Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Petre Lăzăroiu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea E-ON Distribuţie - S.A. din Târgu Mureş în Dosarul nr. 7.760/180/2012 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.333D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Florin A. Roman din cadrul Baroului Cluj, cu delegaţie la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului legal al autorului excepţiei care pune concluzii de admitere a acesteia. Astfel, acesta susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate nu indică în vreun fel sfera persoanei sau persoanelor fizice ce comit fapta/faptele în materialitatea lor şi nu prevăd în mod expres sfera persoanelor juridice care răspund penal, în condiţiile în care, potrivit legii civile, pot exista persoane fără personalitate juridică. În acest sens, în contextul exigenţelor de unitate terminologică impuse de prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în absenţa unei consacrări autonome în legea penală a unui anume înţeles termenilor folosiţi, semnificaţia acestora se va stabili ţinând seama de înţelesul „atribuit prin actul normativ care o instituie“. În susţinerea neclarităţii textului legal criticat face trimitere şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 13 ianuarie 2016, prin care s-a stabilit că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codul penal. 4. În aceste condiţii apreciază că destinatarul normei - teoretic, orice persoană fără cunoştinţe juridice sau abilităţi în a realiza ample analize logice şi sistematice – nu are cum să înţeleagă exact condiţiile în care se poate angaja răspunderea penală. Depune concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece nu se poate deduce neconstituţionalitatea unei norme legale din compararea prevederilor din Codul penal cu cele din Codul civil sau din alte legi speciale, un astfel de procedeu fiind inadmisibil. Totodată, dispoziţiile legale criticate sunt clare şi precise, răspunderea penală a persoanei juridice putând fi antrenată numai pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele acesteia, fiind vorba despre un model de răspundere directă a persoanei juridice. De asemenea, persoana juridică poate comite, în principiu, în calitate de autor, instigator sau complice orice infracţiune, indiferent de natura acesteia, urmând a fi verificat, în fiecare caz concret, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale. Aşa cum se arată în expunerea de motive a Legii nr. 278/2006, condiţiile de răspundere sunt ca persoana fizică care săvârşeşte infracţiunea să acţioneze fie în realizarea obiectului de activitate, fie în numele sau fie în interesul persoanei juridice. Legiuitorul român s-a inspirat, în redactarea normei legale criticate, din actele normative similare din alte state, cum ar fi art. 5 din Codul penal belgian. Prevederi similare se regăsesc şi în dreptul olandez. Aşa fiind, apreciază că prevederile art. 135 alin. (1) din Codul penal respectă exigenţele de calitate a legilor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.760/180/2012, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea E-ON Distribuţie - S.A. din Târgu Mureş în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în apel în care autorul excepţiei este cercetat penal. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederea legală criticată nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, întrucât este lipsită de claritate din perspectiva sferei de incidenţă, respectiv a poziţiei subiective pe care trebuie să o manifeste organele de conducere ale persoanei juridice pentru a răspunde sau nu penal, fiind extrem de dificil a fi determinate cu precizie acţiunile sau inacţiunile prohibite de legea penală. În jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat că destinatarul normei trebuie să fie informat într-o manieră lipsită de ambiguităţi asupra comportamentelor interzise pe care este obligat să le evite. Pentru ca acest drept să fie asigurat în mod efectiv, enunţurile juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod inechivoc pe destinatar asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale. 8. În lumina acestor argumente, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, deoarece nu pot fi determinate cu exactitate situaţiile care pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice, astfel că organele de conducere ale acesteia nu îşi pot da seama care acţiuni sau inacţiuni intră sub incidenţa legislaţiei penale sau în ce mod îşi pot realiza prerogativele de control astfel încât persoana juridică să nu intre în zona ilicitului penal. 9. Totodată, textul de lege contestat nu stabileşte niciun fel de criterii pentru determinarea persoanelor care pot comite infracţiuni în realizarea obiectului de activitate, astfel încât să atragă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice şi, de asemenea, nu stabileşte dacă vinovăţia persoanei juridice se va raporta la voinţa organelor de conducere sau la poziţia subiectivă a autorului, în calitate de prepus al acesteia. În concret, persoana juridică nu poate, prin natura sa, să realizeze ea însăşi acte materiale, însă persoana juridică poate să aibă o voinţă proprie distinctă de voinţa angajaţilor săi. Ca atare, lipsa unor prevederi legale univoce prin care să fie clar determinate limitele răspunderii penale a persoanei juridice permite organelor judiciare să întreprindă demersurile legale pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice sub pretextul unui simplu viciu de organizare sau a unui deficit de control al persoanei juridice asupra angajaţilor săi, fără a reţine, însă, vreo culpă concretă în sarcina organelor de conducere a societăţii şi fără a indica în ce constă acel presupus viciu de organizare. În aceste condiţii, organele de conducere ale persoanelor juridice nu pot aprecia ce trebuie făcut în concret pentru a preîntâmpina producerea rezultatului socialmente periculos, pentru a evita tragerea la răspundere penală şi nici nu îşi pot corija conduita în acord cu dispoziţiile legale. 10. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat stabileşte clar condiţiile în care o persoană juridică răspunde pentru comiterea de infracţiuni - evident că din cele prevăzute în Codul penal şi în alte legi speciale, respectiv în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Termenii folosiţi în această reglementare sunt clari, nu lasă loc de interpretare, iar persoanelor cărora li se adresează pot identifica cu uşurinţă situaţiile în care se aplică şi consecinţele acestora. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, răspunderea penală a persoanei juridice poate interveni pentru orice infracţiuni şi nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la comiterea infracţiunii. Totodată, răspunderea penală nu intervine pentru persoanele juridice de drept public. 13. Prin reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice introduse în Codul penal din 1969 prin Legea nr. 278/2006 s-a consacrat sistemul răspunderii penale generale, adică persoanele juridice au o capacitate penală similară cu persoanele fizice. 14. Doctrina a arătat că sfera persoanelor fizice care răspund penal şi care antrenează şi răspunderea penală a persoanei juridice cuprinde: persoanele fizice din conducerea persoanei juridice, cei care acţionează ca prepuşi ai persoanei juridice, cei care au relaţie de fapt, de drept cu persoana juridică şi care săvârşesc fapta în realizarea obiectului de activitate ori în interesul persoanei juridice şi cu încuviinţarea acesteia. 15. Guvernul apreciază că textul de lege contestat stabileşte foarte clar condiţiile în care o persoană juridică răspunde pentru săvârşirea unei infracţiuni, în realizarea obiectului de activitate ori în interesul sau în numele persoanei juridice. Termenii utilizaţi sunt clari, lipsiţi de echivoc, iar destinatarii normei pot identifica cu claritate situaţiile în care se aplică consecinţele acestora, fără a aduce atingere art. 23 alin. (12) din Constituţie. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse de autor, susţinerile autorului acestuia prin apărător, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Codul penal cu denumirea marginală Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, care au următorul conţinut: „Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.“ 19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că instituţia răspunderii penale a persoanei juridice a fost introdusă în dreptul penal român prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. Spre deosebire de Codul penal anterior, în care dispoziţiile privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice erau dispersate în titluri diferite (titlul II - Infracţiunea, titlul III - Pedepsele, titlul IV - Cauzele care înlătură răspundere penală sau consecinţele condamnării), în noul Cod penal toate dispoziţiile care reglementează această răspundere sunt grupate într-un singur titlu, anume titlul VI intitulat Răspunderea penală a persoanei juridice. Titlul VI este divizat în trei capitole, după cum urmează: capitolul I - Dispoziţii generale (art. 135-137), capitolul II - Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice (art. 138-145), capitolul III - Dispoziţii comune (art. 146-151). Dispoziţiile care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice sunt dispoziţii speciale, care derogă de la principiile dreptului penal şi care se aplică exclusiv unei anumite categorii de subiecte de drept, acelea denumite „persoane juridice“ (ori „persoane morale“). Articolul 135 din Codul penal stabileşte, în mod exclusiv, domeniul sau sfera de incidenţă a răspunderii penale a persoanei juridice, indicând categoriile de persoane juridice care răspund penal, precum şi infracţiunile pentru care intervine această răspundere. Astfel, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia persoanele juridice răspund pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. 21. Din perspectivă istorică, Curtea constată existenţa unor partizani ai teoriei realităţii (după care persoana juridică este o realitate concretă) care susţineau că persoana juridică poate fi subiect activ al unei infracţiuni, precum şi existenţa unor partizani ai teoriei ficţiunii (după care persoana juridică este doar o creaţie a legii) şi care susţineau contrariul, anume că persoana juridică nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Codul penal român din 1937 (Codul penal Carol al II-lea) a prevăzut în art. 71 un număr de 15 măsuri de siguranţă, dintre care trei se puteau lua doar împotriva persoanelor morale, şi anume: închiderea localului, dizolvarea şi suspendarea. Codul penal român din 1969 nu a menţinut prevederile Codului penal din 1937 care stabileau măsuri de siguranţă împotriva persoanelor morale şi, ca urmare, în perioada 1 ianuarie 1969 - 1 iulie 2004, în România, persoanele morale au putut fi trase exclusiv la răspundere civilă sau contravenţională, iar tragerea la răspundere penală, sub orice formă, era inadmisibilă. Abia în anul 2006, prin Legea nr. 278/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, s-a instituit pentru prima oară în România regula răspunderii penale a persoanei morale (juridice). 22. Problematica răspunderii penale a persoanei juridice se regăseşte şi în documentele internaţionale. Astfel, se remarcă faptul că statele europene manifestă o tendinţă de a reglementa răspunderea penală a persoanei juridice, tendinţă care a fost determinată, în principal, de faptul că la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene au fost adoptate numeroase convenţii şi instrumente juridice care consacră sau recomandă o atare răspundere. Printre documentele adoptate la nivel european, care conţin referiri la răspunderea penală a persoanei juridice, se numără: - Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (1995); – Convenţia privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal (1998); – Convenţia penală privind corupţia (1999); – Convenţia privind cybercriminalitatea (2001). 23. Totodată, printre documentele adoptate la nivel internaţional, care conţin referiri la răspunderea penală a persoanei juridice, se numără: - Convenţia privind lupta împotriva corupţiei funcţionarilor publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale. Această convenţie obligă statele părţi să sancţioneze şi persoanele juridice cu sancţiuni, chiar nepenale (dacă răspunderea persoanei juridice nu este instituită), proporţionate şi descurajante; – Convenţia împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, încheiată la Palermo (Italia). 24. Aşa fiind, România ca membră a organizaţiilor internaţionale şi-a asumat la rândul său obligaţii în sensul arătat, instituind regula răspunderii penale a persoanelor morale. 25. Cât priveşte justificarea unei astfel de răspunderi s-au conturat două teze, şi anume teza răspunderii indirecte, prin ricoşeu (sau reflexie), şi teza răspunderii directe (sau primare). Prima teză reprezintă o răsfrângere a actelor ilicite comise, cu intenţie sau din culpă, de persoanele fizice care au calitatea de prepuşi ai persoanei morale (juridice). Această teză inspirată din dreptul englez şi, mai precis, din teoria identificării sau teoria alter ego [deoarece identifică prepusul cu persoana morală (juridică), considerând că manifestarea obiectivă şi subiectivă a acestuia reprezintă manifestarea obiectivă şi subiectivă a persoanei morale (juridice) înseşi] are drept consecinţă că răspunderea persoanei morale (juridice) poate fi angajată numai dacă a fost identificat individul care a comis fapta ilicită, în persoana căruia se analizează existenţa vinovăţiei (a intenţiei sau a culpei). 26. Potrivit tezei răspunderii directe, răspunderea penală a persoanei morale (juridice) este o răspundere directă, pentru fapta proprie - de exemplu, pentru o anumită „politică deliberată a întreprinderii“ şi, în opinia susţinătorilor ei, această teză ar fi mai eficientă, având în vedere că identificarea persoanei fizice vinovate se poate dovedi extrem de dificilă, îndeosebi în cazul marilor societăţi. Or, teza răspunderii directe concretizată în Codul penal în vigoare permite tragerea la răspundere penală a persoanei morale (juridice) ori de câte ori s-a comis o infracţiune, indiferent dacă a fost sau nu identificată persoana fizică care a comis fapta ilicită şi indiferent dacă această persoană a fost sau nu găsită vinovată. În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere, fiind menţinută opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. 27. De asemenea, de principiu, sunt responsabile penal persoanele juridice aşa-numite „de drept privat“. Cu toate acestea, doctrina nu a adoptat o poziţie identică faţă de toate persoanele juridice astfel denumite. Dacă în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ (societăţi, regii autonome etc.), regula răspunderii penale a fost admisă fără rezerve, în schimb, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ (instituţii - lato sensu, asociaţii, culte religioase, fundaţii) au existat mereu divergenţe de opinie. Dacă, în cele din urmă, răspunderea penală a acestor persoane juridice a fost totuşi admisă, faptul se explică aproape exclusiv prin nevoia de a da satisfacţie principiului egalităţii în faţa legii. În acest sens, multe legislaţii, inclusiv cea română, au instituit pentru o serie de persoane fără scop lucrativ (partide, sindicate, instituţii de presă, ş.a.) un tratament privilegiat. 28. În ceea ce priveşte persoanele juridice „de drept public“ (statul şi unităţile administrativ-teritoriale), doctrina penală dominantă consideră că acestea nu pot fi trase la răspundere penală, atât pentru faptul că, logic, este inacceptabil ca statul, care este titularul dreptului de a pedepsi, să se autodeclare „infractor“ şi să se supună propriei represiuni, cât şi pentru că, în aceste condiţii, statul nu şi-ar mai putea îndeplini atribuţiile, astfel că existenţa sa nu s-ar mai justifica. 29. În ce priveşte infracţiunile imputabile persoanei juridice, Curtea constată că nu orice infracţiune poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice, iar criteriul convingător de delimitare îl constituie aşa-numitele „infracţiuni de corporaţie“. Indiferent de modul în care poate fi concepută fapta, pentru a putea fi imputată persoanei morale (juridice) şi a deveni astfel o „infracţiune de corporaţie“ este necesar să existe o legătură între această faptă şi persoana juridică trasă la răspundere penală pentru săvârşirea ei. Indiferent cum ar fi înţeleasă, legătura personală nu poate să justifice, singură, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, astfel că se impune ca ea să fie dublată de o legătură reală, obiectivă, în care, pe lângă cerinţa ca fapta să fi fost comisă de un prepus, apare şi cerinţa ca fapta să fi fost săvârşită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. 30. Ca o consecinţă, legislaţiile penale au consacrat soluţii diverse. Unele, cele mai multe, condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice, atât de o legătură personală (in personam), cât şi de o legătură obiectivă (in rem). De exemplu, în Olanda, infracţiunea poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă ea s-a săvârşit de către un prepus al persoanei juridice şi numai dacă ea are legătură cu obiectul său de activitate. În schimb, alte legislaţii condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice de o serie de circumstanţe personale, de pildă art. 121-2 alin. (1) din Codul penal francez prevede, pe de o parte, ca infracţiunea să fi fost comisă „pe seama“ persoanei morale (juridice) - formulă din care doctrina franceză a desprins două concluzii, şi anume că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) va fi angajată ori de câte ori infracţiunea s-a comis în interesul (profitul) ei, indiferent dacă este financiar ori de altă natură, şi că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) nu va fi angajată atunci când persoana fizică a acţionat în interes personal ori în interesul unui terţ. 31. Pornind de la aceste modele, în acord cu art. 61 din Constituţie şi în virtutea liberei opţiuni de politică penală, legiuitorul român a decis să renunţe la cerinţa legăturii personale şi să condiţioneze răspunderea penală a persoanei juridice exclusiv de existenţa unei legături reale, obiective, între persoana juridică şi infracţiunea ce i se impută. O astfel de reglementare reprezintă o soluţie raţională, întrucât permite legiuitorului să fixeze în limite mult mai precise sfera infracţiunilor ce pot fi imputate persoanei juridice. 32. Actuala reglementare a preluat în linii generale principiile deja consacrate, sens în care persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite prin acţiunile de realizare a obiectului de activitate ori săvârşite prin acţiunile executate în numele sau în interesul său. Prin urmare, răspunderea penală a persoanei juridice este generală, putând fi atrasă de orice activitate a ei în care se poate identifica un element subiectiv propriu acesteia, diferit de cel al persoanei fizice care execută în concret actul material. Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în numele ei, nu doar de către organele de conducere ale acesteia. 33. Aşa fiind, analizând prevederile legale criticate, Curtea constată că acestea sunt suficient de clare, destinatarul normei putând înţelege cu uşurinţă că pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este necesar ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Astfel, prin săvârşirea de către persoana juridică a unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate se înţelege că un organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice, a comis o infracţiune cu prilejul transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii, actelor constitutive sau actelor de organizare şi funcţionare, persoana juridică le poate derula. Această cerinţă presupune că, la momentul săvârşirii infracţiunii, agentul se afla în exerciţiul unei atribuţii de serviciu şi că, prin urmare, el deţinea fie calitatea de „organ“, fie calitatea de „reprezentant“ direct sau indirect al persoanei juridice. 34. Totodată, o infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile în care folosul - material sau moral - obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice, deşi infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate. Analizând această cerinţă, Curtea constată că aceasta poate primi atât o interpretare subiectivă ca făcând trimitere la scopul urmărit de agent, cât şi una obiectivă ca făcând trimitere la un profit (avantaj) pe care persoana juridică l-a obţinut deja de pe urma săvârşirii infracţiunii. În oricare dintre aceste interpretări devine posibil ca răspunderea penală a persoanei juridice să fie antrenată şi de alte persoane fizice, şi nu doar de acelea care acţionează în calitate de organe sau de reprezentanţi ai persoanei morale. 35. În sfârşit, în sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică ce efectuează elementul material al faptei acţionează în calitate de organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial (legal sau convenţional), fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză. De asemenea, analiza acestei ultime cerinţe alternative conduce la o concluzie identică cu prima, întrucât nu poate acţiona „în numele“ persoanei juridice decât acela care are o împuternicire în acest sens, fiind fie „organ“, fie „reprezentant“ al acesteia. Cu alte cuvinte, pentru a antrena răspunderea penală a persoanei juridice este necesar ca acela care acţionează să aibă calitatea de „prepus“, adică de „organ“ sau de „reprezentant“ al persoanei juridice. 36. În acest sens, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 37. Prin urmare, voinţa legiuitorului exprimată în textul art. 135 alin. (1) din Codul penal este suficient de clară cu privire la antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea E-ON Distribuţie - S.A. din Târgu Mureş în Dosarul nr. 7.760/180/2012 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018. PREŞEDINTE PETRE LĂZĂROIU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
