Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, excepţie ridicată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, din oficiu, în Dosarul nr. 362/33/2018 şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 196D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Faptul că reglementarea diferită a prescripţiei extinctive prin actualul Cod civil diferă de cea anterioară nu ridică o problemă de constituţionalitate. Condiţiile invocării excepţiei prescripţiei extinctive ţin de opţiunea legiuitorului şi nu atrag niciun viciu de neconstituţionalitate, nici chiar din perspectiva art. 16 din Constituţie, de vreme ce toate persoanele interesate o pot invoca în egală măsură. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea civilă din 1 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 362/33/2018, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe prin care prima instanţă a dispus acordarea unor sporuri salariale doar pentru o perioadă de 3 ani, considerând că pentru restul perioadei pentru care se solicitase era prescris dreptul material la acţiunea în recunoaşterea acestora. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care, anterior adoptării actualului Cod civil, obliga instanţa judecătorească să cerceteze, din oficiu, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris. Instanţa autoare a excepţiei apreciază, în esenţă, că este neconstituţională schimbarea opţiunii legiuitorului, care a ales să treacă instituţia prescripţiei extinctive - sub aspectul invocării ei - din sfera dreptului public în cea a dreptului privat, întrucât astfel se încalcă principiul supremaţiei legii şi cel al egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa legii. 6. În acest sens se arată că, potrivit actualului Cod civil (art. 2.501), toate drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, în afara cazului în care prin lege s-ar dispune altfel. Aşadar, acest principiu este introdus, practic, în ordinea publică, neputând fi reglementate situaţii diferite sub acest aspect, prin înţelegerea părţilor. Ceea ce permite Codul civil este renunţarea la prescripţie, expresă sau tacită, dar neîndoielnică (art. 2.508). Or, modul de reglementare a invocării prescripţiei, şi anume doar de către partea interesată şi numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, intră în contradicţie cu imperativul renunţării neîndoielnice la beneficiul prescripţiei, în condiţiile în care, prin neinvocarea acestei excepţii în termenul prescris se ajunge la un efect similar cu cel al renunţării, fără însă ca aceasta să fie şi neîndoielnică. 7. Se susţine că acest fapt determină o imprecizie legislativă şi că se periclitează stabilitatea circuitului civil şi securitatea juridică, întrucât imposibilitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în afara termenului indicat de art. 2.513 din Codul civil este în contradicţie cu posibilitatea reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă ca părţile să se folosească, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă, inducând o diferenţă nejustificată raţional între mijloacele de apărare pe care debitorul le are în procesul civil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 8. Se critică şi necorelarea creată între rolul activ al judecătorului, reglementat de art. 22 din Codul de procedură civilă, şi dispoziţiile art. 2.512 alin. (2) şi (3) din Codul civil, care statuează în sensul că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, toate atributele de care judecătorul dispune în virtutea rolului său activ fiind anulate în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune. Se susţine, totodată, că se introduce o distincţie nejustificată şi neraţională între situaţiile pe care judecătorul poate să le invoce din oficiu şi prescripţia extinctivă, pe care nici măcar nu o poate pune în discuţia părţilor. 9. Se critică, de asemenea, natura bivalentă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, care este de ordine publică în termenii săi de definire, în limitele determinate prin dispoziţiile art. 2.515 din Codul civil, dar de ordine privată în ceea ce priveşte posibilitatea şi intervalul când poate fi invocată. Astfel, potrivit art. 2.515 din Codul civil, prescripţia extinctivă este reglementată prin lege, fiind interzise clauzele prin care o acţiune prescriptibilă ar fi declarată imprescriptibilă sau invers, tot astfel cum părţile pot modifica durata termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei prin convenţie, însă numai în anumite limite legale, orice convenţie sau clauză contrară fiind lovită de nulitate absolută. Or, o atare reglementare este contradictorie şi necorelată în sine, nefiind clar de ce o instituţie juridică imperativă în structura sa primeşte o reglementare dispozitivă sub raportul invocării şi este, astfel, scoasă parţial din sfera normelor de ordine publică. Se susţine că acest aspect este cu atât mai evident în situaţia în care debitorul este o instituţie publică, punându-se în discuţie chestiuni care, prin esenţa lor, ţin de ordinea publică, aşa cum ar fi afectarea finanţelor publice pe o perioadă mai lungă de timp decât termenul legal de prescripţie. 10. Modul de reglementare a acestei instituţii este contradictoriu şi ca urmare a includerii în Codul civil a unor dispoziţii de procedură care şi-ar avea locul în Codul de procedură civilă (invocarea prescripţiei şi momentul până la care se poate invoca aceasta) şi care, prin această dislocare într-un alt corpus de norme, pierde coeziunea şi coerenţa cu restul normelor de procedură, atrăgând o situaţie generatoare de insecuritate juridică şi de discriminare. Astfel, din punctul de vedere al egalităţii, lăsarea invocării prescripţiei la latitudinea părţii, fără ca instanţa să aibă măcar posibilitatea de a o pune în discuţie, induce o diferenţiere între cetăţeni, fără o bază raţională, ci întemeiată pe elementul aleatoriu legat de alegerea debitorului de a invoca sau nu această excepţie. Totodată, nereglementarea posibilităţii invocării din oficiu a acestei excepţii afectează şi dreptul părţilor la un proces echitabil, din perspectiva egalităţii şanselor pe care le au în faţa instanţei în situaţii identice, precum şi dreptul acestora de proprietate privată, statul omiţând să reglementeze condiţii egale de limitare şi de ocrotire a dreptului de proprietate privată, aşa cum impun dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, care au următorul cuprins: - Art. 2.512: "Invocarea prescripţiei de partea interesată(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale." – Art. 2.513: "Momentul până la care se poate invoca prescripţia Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.“" 15. În opinia instanţei autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea normelor, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că critica de neconstituţionalitate formulată vizează, în esenţă, noua fizionomie juridică a instituţiei prescripţiei extinctive, căreia, în actuala concepţie legislativă, i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată în Codul civil prin norme ce pot fi considerate de ordine privată, spre deosebire de regimul imperativ, de ordine publică, pe care îl consacra reglementarea anterioară reprezentată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, publicat în Buletinul Oficial al României nr. 11 din 15 iulie 1960. 17. Acest caracter dispozitiv al noilor norme a fost remarcat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, a arătat că, într-o viziune diametral opusă faţă de cea a Decretului nr. 167/1958, „legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţe asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc. (...)“. 18. Faţă de criticile formulate în cauza de faţă, Curtea Constituţională reţine, cu titlu general, că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune care nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, prin drept la acţiune înţelegându-se dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz [astfel cum prevede art. 2.500 alin. (2) din Codul civil] sau, cu alte cuvinte, posibilitatea reclamantului-creditor de a solicita instanţelor judecătoreşti să oblige pârâtul-debitor la executarea prestaţiei asumate în cadrul unui raport juridic obligaţional. Dacă dreptul la acţiune nu este exercitat într-un anumit termen, fixat în funcţie de situaţia juridică particulară, creditorul nu mai poate obţine concursul forţei coercitive a statului declanşate ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive de obligare a debitorului la îndeplinirea obligaţiei ce îi incumbă. Într-o asemenea situaţie, dreptul subiectiv civil apărat prin intermediul dreptului la acţiune se menţine, dar va putea fi valorificat după trecerea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune doar dacă debitorul consimte să îşi îndeplinească de bunăvoie obligaţia. 19. Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, acestea punând în discuţie eficacitatea instituţiei prescripţiei extinctive în noua reglementare, iar nu constituţionalitatea acesteia. Or, faptul că legiuitorul a reconfigurat regimul juridic al acestei instituţii, conferindu-i deopotrivă valenţe de ordine publică şi privată, nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, nefiind afectate exigenţele principiului legalităţii instituit prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Actuala reglementare nu face altceva decât să dea expresie unei noi concepţii legislative, diferită de cea instituită prin Decretul nr. 167/1958, dar prin nimic contrară standardelor constituţionale. 20. Instanţa autoare a excepţiei susţine că imposibilitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în afara termenului indicat de art. 2.513 din Codul civil (şi anume doar în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate) ar fi în contradicţie cu posibilitatea reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă ca părţile să se folosească, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă. Se critică, aşadar, excluderea posibilităţii de a invoca prescripţia ca mijloc de apărare direct în apel, deşi cu privire la alte mijloace de apărare cu efecte similare această posibilitate este permisă, ceea ce ar induce o diferenţă nejustificată raţional între mijloacele de apărare pe care debitorul le are în procesul civil. 21. Cu privire la această critică, instanţa de contencios constituţional constată că opţiunea legiuitorului se înscrie în atributul său constituţional de elaborare a procedurii de judecată, consacrat prin art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, câtă vreme părţile din proces dispun de un arsenal suficient de mijloace procedurale furnizate de Codul de procedură civilă şi de celelalte acte normative aplicabile, după caz, prin intermediul căruia să îşi poată exercita în mod plenar dreptul la apărare şi, implicit, dreptul la un proces echitabil. 22. Instituirea prin lege a unui anumit termen în care partea interesată, în folosul căreia curge prescripţia, poate invoca excepţia intervenirii prescripţiei extinctive nu este de natură să afecteze constituţionalitatea reglementării. În jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003), Curtea a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. În condiţiile în care, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem, care semnifică faptul că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii, titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen, iar dacă nu îl respectă, consecinţele negative pe care va fi ţinut să le suporte nu pot fi imputate decât propriei sale lipse de diligenţă. Totodată, Curtea a arătat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiţie, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. 23. Aşadar, câtă vreme partea interesată (debitorul-pârât) ar fi putut, în cadrul procesului declanşat de creditorul-reclamant, să invoce excepţia intervenirii prescripţiei extinctive până la momentul procesual precizat de art. 2.513 din Codul civil, nu se poate susţine cu temei existenţa vreunui viciu de neconstituţionalitate a reglementării, din perspectiva învederată de instanţa autoare a excepţiei de neconstituţionalitate. Nu se poate vorbi despre o „diferenţă nejustificată raţional între mijloacele de apărare pe care debitorul le are în procesul civil“, aşa cum se susţine în motivarea criticii de neconstituţionalitate, în condiţiile în care fiecare mijloc de probă/mijloc procesual de apărare are propriul său regim de administrare/utilizare, conform prevederilor procedurale aplicabile, în cadrul unei discipline procesuale indispensabile bunei desfăşurări a actului jurisdicţional în scopul înfăptuirii justiţiei, ca deziderat constituţional. 24. De altfel, sub acest aspect, Curtea observă că, potrivit art. 2.514 din Codul civil, codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea. Potrivit aceluiaşi text, tot astfel pot invoca prescripţia şi creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată. 25. Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea principiului legalităţii, statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, ca urmare a unei pretinse necorelări între prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în proces, şi dispoziţiile art. 2.512 alin. (2) şi (3) din Codul civil, care statuează în sensul că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, nici chiar atunci când invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale. Sub acest aspect, Curtea observă că, într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, dar alin. (1) al aceluiaşi articol impune judecătorului să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Prin urmare, nu există nicio contradicţie internă între normele menţionate, de natură să conducă la afectarea principiului legalităţii şi coerenţei ansamblului legislaţiei. Judecătorul îşi va exercita rolul activ, cu respectarea normelor procedurale ce guvernează procesul, circumscris exigenţelor constituţionale înscrise în art. 124 alin. (3) teza a doua potrivit căruia judecătorii se supun numai legii. 26. Curtea reţine, totodată, că rolul activ al judecătorului în proces trebuie să se manifeste în spiritul imparţialităţii, al echidistanţei faţă de toate părţile din proces, fără ca prin modul în care acesta dirijează procesul să creeze vreuneia dintre părţi o situaţie mai facilă, substituindu-se acesteia în realizarea apărării. De aceea, legiuitorul a ales să lase invocarea excepţiei intervenirii prescripţiei extinctive la dispoziţia părţii, condiţionat de respectarea termenului mai sus menţionat. Părţile au obligaţia de diligenţă procesuală, în cazul neglijării acesteia putându-li-se opune excepţia procesului rău condus (exceptio mali procesus), care le este exclusiv imputabilă. 27. În aceeaşi ordine de idei, se susţine că lăsarea invocării prescripţiei la latitudinea părţii, fără ca instanţa să aibă măcar posibilitatea de a o pune în discuţie, induce o diferenţiere între cetăţeni, fără o bază raţională, ci una întemeiată pe elementul aleatoriu, legat de opţiunea debitorului de a invoca sau de a nu invoca această excepţie. Faţă de această critică, instanţa de contencios constituţional constată că nu se induce vreo diferenţiere între cetăţeni, procesul civil fiind caracterizat de principiul disponibilităţii, în virtutea căruia părţile pot alege mijloacele procedurale pe care să le utilizeze, în deplină cunoştinţă, în considerarea adagiului nemo censetur ignorare legem, care introduce prezumţia cunoaşterii legii. De asemenea, art. 24 din Constituţie garantează dreptul la apărare, în al cărui conţinut intră şi posibilitatea părţilor de a recurge la o apărare profesionistă, exercitată printr-un avocat ales care, în principiu, ar trebui să aibă o pregătire profesională suficientă pentru a şti că poate invoca, în apărarea părţii pe care o reprezintă, intervenirea prescripţiei extinctive. 28. În ceea ce priveşte instituţiile publice, cu atât mai puţin s-ar justifica invocarea din oficiu a prescripţiei extinctive, în condiţiile în care acestea au în structura lor compartimente juridice însărcinate în mod expres cu obligaţia de a lua toate măsurile pentru protejarea intereselor instituţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, în procesele declanşate împotriva acestora de particulari sau de alte instituţii ori autorităţi publice. Consilierii juridici angajaţi ai acestora au obligaţia de serviciu de a depune toate diligenţele şi de a utiliza toate mijloacele procedurale permise de lege pentru a contracara pretenţiile părţilor adverse în cadrul proceselor în cadrul cărora acestea au calitatea de părţi. 29. În fine, referitor la critica privitoare la includerea în Codul civil a unor dispoziţii de procedură care şi-ar avea locul în Codul de procedură civilă, ceea ce ar conduce la pierderea coeziunii şi coerenţei cu restul normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta este o simplă observaţie de tehnică legislativă care nu pune nicidecum în discuţie constituţionalitatea normelor criticate. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, din oficiu, în Dosarul nr. 362/33/2018 şi constată că dispoziţiile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
