Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Petre Lăzăroiu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Moiş în Dosarul nr. 461/111/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.480D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Trăistaru Nicolae din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia, deoarece prin termenul „poate“ se creează o reprezentare neclară, lacunară şi dubitativă în ceea ce priveşte judecarea apelului. O astfel de reglementare afectează principiul egalităţii în faţa legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi înfăptuirea justiţiei şi nu asigură un raport corespunzător de proporţionalitate cu scopul urmărit. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât textul art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală arată că instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi cod. Prin urmare, cu privire la ambele teze ale articolului criticat sunt aplicabile prevederile art. 100 din Codul de procedură penală, care reglementează în alin. (4) în ce condiţii o instanţă poate respinge administrarea probelor solicitate. Rezultă din aceasta că hotărârea instanţei cu privire la readministrarea probelor nu este una discreţionară. În plus, există nişte limitări suplimentare pe care le are judecătorul din apel în administrarea sau readministrarea unor probe şi acestea sunt impuse de art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală, care arată că judecătorul din apel întotdeauna procedează la ascultarea inculpatului, şi de art. 421 pct. 2 lit. a) din acelaşi cod care arată, conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, că atunci când există o hotărâre de achitare şi prin apel se solicită condamnarea, readministrarea probelor este obligatorie. Textul criticat este unul raţional, întrucât pot exista situaţii când în apel nu se pune nici problema vinovăţiei inculpatului şi nici problema cuantumului pedepsei, fiind puse în discuţie doar anumite chestiuni de drept, condiţii în care readministrarea probelor este cu desăvârşire inutilă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 9 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 461/111/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Moiş în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în apel. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece instanţa de judecată se antepronunţă cu privire la valoarea utilităţii probei, motiv pentru care admiterea sau respingerea probatoriului devine o simplă formalitate pe baza căreia judecătorul, în lipsa unor argumente rezonabile, dispune aleatoriu, respectiv respinge apelul fără să stabilească adevărul în cauză. Prin termenul „poate“ se creează o reprezentare neclară, lacunară şi dubitativă în ceea ce priveşte judecarea apelului. 7. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, nefiind încălcate dispoziţiile constituţionale enunţate şi nici principiile rezultate din convenţiile internaţionale, posibilitatea conferită instanţelor de a aprecia asupra probelor solicitate, fiind expresia rolului constituţional şi legal conferit acestora în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, un aspect important al unui proces penal echitabil este acela ca probele în cauză să fie administrate nemijlocit în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. În calea de atac a apelului nu este obligatorie readministrarea probelor din judecata în fond decât dacă judecătorul consideră că e utilă pentru aflarea adevărului, că prima instanţă nu a epuizat probatoriul relevant sau a apărut necesitatea administrării unor probe noi. 10. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie evidenţiază acest aspect. În Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, instanţa europeană a reamintit că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul procesului dintr-o cale de atac depind de caracteristicile procedurii, fiind necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne. 11. Admisibilitatea probelor intră, în primul rând, sub incidenţa normelor de drept intern potrivit cărora, de principiu, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate în faţa lor. 12. Totodată, în Hotărârea din 18 martie 2014, pronunţată în Cauza Beraru împotriva României, s-a arătat că reaudierea se impune atunci când observaţiile instanţei cu privire la conduita şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe asupra acuzatului. Mijloacele de probă esenţiale în cauză nu sunt declaraţiile martorilor, ci înscrisurile aflate la dosarul cauzei, sesizările şi rapoartele organelor de urmărire penală sau a altor instituţii abilitate, rapoartele de constatare sau expertiză. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată în Cauza Costin Ursu împotriva României, a statuat expres că, în măsura în care instanţa de judecată a dispus condamnarea inculpatului bazându-se în mod determinant pe cuprinsul actelor aflate la dosarul cauzei, acte ce au putut fi cunoscute şi contestate de inculpat, rigorile art. 6 din Convenţie sunt deplin respectate, nefiind necesară readministrarea de probe testimoniale. 13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, temerea autorului excepţiei cu privire la subiectivitatea instanţei de judecată în aprecierea necesităţii administrării ori readministrării unor probe nu este justificată de conţinutul textelor de lege criticate. Acestea menţionează fără echivoc că toate probele administrate în cauză vor fi evaluate, obiectivul instanţei fiind de aflare a adevărului, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Legea nu conţine prevederi care ar da posibilitatea utilizării unor criterii subiective de apreciere a probelor. În acest sens, textele de lege criticate sunt corelate cu principiul aplicării legii procesual penale, consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală privind aflarea adevărului, care instituie obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, instituie obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. Ca urmare, legea procesual penală conţine norme de natură să asigure şi să garanteze aflarea adevărului prin aprecierea obiectivă a probelor. 14. Prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, paragraful 32, Curtea Constituţională a statuat că convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată [a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală]. 15. În plus, dispoziţiile legale criticate nu contravin art. 1 alin. (3) ori art. 124 din Constituţie, ci, dimpotrivă, constituie o reflectare a acestora, constituind garanţia constituţională a „nesupunerii“ judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, din interiorul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii“ sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia să nu îi afecteze independenţa. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 420 alin. (5) cu denumirea marginală Judecarea apelului din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(5) Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.“. 19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) referitor la drepturile oricărui acuzat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dispoziţiile art. 48 alin. (2) referitor la garantarea respectării dreptului la apărare din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea conferită instanţei de apel de readministrare a probelor administrate la prima instanţă şi de administrare a unor noi probe, în condiţiile art. 100 din Codul de procedură penală. 21. Autorul excepţiei apreciază că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiul referitor la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, prin faptul că este lăsată la „discreţia“ instanţei de apel dispunerea readministării unor probe ori dispunerea administrării altora noi. 22. O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/ readministrării unor probe. 23. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată [...] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 24. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. 25. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, paragraful 29, Curtea de la Strasbourg a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului, în scopul de a influenţa decizia instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24). 26. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeaşi hotărâre, paragraful 30, a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea a afirmat (paragraful 30) că principiul contradictorialităţii, ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1, are ca scop o procedură în faţa unei instanţe. Esenţial este faptul că părţile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în faţa instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final). 27. Or, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale/civile a cauzei, precum şi dreptul de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (a se vedea art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală). 28. Tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. 29. Mai mult, în acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală - iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând totodată să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. 30. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 31. Drept urmare, Curtea constată că, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind totodată obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor. 32. Aşa fiind, prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece partea interesată beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. Totodată, nu este afectat nici dreptul la apărare, întrucât dispoziţiile legale criticate nu conţin norme care prin natura lor ar îngrădi dreptul autorului de a se apăra şi de a se prevala de toate garanţiile dreptului la apărare, în cadrul unui proces echitabil, în condiţii de contradictorialitate. 33. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei. 34. În sfârşit, dispoziţiile legale criticate dau expresie prevederilor constituţionale care consacră înfăptuirea justiţiei, sens în care, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, judecătorii, indiferent de faza procesuală în care sunt implicaţi, sunt independenţi şi se supun numai legii. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Moiş în Dosarul nr. 461/111/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018. PREŞEDINTE PETRE LĂZĂROIU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
