulterior acestei date, reprezintă o interpretare în defavoarea inculpatului. 179. În aceste condiţii, trebuie apreciat că actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018. Argumentele care au condus la o astfel de concluzie, întemeiate pe necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale, sunt general aplicabile ori de câte ori poate fi pusă în discuţie prescripţia răspunderii penale în perioada reper, deci nu doar în cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, ci şi în cele având ca obiect infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, evaziune fiscală, contrabandă care ar putea avea o tangenţă secundară cu bugetul Uniunii Europene. 180. În schimb, actele de procedură pentru care exista obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele comise anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022. 181. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi stabileşte că: 1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018. 2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Corina-Alina Corbu Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan-Teodoru ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
