Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 964/1/2020
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia │
│Sorina │penală │
│Popescu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Cosma│- judecător la Secţia │
│ │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 24.247/3/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport de dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport de fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii.“ Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 964/1/2020 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Cristiana Georgeta Renghea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 964/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. La data de 5 mai 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 797/C/1.012/III-5/2020 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este inadmisibilă, întrucât nu implică nicio dificultate de interpretare, existând un text de lege care oferă soluţia la chestiunea de drept invocată, respectiv art. 167 alin. (5) din Codul penal. A arătat că jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sub aspectul admisibilităţii unei sesizări este relevantă, fiind în sensul ca solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile să aibă ca obiect o problemă de drept în privinţa căreia există dificultăţi de interpretare. Pe fondul sesizării, a precizat că soluţia stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. 3/2009 privind recursul în interesul legii, are deplină valabilitate şi în această cauză, în considerentele acesteia regăsindu-se criterii suficiente prin care să se poată soluţiona chestiunea de drept. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 24.247/3/2019, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport cu fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii." II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a fost sesizată cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul N.F. împotriva Sentinţei penale nr. 1.951 din data de 23 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 24.247/3/2019. Prin sentinţa penală menţionată, inculpatul N.F. a fost condamnat la 1 an şi 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. a) din Codul penal, 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos în formă continuată (10 acte materiale), prevăzută de art. 250 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic în formă continuată (10 acte materiale), prevăzută de art. 360 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, toate comise în stare de recidivă postexecutorie, fiind reţinută incidenţa art. 41 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal, dar şi circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală pentru fiecare infracţiune. S-a constatat că cele trei infracţiuni deduse judecăţii sunt concurente cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 624 din 27 septembrie 2019, pronunţată de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1.628 din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi prin Sentinţa penală nr. 705 din 9 octombrie 2019, pronunţată de către Judecătoria Sector 3 Bucureşti, definitivă prin neapelare la 12 noiembrie 2019. S-a procedat la descontopirea pedepsei rezultante aplicate prin Sentinţa penală nr. 705 din 9 octombrie 2019, pronunţată de către Judecătoria Sector 3 Bucureşti, în pedepsele componente şi la aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 38 alin. (1) şi (2) din Codul penal, fiind contopite pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani, 9 luni şi 10 zile închisoare. S-au aplicat inculpatului pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie, au fost deduse perioadele executate din pedepsele anterioare şi durata măsurilor preventive dispuse în cauză şi s-a dispus anularea mandatelor de executare emise în vederea executării pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii. Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului N.F., care, la data de 12 iunie 2019, profitând de neatenţia părţii civile A.S.A., a sustras din rucsacul acesteia un portofel ce conţinea cardul bancar nr. 468918xxxxxx5300 emis de Banca Comercială Română, un abonament METROREX, un abonament S.T.B., o legitimaţie emisă de Biblioteca Naţională şi suma de 70 lei, în timp ce călătorea cu un autobuz al liniei S.T.B. 104, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. a) din Codul penal. S-a mai reţinut că fapta inculpatului N.F., care la aceeaşi dată, în intervalul orar 13:00:44-13:30:39, a folosit în mod repetat cardul sustras şi a efectuat zece operaţiuni bancare, constând în plata prin sistem contactless a produselor achiziţionate din magazine Mega Image Shop&Go, accesând astfel, fără drept, sistemul informatic al Băncii Comerciale Române - banca emitentă, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi de acces ilegal la un sistem informatic, în formă continuată, fapte prevăzute de art. 250 alin. (1) din Codul penal şi art. 360 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (10 acte materiale). S-a apreciat că infracţiunile au fost comise în stare de recidivă postexecutorie, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal. Cu referire la condiţia privind al doilea termen al recidivei, aceea ca infracţiunea să fi fost săvârşită până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, s-a reţinut că în considerarea art. 167 alin. (5) din Codul penal, la calculul termenului de reabilitare trebuie avută în vedere pedeapsa cea mai mare, aceea de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.416 din 24 noiembrie 2003, pronunţată de către Judecătoria Sector 2 Bucureşti, şi că durata acestuia este de 4 ani, potrivit art. 166 alin. (1) lit. a) din Codul penal. S-a arătat că termenul a început să curgă, conform art. 167 alin. (5) din Codul penal, de la data executării ultimei pedepse, şi anume pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 445 din 4 septembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, respectiv la data de 2 iulie 2016, potrivit referatului întocmit de Biroul executări din cadrul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. Prin urmare, s-a constatat că termenul de reabilitare de 4 ani a început să curgă în data de 3 iulie 2016, urmând a se împlini la 2 iulie 2020, în conformitate cu art. 186 alin. (1) din Codul penal, context în care infracţiunile săvârşite de inculpat la data de 12 iunie 2019, înainte de împlinirea acestuia, au fost comise în stare de recidivă postexecutorie. Împotriva sentinţei penale menţionate a declarat apel inculpatul N.F. În cursul judecării apelului, la termenul din 19 martie 2020, apărătorul din oficiu al inculpatului a arătat că apelul vizează reindividualizarea pedepsei, iar instanţa de apel, din oficiu, a invocat, ca motiv de apel, reţinerea dispoziţiilor referitoare la recidiva postexecutorie. La acelaşi termen, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambul, instanţa constatând îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Instanţa de trimitere a opinat în sensul că art. 167 alin. (5) din Codul penal nu este aplicabil în evaluarea condiţiilor privind starea de recidivă, dispoziţia stabilind modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în raport cu „condamnările succesive“ pe care le are o persoană condamnată, or, în cazul recidivei, primul termen presupune existenţa unei condamnări singulare (prin care fie s-a stabilit o singură pedeapsă, fie o rezultantă aplicabilă pentru o pluralitate de infracţiuni judecate în aceeaşi cauză sau în cauze separate) în raport cu care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal. În cazul în care inculpatul are mai multe condamnări (la pedepse cu închisoarea cu privire la care nu s-a dispus contopirea), verificarea îndeplinirii condiţiilor se face pentru fiecare dintre condamnările anterioare în mod separat. Perseverenţa infracţională sancţionată prin regimul juridic agravant aplicabil în cazul recidivei presupune ca între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi momentul comiterii unei noi infracţiuni să treacă un interval de timp mai mic decât cel la a cărui împlinire legiuitorul presupune că pot fi înlăturate toate consecinţele unei condamnări. Prin urmare, pentru stabilirea stării de recidivă trebuie verificată împlinirea termenului de reabilitare pentru fiecare condamnare în parte, prin raportare la data comiterii infracţiunii deduse judecăţii, de vreme ce la stabilirea stării de recidivă nu se poate ţine seama de condamnările pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare. Acest examen nu trebuie confundat cu cel efectuat în materia reabilitării, instituţie care priveşte întregul trecut infracţional al inculpatului. Interdicţia săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de reabilitare priveşte instituţia reabilitării şi nu are nicio relevanţă la stabilirea stării de recidivă. În acest sens s-a reţinut că dispoziţiile anterior expuse fac referire exclusiv la împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea în raport cu care se verifică existenţa stării de recidivă, nefiind permis a se adăuga acestui text alte exigenţe. Mai mult, textul se referă la reabilitare şi împlinirea termenului de reabilitare ca împrejurări alternative ce înlătură recidiva. Este motivul pentru care în doctrină (de exemplu: Matei Basarab ş.a. - „Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală“, Editura Hamangiu, 2007, pagina 237, apud M. Basarab - „Drept penal. Partea generală“, vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pagina 315, Gh. Mateuţ - „Efectele reabilitării asupra recidivei“, Dreptul 4/1993, paginile 41-42) s-a arătat că „în literatura penală s-a propus de lege ferenda să se prevadă în mod expres în cuprinsul art. 38 alin. (2) (vechiul Cod penal, n.n.) expresia: sau în privinţa cărora sunt îndeplinite condiţiile reabilitării“. În absenţa unei asemenea menţiuni, Curtea a apreciat că nu se poate adăuga textului nicio condiţie suplimentară. Este firesc ca în cazul reabilitării comiterea unei noi infracţiuni să împiedice inculpatul să beneficieze de această cauză de înlăturare a consecinţelor condamnării, întrucât prin săvârşirea unei noi infracţiuni condamnatul dovedeşte că nu sa îndreptat, iar termenul de reabilitare să se calculeze în raport cu pedeapsa cea mai grea şi să înceapă să curgă de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse, întrucât această instituţie juridică are în vedere persoana condamnatului şi întreaga lui activitate infracţională. În cazul recidivei, pe de altă parte, primul termen este o condamnare singulară în raport cu care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În caz contrar, o hotărâre de condamnare va produce efecte agravante în mod succesiv de fiecare dată când inculpatul comite o nouă infracţiune, chiar dacă în raport cu această ultimă infracţiune nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei. Or, intenţia legiuitorului a fost ca o nouă infracţiune să împiedice reabilitarea condamnatului, nu aceea de a-i agrava situaţia în mod succesiv. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, s-au evidenţiat două opinii, astfel: Într-o primă opinie s-a arătat că, în cazul unor condamnări multiple, evaluarea îndeplinirii condiţiei negative privind împlinirea termenului de reabilitare, în cazul recidivei postexecutorii, se face în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. În susţinerea acestei teze s-a argumentat în esenţă că, în lipsa unei dispoziţii contrare exprese, dispoziţiile menţionate reglementează modalitatea în care se calculează termenul de reabilitare în cazul unor condamnări succesive, aplicabilă inclusiv în cazul statuării asupra condiţiilor de existenţă ale recidivei postexecutorii. S-au invocat principiul legalităţii pedepsei şi faptul că termenul de reabilitare trebuie calculat într-o manieră unitară, independent de finalitatea evaluării împlinirii acestuia. În acest sens au opinat Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bucureşti (opinie minoritară), Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Târgu Mureş, tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Brăila, Vrancea, Braşov, Covasna, Buzău, Ilfov, Giurgiu, Timiş şi judecătoriile Oneşti, Roman, Făgăraş, Rupea, Lehliu-Gară, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Zimnicea, Deva, Aiud, Reşiţa, Caransebeş şi Lugoj. Opinia contrară a fost exprimată în punctele de vedere transmise de Curtea de Apel Bucureşti (opinie majoritară), Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Braşov, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, tribunalele Bacău, Ialomiţa, Teleorman, Sibiu, Caraş-Severin, Dolj şi Gorj şi judecătoriile Giurgiu, Buftea, Olteniţa, Alexandria, Piatra-Neamţ, Târgu Secuiesc, Brăila, Babadag, Măcin, Brad, Alba Iulia, Câmpeni şi Caracal. În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal instituie modalitatea de calcul al termenului de reabilitare aplicabilă exclusiv în cadrul instituţiei reabilitării. S-a subliniat că primul termen al recidivei este reprezentat de o hotărâre de condamnare, motiv pentru care termenul de reabilitare trebuie calculat în raport cu fiecare condamnare în parte, şi că altfel recidiva ar avea un „caracter perpetuu“, or nu aceasta a fost intenţia legiuitorului. S-a mai motivat în sensul că aplicarea modului de calcul instituit de art. 167 alin. (5) din Codul penal în cazul analizării condiţiilor recidivei postexecutorii ar echivala cu o interpretare prin analogie, ceea ce nu este permis în materie penală. Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Ploieşti şi Iaşi cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Opinia specialiştilor Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ din Bucureşti este în sensul că starea de recidivă postexecutorie se stabileşte în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal, întrucât această dispoziţie legală reglementează în mod expres modul de calcul al termenului de reabilitare în ipoteza existenţei unor condamnări succesive. Stabilirea existenţei stării de recidivă prin raportare la fiecare condamnare în parte ar conduce la eludarea dispoziţiei legale care stabileşte modalitatea de calcul al termenului de reabilitare. Această concluzie rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 165 şi 168 din Codul penal, care prevăd, drept condiţie negativă pentru ca o persoană să fie reabilitată, ca aceasta să nu săvârşească în termenul prevăzut de lege o nouă infracţiune, or analiza individuală a pedepselor aplicate prin hotărâri judecătoreşti succesive nu ar avea în vedere efectele întreruperii termenului de reabilitare. Mai mult, raportarea la fiecare condamnare în parte intră în contradicţie şi cu scopul reţinerii stării de recidivă postexecutorie, respectiv sancţionarea perseverenţei infracţionale a persoanei condamnate. Totodată, s-a arătat că sub imperiul Codului penal din 1969, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat că „termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic“. Prin această decizie s-a pus capăt controversei jurisprudenţiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiţionate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracţiuni. Legislaţia penală în vigoare prevede expres în cuprinsul art. 167 alin. (5) din Codul penal că, în situaţia condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse. Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală îndeplineşte criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul sesizării s-a arătat că prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere expresă la noţiunea de reabilitare sau, în subsidiar, la împlinirea termenului de reabilitare, or instituţia reabilitării este reglementată în cuprinsul art. 165-171 din Codul penal. Prin urmare, prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal trebuie completate cu dispoziţiile art. 165 şi următoarele din Codul penal, fiind singurele care reglementează, în fond, instituţia reabilitării. Această opinie a fost susţinută şi în doctrina penală anterioară noului Cod penal, dar şi în cea de actualitate. În acest sens, în literatura de specialitate de sub imperiul Codului penal anterior, s-a susţinut că „intervalul de timp care face să dispară prezumţia de perseverenţă trebuie să fie acelaşi cu intervalul de timp care dă dreptul la obţinerea reabilitării“ (Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Parte generală, vol. I., Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969, p. 308). S-a arătat astfel că verificarea expirării acestui interval de timp se va face conform prevederilor care reglementează reabilitarea de drept sau judecătorească (ibidem). În acelaşi sens, în doctrina actuală s-a arătat că „reabilitarea avută în vedere de dispoziţiile art. 41 din Codul penal este atât cea de drept, obţinută în condiţiile art. 166 şi următoarele din Codul penal, cât şi reabilitarea judecătorească obţinută în condiţiile art. 166 şi următoarele din Codul penal“ (Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 354). În continuare s-a învederat că „termenele de reabilitare la care se face referire în dispoziţiile art. 41 din Codul penal sunt cele prevăzute pentru reabilitarea judecătorească“ (ibidem). A fost subliniat că unul dintre principiile de interpretare a normelor de drept, principiul interpretării sistematice, presupune stabilirea sensului unui text legal prin coroborare cu alte texte, or Codul penal reprezintă o sistematizare a dreptului penal, normele aflându-se în interdependenţă. În doctrina de specialitate s-a arătat că în ipoteza în care primul termen al recidivei va fi reprezentat de o pluralitate de infracţiuni, termenul de reabilitare se va calcula în funcţie de pedeapsa cea mai grea ce intră în conţinutul pedepsei rezultante (Streteanu F., Niţu D., Drept penal. Parte generală, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 170; Udroiu M. Drept penal. Parte generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2018, p. 704). Această opinie a fost îmbrăţişată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii. Aşadar, în cazul în care instanţele de judecată ar fi procedat la soluţionarea pluralităţii de infracţiuni, pentru stabilirea împlinirii termenului de reabilitare ar fi avut în vedere pedeapsa cu durata cea mai mare, precum şi momentul executării pedepsei rezultante. S-a subliniat că nu există nicio justificare legală în baza căreia acelaşi mecanism să nu fie avut în vedere şi în situaţia în care pluralitatea de infracţiuni nu ar fi fost soluţionată la momentul la care se analizează incidenţa prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal. Omisiunea instanţelor de judecată de a efectua operaţiunea de contopire a pedepselor nu poate profita inculpatului şi nu poate conduce la situaţii discriminatorii (faţă de cei cu privire la care s-a realizat operaţiunea şi s-a stabilit o pedeapsă rezultantă). Aplicarea prevederilor art. 167 alin. (5) din Codul penal nu aduce atingere individualităţii pedepselor, întrucât instanţele de judecată vor proceda la verificarea condiţiilor împlinirii termenului de reabilitare prin cercetarea fiecărei pedepse în parte. Instanţele de judecată vor proceda la verificarea duratei tuturor pedepselor în individualitatea lor, însă se vor raporta la pedeapsa cea mai grea pentru a stabili dacă s-a împlinit sau nu termenul de reabilitare. Necorelarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal cu cele ale art. 165 şi următoarele din Codul penal ar putea conduce la situaţia înlăturării stării de recidivă din încadrarea juridică, în ciuda unei perseverenţe infracţionale. Faţă de argumentele expuse, s-a concluzionat că în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că verificarea condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare în caz de condamnări multiple se face prin raportare la dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. În susţinerea opiniei s-a arătat că din definiţia recidivei, înscrisă în art. 41 alin. (1) din Codul penal, rezultă că noua infracţiune trebuie comisă până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. Chiar dacă această cerinţă pare a fi o condiţie generală de existenţă a recidivei, în realitate ea priveşte numai recidiva postexecutorie, întrucât înainte de executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse nu se poate vorbi de curgerea unui termen de reabilitare în cazul ei. Condiţia regăsită în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal este expresia caracterului temporar al recidivei în dreptul nostru şi are în vedere două ipoteze: pe de o parte, intervenirea reabilitării, pe de altă parte, simpla împlinire a termenului de reabilitare. Aşadar, distinct de instituţia reabilitării, doar pentru excluderea stării de recidivă este suficient să treacă un interval de timp de la executarea pedepsei, care face să se estompeze ideea de perseverenţă infracţională, fără a fi adusă în discuţie îndeplinirea altor condiţii ale reabilitării. Rezumând, o condiţie generală a recidivei postexecutorii este comiterea infracţiunii de la termenul al doilea înainte de împlinirea termenului de reabilitare în privinţa primei condamnări. În consecinţă, ori de câte ori infracţiunea care ar constitui termenul al doilea se comite după împlinirea termenului de reabilitare pentru prima condamnare, nu va mai exista recidivă postexecutorie, indiferent dacă persoana condamnată îndeplinea sau nu toate condiţiile pentru acordarea reabilitării. Concluziile mai sus prezentate fac referire la ipoteza clasică a existenţei unei unice condamnări. În situaţia în care persoana a suferit condamnări succesive, soluţia diferă atât în ceea ce priveşte calculul duratei termenului de reabilitare, cât şi în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii acestuia. Fără discuţie, împlinirea termenului de reabilitare presupune că în respectivul interval de timp cel în cauză nu a comis o altă infracţiune, indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă. Faţă de argumentele expuse s-a concluzionat că, în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de instanţele judecătoreşti au fost identificate ca relevante sub aspectul problemei de drept supuse analizei: Decizia penală nr. 395/AP din 4 mai 2017 a Curţii de Apel Braşov, Decizia penală nr. 1.414/A din 26 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 1.244/P din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, Sentinţa penală nr. 69 din 25 februarie 2020 a Judecătoriei Făgăraş, Sentinţa penală nr. 2.348 din 17 iulie 2019 a Judecătoriei Craiova - definitivă prin Decizia nr. 1.583 din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, şi Decizia nr. 121 din 29 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Suceava. Din analiza hotărârilor judecătoreşti înaintate reiese că atunci când au apreciat incidente dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal instanţele au făcut referire la conţinutul textului de lege, în interpretarea literală a acestuia, în timp ce în situaţia în care au considerat că textul de lege nu ar fi aplicabil s-a arătat că primul termen al recidivei este, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal, o hotărâre de condamnare, motiv pentru care la stabilirea stării de recidivă postexecutorie statuarea asupra împlinirii termenului de reabilitare trebuie să aibă în vedere fiecare condamnare în parte, iar nu trecutul infracţional al acuzatului în integralitatea sa. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă apare Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009, prin care s-a stabilit că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic. În considerentele deciziei amintite s-a reţinut că „Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare priveşte condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), aşa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalităţi neprivative de libertate. Astfel, condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni. Prin jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept.“ În ceea ce priveşte problematica primului termen al recidivei amintim şi Decizia nr. 7 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 18 aprilie 2017, prin care s-a statuat în sensul că „În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal).“ În considerentele deciziei menţionate s-a arătat că „Referitor la primul termen al recidivei, în doctrină se admite că pedeapsa poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, în acest din urmă caz avându-se în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare decât pragul prevăzut de lege (6 luni sub imperiul Codului penal anterior şi un an sub imperiul noului Cod penal), chiar dacă niciuna dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente nu depăşeşte acest prag. Rezultă, aşadar, că în cazul concursului de infracţiuni se ţine seama de pedeapsa rezultantă, inclusiv de sporul aplicat pentru concursul de infracţiuni (facultativ conform Codului penal anterior şi obligatoriu conform noului Cod penal). Dacă în doctrină se admite că primul termen al recidivei priveşte pedeapsa aplicată pentru un concurs de infracţiuni (pedeapsa rezultantă), nu există nicio raţiune pentru a nu admite că primul termen al recidivei nu priveşte şi pedeapsa aplicată pentru pluralitatea intermediară sau recidiva postcondamnatorie. (...) Un alt argument ce conduce la concluzia că, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie, se ţine seama de pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic îl constituie şi faptul că legiuitorul se referă în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a limita existenţa primului termen al recidivei la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an aplicată pentru o singură infracţiune, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fiind incidente atât în cazul în care pedeapsa închisorii mai mare de 1 an este aplicată pentru o singură infracţiune, cât şi în cazul în care pedeapsa este aplicată pentru o pluralitate de infracţiuni (concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară), indiferent de regulile pe baza cărora este aplicată pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni (cumul juridic cu spor facultativ sau obligatoriu ori cumul aritmetic).“ 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, au fost identificate: Decizia nr. 611 din 17 februarie 2010, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (www.scj.ro), prin care a fost menţinută Decizia penală nr. 253/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinându-se în considerente că „În raport de datele existente în fişa de cazier judiciar, s-a constatat că în cauză nu a intervenit nici termenul de reabilitare judecătorească, inculpatul suferind condamnări succesive, astfel că acesta urmează a fi calculat în funcţie de pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare (fiind de 6 ani şi 6 luni) şi curge de la data considerării ca executată a ultimei hotărâri, respectiv a Sentinţei penale nr. 70/2002 a Judecătoriei Călăraşi (prin care i-a fost aplicată o pedeapsă de 2 ani închisoare, executată de la 6 ianuarie 2002 la 13 mai 2003, când a fost liberat condiţionat având un rest neexecutat de 237 zile).“ Decizia nr. 253 din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (www.scj.ro), prin care au fost apreciate corecte argumentele Deciziei penale nr. 87/A din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, conform cărora „este greşită însă reţinerea prevederilor art. 37 alin. (1) lit. b) şi art. 39 alin. (4) din Codul penal anterior privind recidiva postexecutorie la încadrarea juridică a faptei inculpatului, având în vedere că pentru condamnarea anterioară s-a împlinit termenul de reabilitare, iar potrivit art. 38 alin. (2) din Codul penal anterior, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. Astfel, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 360 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 248 din 31 iulie 1991 a Tribunalului Sibiu, fiind arestat la data de 27 martie 1991 şi eliberat la data de 16 ianuarie 1992, cu un rest neexecutat de 258 zile. De asemenea, prin Sentinţa penală nr. 43 din 4 martie 1997 a Judecătoriei Agnita, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare, fiind arestat la data de 16 aprilie 1997 şi eliberat la data de 19 noiembrie 1997, cu un rest neexecutat de 269 zile. În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa cea mai grea, începând cu data de la care se consideră executată ultima pedeapsă aplicată. Astfel, termenul de reabilitare este de 4 ani şi 9 luni, calculat conform art. 135 alin. (1) lit. a) din Codul penal anterior raportat la pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului. Acesta se socoteşte de la data de 18 august 1998, când s-a considerat executată pedeapsa de 1 an şi 4 luni aplicată inculpatului prin ultima sentinţă de condamnare, împlinindu-se la data de 18 mai 2003. Aşadar, la data comiterii faptei - 2 august 2009 - termenul de reabilitare pentru condamnările anterioare era împlinit, nefiind justificată reţinerea prevederilor art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior în sarcina inculpatului, sub acest aspect apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu fiind fondat.“ 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul condamnărilor succesive, pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii, verificarea condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se realizează în raport cu dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 167 alin. (5) din Codul penal trebuie interpretate corelat. Prin utilizarea sintagmei „împlinirea termenului de reabilitare“ din conţinutul dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul nu a instituit nicio derogare de la regulile privind calculul termenului de reabilitare stabilite în art. 167 din Codul penal şi, în consecinţă, nici de la regula stabilită de art. 167 alin. (5) din Codul penal, pentru ipoteza calculului termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive. În absenţa unei derogări, nu există niciun temei legal care să determine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 167 alin. (5) din Codul penal în cadrul operaţiunii de verificare a împlinirii termenului de reabilitare, efectuate în scopul stabilirii existenţei recidivei postexecutorii, în ipoteza condamnărilor succesive. Dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi dispoziţiile art. 167 alin. (5), ca norme ale părţii generale a Codului penal, trebuie aplicate în mod corelat, şi nu în mod izolat, excluderea aplicării unei norme cuprinse în partea generală a Codului penal putând fi realizată numai în mod expres de către legiuitor, iar nu pe calea hotărârii prealabile. Această corelare între recidiva postexecutorie şi calculul termenului de reabilitare în ipoteza condamnărilor succesive corespunde unei corelări de substanţă între agravarea răspunderii penale pe care o implică recidiva postexecutorie şi inexistenţa vocaţiei la reabilitarea judecătorească. Agravarea răspunderii penale pe care o presupune recidiva postexecutorie se justifică, în ipoteza condamnărilor succesive, atât timp cât persoana condamnată nu are vocaţia de a beneficia de reabilitarea judecătorească, şi, invers, existenţa vocaţiei la reabilitarea judecătorească nu justifică agravarea răspunderii penale pe care o implică recidiva postexecutorie în cazul condamnărilor succesive. Totodată, s-a opinat că soluţia legislativă reflectată în dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal consacră soluţia adoptată în jurisprudenţă sub imperiul Codului penal anterior cu privire la calculul termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive. Problema de drept privind calculul termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive, soluţionată pe cale jurisprudenţială sub imperiul Codului penal anterior, reflectă legătura dintre stabilirea existenţei stării de recidivă şi aplicarea regulilor în materia calculului termenului de reabilitare. În acest sens s-a arătat că în considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009 (prin care s-a stabilit că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic), instanţa supremă a subliniat că un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare priveşte condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal anterior), aşa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalităţi neprivative de libertate. Astfel, condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni. Prin jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. (2) din Codul penal anterior se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept. IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 797/C/1.012/III-5/2020 din 5 mai 2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării. Opinia exprimată în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, ca urmare a analizei de admisibilitate a sesizării efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, este aceea că nu este respectată condiţia referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile, nefiind, totodată, îndeplinită nici condiţia de a exista o problemă de drept care trebuie lămurită. În susţinerea acestei opinii, cu privire la cerinţa de admisibilitate ca problema de drept a cărei interpretare se solicită să se ivească în cursul judecăţii, prioritar s-a arătat că este de interes lămurirea sensului sintagmei „în cursul judecăţii“ din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece recurgerea la această procedură îşi vădeşte utilitatea doar dacă cursul judecăţii este întrerupt cel târziu în etapa dezbaterilor. Această ipoteză este demonstrată de dispoziţiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte de pronunţarea unei hotărâri prealabile, „instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală“. Necesitatea suspendării dezbaterilor derivă din însuşi scopul mecanismului hotărârii prealabile, adică existenţa unei chestiuni de drept care condiţionează soluţionarea pe fond a cauzei şi a cărei lămurire necesită intervenţia instanţei supreme, astfel că dezbaterile nu se pot încheia în absenţa pronunţării unei decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cauză, la termenul de judecată din 19 martie 2020, „Curtea, după deliberare, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată, având în vedere starea de arest preventiv a inculpatului, apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei la acest moment, aceasta fiind facultativă în cazul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunilor de drept. Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat şi probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în susţinerea apelului formulat în cauză“ (a se vedea fila 2 din încheierea de sesizare). În consecinţă, apărătorul din oficiu al inculpatului şi procurorul au pus concluzii pe fondul apelului. Rezultă din aceasta nu doar că cercetarea judecătorească a fost apreciată ca finalizată, dar şi că dezbaterile asupra fondului apelului s-au încheiat, cauza trecând într-o nouă etapă, cea a deliberării. De altminteri, caracterul generator de confuzie al dispoziţiilor instanţei de trimitere se menţine şi în finalul considerentelor, când Curtea, „apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, (...) va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi dezlegarea chestiunii de drept arătate. Având nevoie de timp pentru a delibera pe fondul apelului, în baza art. 391 din Codul de procedură penală (...) stabileşte termen pentru pronunţare asupra apelului la 8 aprilie 2020“ (a se vedea fila 10 din încheierea de sesizare). Constatând, abia cu prilejul deliberării, nelegalitatea celor dispuse, prin Încheierea din 8 aprilie 2020, termen stabilit pentru pronunţare asupra apelului, conform propriilor sale dispoziţii de la termenul anterior, instanţa de trimitere „repune cauza pe rol pentru discutarea suspendării dezbaterilor conform art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală“. Or, este vădită trimiterea formală la dispoziţiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, câtă vreme, odată încheiate dezbaterile, suspendarea acestora devenise lipsită de obiect. Pentru motivele invocate, după orice regulă de interpretare (gramaticală, teleologică sau sistematică) s-ar analiza mecanismul hotărârii prealabile, rezultă că sesizarea instanţei supreme este limitată în timp de momentul dezbaterilor. S-a apreciat că astfel se impune înţeles sensul sintagmei „în cursul judecăţii“ din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, câtă vreme nu doar hotărârea instanţei este condiţionată de soluţia instanţei supreme, ci şi concluziile părţilor şi ale procurorului depind de aceasta. Câtă vreme acest moment a fost depăşit, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile. Sub aspectul cerinţei de a exista o problemă de drept care trebuie desluşită, s-a arătat că pentru a putea forma obiect al dezlegării, originea dilemei instanţei de trimitere trebuie să se afle într-o dispoziţie de drept penal ori procesual penal susceptibilă de varii interpretări, să derive dintr-o normă echivocă ori lacunară. Dacă însă voinţa legiuitorului rezultă cu claritate neinterpretabilă, înţelegerea motivaţiei existenţei normei legale ori achiesarea instanţei de trimitere la obiectivul urmărit de legiuitor nu pot justifica recurgerea la mecanismul întrebării prealabile. Or, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal, există recidivă, printre altele, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Cât priveşte modul în care acest termen se calculează în cazul condamnărilor succesive, dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sunt deplin lămuritoare, textul legal prevăzând că termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse. În acest mod, legiuitorul a consacrat cele stabilite de doctrină şi jurisprudenţă sub imperiul Codului penal anterior, din care lipseau dispoziţiile echivalente, şi a dat eficienţă normativă Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în Dosarul nr. 31/2008, prin care se statuase în sensul că „termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic“. Decizia punea astfel capăt controversei jurisprudenţiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiţionate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracţiuni. Ipotezele avute în vedere de instanţa supremă au vizat aşadar doar situaţiile când primul termen al recidivei îl constituia un concurs de infracţiuni sau o infracţiune comisă în termenul de încercare al unei suspendări condiţionate dispuse anterior. S-a apreciat necesară această subliniere pentru că în ambele ipoteze primul termen al recidivei era reprezentat de o pedeapsă rezultantă, stabilită prin însăşi hotărârea de condamnare. Deşi nu aceleaşi argumente sunt aplicabile în cazul condamnărilor succesive la pedepse care nu se cumulează nici juridic, nici aritmetic, cum este cazul recidivei postexecutorii, soluţia este identică şi în cazul acestora. În această din urmă ipoteză, ceea ce se va verifica este doar dacă a doua infracţiune este săvârşită înainte de împlinirea termenului de reabilitare pentru prima, deoarece împlinirea termenului de reabilitare este condiţionată de necomiterea în respectivul interval de timp a unei noi infracţiuni indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă (prin cuantum, formă de vinovăţie etc). În cazul unui răspuns afirmativ, pentru o a treia infracţiune săvârşită după data la care s-ar fi împlinit termenul de reabilitare pentru prima (dacă a doua nu ar fi fost comisă), se va reţine starea de recidivă postexecutorie, pentru simplul motiv că prin comiterea celei de-a doua infracţiuni termenul de reabilitare al primei condamnări se întrerupe. Pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, prin regimul sancţionator mai sever aplicat recidivistului, va reflecta astfel, firesc, starea de recidivă în care infractorul s-a aflat, nefiind decât consecinţa perseverenţei sale infracţionale. S-a concluzionat în sensul că nu poate fi primită teza instanţei de trimitere pentru care este indiferent în stabilirea regimului sancţionator al celei de-a treia infracţiuni dacă inculpatul a comis sau nu o a doua infracţiune înainte ca termenul de reabilitare al primei condamnări să se fi împlinit. Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că simpla lectură a celor două articole este lămuritoare, neimpunându-se intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile. X. Dispoziţii legale relevante Codul penal Art. 41 - Recidiva "(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare." Art. 43 - Pedeapsa în caz de recidivă "(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate." Art. 167 - Calculul termenului de reabilitare "(5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse." Codul penal din 1969 "ART. 37 Recidiva în cazul persoanei fizice (1) Există recidiva pentru persoana fizică în următoarele cazuri:(...) b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an; c) când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. ART. 38 Condamnările care nu atrag starea de recidivă (2) De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare." XI. Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, astfel cum sunt menţionate în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se constată următoarele: Potrivit prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, din perspectiva acestei condiţii, trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, şi anume: a) existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; b) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; c) chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; şi – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a condiţiilor ce permit declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, se constată că cerinţele anterior enunţate sunt parţial întrunite. Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum şi inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, nefiind însă întrunite cerinţele de substanţă ale obiectului sesizării, anume cerinţa ca aceasta să vizeze o chestiune de drept veritabilă, cu un anumit nivel de dificultate şi nici condiţia referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Primele două condiţii analizate, referitoare la titular şi la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, sunt îndeplinite, având în vedere că dosarul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul instanţei de trimitere - Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, învestită să judece în apel, în ultimă instanţă. Referitor la cea de-a treia condiţie enunţată, se reţine că, potrivit comunicării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării. În ceea ce priveşte condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, se cer a fi verificate premisele acestei cerinţe legale, şi anume: existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, problema pusă în discuţie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate, chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare atât în materie penală, cât şi în materie civilă. În cadrul sesizării de faţă se impune analizarea acestei cerinţe cumulativ cu cerinţa nestatuării anterioare de către instanţa supremă, prin intermediul unor decizii obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti, întrucât caracterul veritabil şi un anumit grad de dificultate şi complexitate al unei chestiuni de drept, deşi pot exista în sine, se diminuează în contextul în care devin incidente dezlegări obligatorii deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare. Astfel, prin intermediul întrebării prealabile formulate, instanţa de trimitere a apreciat, în esenţă, că modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în cazul unor condamnări succesive ar fi neclară în cazul statuării asupra condiţiei negative impuse de lege pentru înlăturarea stării de recidivă privind „împlinirea termenului de reabilitare“, existând riscul unei practici neunitare în ce priveşte incidenţa art. 167 alin. (5) din Codul penal. Sesizarea formulată, deşi prezintă aparenţa unei chestiuni de drept esenţiale (întrucât de lămurirea acesteia depinde soluţionarea cauzei pe fond), aptă a primi o dezlegare de principiu, nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă şi nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile, întrucât, în soluţionarea cauzei, instanţa de trimitere era ţinută să observe şi să facă aplicarea corespunzătoare a dezlegărilor obligatorii ce se regăsesc deja în cuprinsul Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în recurs în interesul legii. Se reţine că, atât în procedura recursului în interesul legii, cât şi în procedura hotărârilor prealabile, instanţa supremă, în cadrul acestor competenţe specifice şi în limitele învestirii sale, dă anumite dezlegări de principiu unor probleme sau chestiuni de drept, în timp ce instanţele judecătoreşti pentru care aceste decizii sunt obligatorii, potrivit art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, fac aplicarea lor în activitatea de înfăptuire a justiţiei, în cadrul tuturor cauzelor concrete în care respectivele dezlegări sunt incidente. Mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi activat atunci când dispoziţia legală care a generat problema de drept dezlegată pe calea unui recurs în interesul legii pronunţat sub imperiul codurilor anterioare subzistă în noua reglementare, context în care deciziile de unificare a practicii judiciare pronunţate îşi produc în continuare efectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 474^1 din Codul de procedură penală. În raport cu obiectul sesizării, se constată că printre aspectele de drept analizate de instanţa supremă în decizia de unificare invocată este şi condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condiţie ce se regăseşte în ambele reglementări, iar argumentele instanţei de trimitere nu sunt de natură a contura o altă perspectivă juridică asupra aceleiaşi chestiuni de drept, cu atât mai mult cu cât această dezlegare a fost consacrată legislativ în cuprinsul art. 167 alin. (5) din Codul penal. Astfel, asupra chestiunii de drept privind modalitatea de calcul al termenului de reabilitare în cazul unor condamnări succesive, prin decizia amintită s-a statuat cu caracter obligatoriu că acesta se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept. Instanţa supremă a menţionat expres în considerente că această interpretare se impune chiar în evaluarea incidenţei art. 38 alin. (2) din Codul penal, care în forma anterioară prevedea condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. Este adevărat că legea penală în vigoare enumeră în cadrul aceluiaşi text de lege - art. 41 alin. (1) din Codul penal - atât condiţiile pozitive ale recidivei, cât şi impedimentul ce decurge din intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare pentru primul termen al recidivei, în timp ce în vechea reglementare condiţia negativă figura separat de cerinţele ce trebuiau îndeplinite pentru reţinerea recidivei postexecutorii, însă această împrejurare este pur formală şi nu modifică în substanţa lor condiţiile legale necesare pentru realizarea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni. Se impune constatarea că ambele coduri au avut în vedere generic o pedeapsă executată sau considerată executată, fără ca prin aceasta să se înţeleagă faptul că primul termen al recidivei este în mod necesar o pedeapsă unică, fie ea şi rezultantă, aşa cum reiese din paragraful referitor la aceasta: „...termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. (2) din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept“. Trebuie amintit că în acelaşi sens, al raportării la toate condamnările definitive ca reprezentând primul termen al recidivei, iar nu la fiecare condamnare în parte, este şi Decizia nr. 7 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 18 aprilie 2017. Împrejurarea că dispozitivul deciziei amintite se referă exclusiv la calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic nu înseamnă că dezlegarea astfel dată nu este valabilă în orice altă situaţie care reclamă calculul termenului de reabilitare pentru condamnări succesive. Circumstanţierea dezlegării de principiu a fost impusă de limitele sesizării, consecinţă directă a faptului că practica judiciară neunitară a fost generată în principal în cauzele având un atare obiect, validitatea interpretării şi aplicabilitatea generală a acesteia în evaluarea existenţei acestui impediment la reţinerea stării de recidivă rezultând din chiar considerentele deciziei. De altfel, a statua diferenţiat asupra împlinirii termenului de reabilitare pentru infracţiuni concurente sau comise în forma pluralităţii intermediare, în raport cu existenţa sau inexistenţa unei hotărâri prin care să se fi aplicat tratamentul sancţionator corespunzător pluralităţii de infracţiuni incidente şi să se fi stabilit o pedeapsă rezultantă, ar însemna a ne raporta la un criteriu arbitrar, profund discriminatoriu. În consecinţă, Decizia dată în interesul legii nr. 3 din 19 ianuarie 2009 a instanţei supreme oferă toate elementele de drept necesare pentru ca instanţa de trimitere să poată stabili modul de calcul al termenului de reabilitare, precum şi dacă în speţă, în raport cu situaţia concretă, sunt îndeplinite sau nu condiţiile recidivei postexecutorii, dezlegarea acestei chestiuni fiind stabilită fără echivoc în considerentele respectivei decizii. Mai mult, această decizie a stat la baza soluţiei legislative înscrise în art. 167 alin. (5) din Codul penal, care prevede expres că „În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse“. Or, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, dezlegarea dată de instanţa supremă rămâne aplicabilă în lipsa unei dispoziţii contrare exprese care să stabilească o altă modalitate de calcul al termenului de reabilitare în cazul condamnărilor succesive atunci când se analizează condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, urmează a se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 24.247/3/2019, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Dacă în aplicarea art. 43 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport de dispoziţiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sau în raport de fiecare condamnare în parte pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale recidivei postexecutorii." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Cristiana Georgeta Renghea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
