Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru suspendarea rambursării creditelor, obiecţie formulată de 72 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1940 din 6 aprilie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 492A/2020. La sesizare a fost anexată Legea pentru suspendarea rambursării creditelor. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării aduc atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 4. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că legea criticată este neconstituţională în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu art. 115 alin. (5) şi (7) din Constituţie, deoarece a fost adoptată cu încălcarea principiului cooperării loiale dintre Parlament şi Guvern. Astfel, prin Decretul nr. 195/2020 a fost instituită starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile, având în vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. În data de 30 martie 2020 a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiare nebancare anumitor categorii de debitori, ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi a depunerii la Senat, spre aprobare, în aceeaşi zi. Adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă a Guvernului a reprezentat o preocupare manifestă a autorităţii executive, inclusiv anterior înscrierii pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din data de 26 martie 2020. Cu toate acestea, un grup de cinci senatori şi deputaţi iniţiatori a înaintat Biroului permanent al Senatului, spre dezbatere şi adoptare, în temeiul art. 74 din Constituţia României, propunerea legislativă având ca obiect Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, cu acelaşi obiect de reglementare ca al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. Ulterior, în şedinţa din 31 martie 2020, plenul Senatului a adoptat propunerea legislativă cu amendamente şi a trimis forma astfel adoptată către Camera Deputaţilor, în calitatea sa de Cameră decizională în această procedură legislativă. 5. În primul rând, se susţine că, prin începerea procedurii legislative, odată cu înregistrarea la Senat, cu nr. 181/30 martie 2020, a Propunerii legislative având ca obiect Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, Parlamentul a intervenit în procedura demarată de Guvern şi finalizată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, prin acte manifest împotriva comportamentului constituţional loial, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 115 alin. (5) şi (7) din Constituţie. Cooperarea loială dintre Guvern şi Parlament se manifestă inclusiv prin instituţia delegării legislative, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, şi, implicit, prin posibilitatea Guvernului de a reglementa relaţiile sociale în ipoteza în care acestea reclamă urgenţă, în contextul unor situaţii sociale excepţionale. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României cu privire la conflictele de natură constituţională dintre Guvern, pe de o parte, şi Parlament, de cealaltă parte, nu este identificabilă o situaţie similară aflată în trecut pe rolul instanţei de contencios constituţional, însă, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, Curtea a reţinut că, „în condiţiile în care legiuitorul primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ [...], condiţiile şi criteriile de acordare a acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie“. În prezenta cauză, situaţia este una inversă, însă principiile enunţate de Curtea Constituţională permit aplicarea tezei reciproce considerentului anterior citat. De asemenea, cu privire la principiul cooperării loiale, Curtea Constituţională s-a pronunţat în numeroase cauze, cum ar fi prin Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragraful 48, în cuprinsul căreia Curtea reaminteşte fundamentul acestui principiu, care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5) din Constituţie. 6. În al doilea rând, cu privire la aceeaşi critică se susţine că, potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la necesitatea evitării paralelismelor de reglementare, inclusiv recent, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Prin urmare, legea criticată este de natură să creeze un paralelism legislativ inacceptabil, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). 7. În al treilea rând, se susţine că, ulterior adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, acest act a fost depus spre aprobare Senatului, conform art. 115 alin. (5) din Constituţie. Astfel, cu prilejul adoptării legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, Parlamentul urma să aibă posibilitatea modificării dispoziţiilor prevăzute de această ordonanţă de urgenţă. Or, introducerea pe ordinea de zi a şedinţei plenului Senatului şi începerea procedurii legislative cu privire la Propunerea legislativă depusă la Senat cu nr. 181 din 30 martie 2020 sunt neconstituţionale, nelegale şi lipsite de utilitate în contextul existenţei acestei posibilităţi pentru autoritatea legiuitoare. Chiar Regulamentul Senatului prevede la art. 89 alin. (2) că la întocmirea şi aprobarea ordinii de zi se va asigura prioritate dezbaterii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, proiectelor de lege sau propunerilor legislative în procedură de urgenţă, proiectelor de lege sau propunerilor legislative care sunt în competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată. Însă în Şedinţa plenului Senatului din 31 martie 2020 a fost introdusă pe ordinea de zi si dezbătută doar propunerea legislativă nr. L181/2020, iar nu şi Proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. Din analiza fişei de la Senat a Propunerii legislative pentru suspendarea rambursării creditelor (L181/2020) rezultă că aceasta a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului la data de 24 martie 2020 şi a fost trimisă în data de 30 martie 2020 la comisii, în vederea avizării. Comisiile au discutat propunerea legislativă în zilele de 30 şi 31 martie 2020, iar plenul Senatului a adoptat Propunerea legislativă în data de 31 martie 2020. Semnificativ este faptul că, în data de 31 martie 2020, Comisia economică, industrii şi servicii nu a luat în dezbatere proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, deşi adoptarea acestuia trebuia făcută tot în regim de urgenţă, conform art. 115 alin. (5) din Constituţie; în schimb, a luat în dezbatere exclusiv propunerea legislativă pentru suspendarea rambursării creditelor, deşi aveau termen fixat pentru aviz în aceeaşi zi cu propunerea legislativă. În aceeaşi zi de 31 martie 2020, Plenul Senatului a adoptat legea, fiind evident comportamentul neloial al Senatului care a ales să lase în nelucrare proiectul de lege, deşi acesta avea prioritate, iar Senatul, în cadrul dezbaterilor în comisii, putea să-i aducă modificări. După adoptarea legii de către Senat, aceasta a fost discutată în comisiile Camerei Deputaţilor şi adoptată în Plen la data de 3 aprilie 2020, cu ignorarea existenţei pe rolul Parlamentului a proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. 8. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, deoarece legea criticată a fost adoptată în lipsa unei motivări reale a necesităţii intervenţiei legiuitorului, fără o fundamentare efectivă a modificărilor pe care le reglementează, cu încălcarea obligaţiei legale de motivare a proiectelor de acte normative şi de prezentare a impactului pe care îl va genera la nivel socioeconomic, bugetar sau juridic (obligaţii instituite expres de art. 30-32 din Legea nr. 24/2000), aceasta în contextul în care este evident că lipsirea timp de 9 luni de zile (termen stabilit practic arbitrar, fără nicio fundamentare a impactului pe care îl va produce în practică) a instituţiilor de credit, care sunt infrastructuri critice naţionale, şi a instituţiilor financiare nebancare de veniturile aferente ratelor pentru creditele acordate va avea un impact deosebit de ridicat asupra lichidităţii şi solvabilităţii acestora. Deşi, din punct de vedere formal, fişa proiectului de lege cuprinde expunerea de motive semnată de iniţiatorii proiectului, lectura acesteia relevă insuficienta argumentare, iar propunerea nu oferă soluţii legislative concrete de natură să rezolve problemele declarate în expunerea de motive. Totodată, lipsa motivării rezultă şi din inexistenţa unei consultări prealabile cu entităţile al căror patrimoniu este în mod evident afectat prin măsurile impuse de lege. Această lacună a fost corect semnalată şi prin avizul dat de Consiliul Legislativ cu privire la proiectul de lege. Se mai susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, din perspectiva clarităţii şi predictibilităţii legii, deoarece propunerea legislativă nu este însoţită şi de un studiu de impact, astfel cum prevăd în mod obligatoriu dispoziţiile exprese ale Legii nr. 24/2000, la art. 6 alin. (3), art. 7, art. 20, art. 30-33. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019. Se arată că expunerea de motive indică doar premisa care ar fi făcut necesară adoptarea reglementării, fără a arăta care sunt, în concret, condiţiile care ar trebui îndeplinite pentru a se considera că debitorii sunt afectaţi de aceste măsuri, fiindu-le deci aplicabilă legea, care sunt consecinţele acestor măsuri în raporturile debitorilor potenţial afectaţi cu creditorii sau care este modalitatea în care soluţiile propuse prin legea analizată ar putea atenua aceste consecinţe sau de ce ar fi necesare aceste măsuri nediferenţiat, la simpla cerere a debitorilor, indiferent dacă sunt sau nu afectaţi de măsurile enumerate. Totodată, legea criticată face abstracţie nu doar de reglementările mai vechi - fie cele speciale, care oferă soluţii în ipoteza vizată, şi anume imposibilitatea debitorilor din contractele de credit de aşi îndeplini obligaţiile asumate (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016), fie cele generale (Codul civil), care reglementează astfel de situaţii -, dar chiar şi de reglementarea recentă, din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. Astfel, reglementarea adusă prin legea criticată este inutilă şi face în mod nepermis şi nelegal abstracţie de ansamblul reglementărilor de lege lata. În consecinţă, având în vedere ampla reglementare a soluţiilor care pot fi aplicate în astfel de situaţii prin legea specială, legea criticată nu respectă normele de tehnică legislativă care impun motivarea necesităţii soluţiilor oferite de noul act normativ, neexistând o fundamentare reală a iniţiativei legislative, deoarece din expunerea de motive şi din amendamentele aduse ulterior formei iniţiale a legii nu reiese în vreun fel care este raţiunea pentru care s-au adoptat măsurile propuse în contextul legislaţiei existente, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi normele de tehnică legislativă de la art. 6 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 30 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. 9. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin.(5) din Constituţie, deoarece legea criticată a fost adoptată fără avizul prealabil al Băncii Naţionale a României (BNR). În acest sens, se susţine că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, adoptarea unor acte normative în domenii care fac obiectul atribuţiilor BNR se poate face numai după solicitarea avizului acestei instituţii, mai ales că băncile sunt infrastructuri critice naţionale, însă, în speţă, un asemenea aviz al BNR nu a fost solicitat, consemnarea acestui fapt regăsindu-se inclusiv în avizul Consiliului Legislativ. Or, Curtea s-a pronunţat în mod expres, prin Decizia nr. 414 din 26 iunie 2019, cu privire la caracterul obligatoriu al avizului BNR şi la consecinţa neconstituţionalităţii, prin încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, a actului normativ adoptat în absenţa unui asemenea aviz. Distinct faţă de acestea, se precizează faptul că, prin art. 1 pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 31 martie 2020, se introduce art. 33^1 care stabileşte că, pe perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparenţa decizională şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă ori care sunt o consecinţă a instituirii acestor stări. Însă, în primul rând, propunerea legislativă criticată a fost înregistrată la Senat înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2020, astfel încât acest din urmă act normativ nu poate fi considerat aplicabil în procedura de faţă. În al doilea rând, obligaţia de obţinere a avizului BNR nu constituie o procedură care să ţină de transparenţa decizională (reglementată de Legea nr. 52/2003) şi nici de dialogul social (reglementat de Legea nr. 62/2011), ci reprezintă o obligaţie cu valoare constituţională, impusă de art. 1 alin. (3) şi (5), astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională. 10. De asemenea se susţine că se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie, deoarece legea criticată a fost adoptată fără obţinerea prealabilă a avizului Consiliului Economic şi Social (CES), deşi, potrivit art. 2 din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, consultarea acestui organ este obligatorie în privinţa actelor normative cu impact asupra domeniilor de competenţă ale Consiliului (cum este cazul politicilor economice ori al celor financiare şi fiscale sau al protecţiei consumatorilor). La data de 24 martie 2020 a fost iniţiată procedura legislativă în Senat prin trimiterea solicitării de aviz din partea CES, Consiliului Legislativ şi Guvernului. Este adevărat că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a stabilit că legea este neconstituţională în măsura în care nu s-a solicitat avizul CES, acesta nefiind însă obligatoriu, în conţinutul lui, pentru forul legislativ. Însă, dacă s-ar acredita ideea că este suficient doar să se solicite formal avizul CES, fără să se respecte termenul legal pentru ca acest for să poată emite avizul (în speţă, 10 zile de la solicitare), atunci s-ar ajunge să se lipsească de conţinut însăşi condiţia avizului. Prin urmare, se susţine că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu este suficient să se solicite avizul CES, ci motivarea proiectului legislativ trebuie să cuprindă referiri la avizul CES, deci este obligatoriu să se întemeieze pe avizul Consiliului, la care trebuie să facă referire. În final, se precizează că, referitor la inaplicabilitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2020, consideraţiile expuse anterior valabile pentru avizul BNR îşi menţin aplicabilitatea şi în ceea ce priveşte avizul CES. 11. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, deoarece prin adoptarea legii criticate se creează paralelism de acte normative şi contradicţii cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. Se susţine că, în situaţia în care anumite relaţii sociale sunt deja reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă depusă, spre aprobare, la Camera competentă a Parlamentului, este lipsită de raţiune începerea unei proceduri legislative distincte, care să reglementeze aceleaşi relaţii sociale cu cele reglementate prin ordonanţa de urgenţă. Cu atât mai viciată este această procedură în contextul în care Parlamentul a ignorat proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, depus spre dezbatere la Camera competentă a Parlamentului, şi a ales să procedeze doar la dezbaterea propunerii legislative privind o lege cu acelaşi obiect de reglementare, ba chiar propunând amendamente identice în conţinut cu dispoziţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă. Analizând comparativ cele două forme ale reglementării, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi forma propunerii legislative supusă votului Camerei Deputaţilor, se susţine că există, pe de o parte, mai multe dispoziţii similare - până la identitate, în anumite cazuri -, iar, pe de altă parte, că între aceste acte există unele contradicţii ireconciliabile. Or, aceste contradicţii, neînsoţite de dispoziţii tranzitorii, de asanare a legislaţiei, sunt apte să facă aplicarea legii dificilă, lipsită de predictibilitate şi claritate şi chiar discriminatorie, în cazul raporturilor sociale pe care le reglementează. 12. Astfel, în primul rând, cu privire la sfera noţiunii de creditor, spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi chiar şi de forma iniţială a propunerii legislative, forma propunerii legislative supusă votului Camerei Deputaţilor include în categoria creditorilor şi entităţile înregistrate care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţelor. Or, reglementările analizate au în vedere contractele de credit şi obligaţia de plată a ratelor de credit izvorâtă din aceste contracte, obligaţie care nu există în cadrul raporturilor juridice dintre entităţile înregistrate care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţelor şi debitorii acestora. 13. În al doilea rând, cu privire la sfera noţiunii de debitor, forma propunerii legislative adoptată de Camera Deputaţilor include categoria întreprinderilor mici şi mijloci (IMM) în noţiunea de debitori, după ce, anterior, forma adoptată de Senat a eliminat această categorie de entităţi, propusă prin forma iniţială a propunerii legislative. Această diferenţă în reglementare între cele două forme ale legii criticate nu este motivată prin actele de modificare a propunerii legislative. 14. În al treilea rând, cu privire la durata suspendării obligaţiei de plată a ratelor de credit, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede că aceasta operează la cererea debitorului, pe o perioadă de până la 9 luni, dar cel mult până în data de 31 decembrie 2020. Ca urmare a amendamentelor adoptate de Camera Deputaţilor, conţinutul propunerii legislative a fost modificat, căpătând o formă asemănătoare cu a reglementării prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. 15. În al patrulea rând, spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi de forma iniţială a propunerii legislative, forma adoptată de Camera Deputaţilor prevede suspendarea de drept - dedusă pe cale de interpretare - a tuturor procedurilor de executare silită, inclusiv urmărirea silită a bunurilor mobile, urmărirea silită imobiliară şi popririle de orice fel, începute anterior intrării în vigoare a legii, până în data de 31 decembrie 2020. 16. În al cincilea rând, cu privire la persoanele eligibile de a beneficia de dispoziţiile acestei reglementări se susţine că apar mai multe neconcordanţe între cele două acte normative analizate. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 „prevede, la art. 2 alin. (4), următoarele condiţii pentru debitorii care doresc să beneficieze de suspendare obligaţiei de plată a ratelor de credit: (i) creditul să nu fi ajuns la maturitate şi să nu fi fost declarată scadenţa anticipată a acestuia; (ii) creditul să nu înregistreze restanţe la data instituirii stării de urgenţă, respectiv la data solicitării suspendării obligaţiei de plată; (iii) veniturile debitorilor să fi fost afectate direct sau indirect de situaţia gravă generată de pandemia COVID-19“. Pe de altă parte, legea criticată arată la art. 3 că sunt eligibili debitorii care (i) nu înregistrează întârzieri la plată, reprezentând principal şi/sau dobândă, în relaţie cu creditorii, mai mari de 90 de zile, cu excepţia celor care se află în procedură de executare silită, în procedură de dare în plată, de reorganizare judiciară sau în orice alte proceduri judiciare sau extrajudiciare care tind la suspendarea efectelor contractelor de credit. O a doua condiţie impusă este prevăzută de art. 4 alin. (1) al propunerii legislative pentru debitori, cu excepţia persoanelor fizice, aceştia trebuind (ii) să trimită băncilor o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte faptul că veniturile sau încasările s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs raportat la media celor două luni anterioare. Această diferenţă de reglementare, în absenţa oricăror dispoziţii tranzitorii, de asanare a cadrului legal aplicabil relaţiilor sociale reglementate, în prezent, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, este de natură a afecta siguranţa raporturilor juridice dintre creditori şi debitori şi, totodată, de a crea premisele unei aplicări discriminatorii a dispoziţiilor legale. Astfel, vor exista două categorii de debitori: cei care s-au prevalat de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi care, în condiţii complet diferite de cele indicate în propunerea legislativă, au solicitat suspendarea obligaţiei de plată a ratelor de credit şi cei care vor face astfel de solicitări ulterior eventualei intrări în vigoare a propunerii legislative. Or, având în vedere că aceşti debitori, indiferent de categoria din care fac parte, se află într-o situaţie identică, vor trebui să îndeplinească condiţii diferite şi vor beneficia de efecte diferite, în funcţie de momentul comunicării către creditor a solicitării de suspendare a obligaţiei de plată; diferenţele de reglementare sunt apte să creeze un regim discriminatoriu pentru aceşti debitori. 17. În al şaselea rând, cu privire la termenul în care poate fi trimisă solicitarea de suspendare a obligaţiei de plată a creditelor, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 impune un termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia, iar forma legii adoptate de Camera Deputaţilor nu prevede un astfel de termen; această omisiune este de natură a permite aplicarea reglementării propuse dincolo de scopul pentru care aceasta a fost propusă, cu consecinţe greu de determinat pentru creditori. 18. În al şaptelea rând, cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorii care nu sunt persoane fizice, în vederea obţinerii beneficiilor oferite de reglementarea analizată, se arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, asemenea formei iniţiale a propunerii legislative, reglementează aceste condiţii în manieră coerentă, pe când forma legii adoptate de Camera Deputaţilor a eliminat complet aceste condiţii şi a prevăzut doar depunerea unei declaraţii pe propria răspundere din care să rezulte faptul că veniturile sau încasările s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs raportat la media celor două luni anterioare. 19. În al optulea rând, se arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede la art. 5 că statul român urmează să garanteze, în procent de 100%, plata dobânzii aferente perioadei de suspendare pentru creditele ipotecare contractate de persoane fizice, care reprezintă o creanţă distinctă şi independentă în raport cu celelalte obligaţii izvorâte din contractul de credit. Acest mecanism reprezintă o măsură care să aducă proporţionalitate faţă de restrângerea pe cale legală a drepturilor de proprietate ale creditorilor asupra creanţelor lor, pe calea suspendării obligaţiilor de plată a ratelor de credit. În schimb, legea în forma adoptată de Camera Deputaţilor nu prevede un mecanism similar şi, în contextul inexistenţei oricăror dispoziţii tranzitorii în conţinutul acesteia, este incertă aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prin care statul român se angajează să garanteze plata respectivelor creanţe. Astfel, perspectiva abrogării implicite a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, ca urmare a intrării în vigoare a legii criticate, implică eliminarea acestei garanţii pentru creditorii ale căror drepturi de proprietate sunt afectate prin aplicarea acestei reglementări. Or, absenţa oricărui mecanism apt să reechilibreze restrângerile drepturilor fundamentale care operează pe cale legală reprezintă un viciu de neconstituţionalitate a actului normativ. 20. În consecinţă, toate aceste aspecte sunt esenţiale pentru aplicarea clară, coerentă şi transparentă a reglementării privind facilităţile oferite debitorilor din contractele de credit, iar reglementarea lor trebuie supusă dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi dispoziţiilor art. 2, art. 3, 6, 16, 17, 23, 24 şi 26 din Legea nr. 24/2000. De asemenea, Raportul nr. XXII/157 din 31 martie 2020, prin care au fost adoptate mai multe amendamente cu privire la Propunerea legislativă pentru suspendarea rambursării creditelor, nr. L181/2020, de către Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a Senatului, respectiv Raportul nr. 4c-2/238 din 2 aprilie 2020, prin care au fost adoptate mai multe amendamente de către Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor, nu prezintă motivele adoptării acestor modificări, ele nefiind justificate de niciun element economic sau social, extern voinţei celor care le-au propus, iar, prin aceasta, legea adoptată de Camera Deputaţilor încalcă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000. 21. Ultima critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (5), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 76 alin. (2), coroborate cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în esenţă, prin faptul că modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa plenului Senatului din data de 31 martie 2020, şedinţă în care Senatul, în calitate de primă cameră sesizată, a adoptat legea în discuţie, a fost viciată, prin inhibarea dezbaterilor, prin ignorarea cerinţelor de cvorum, prin aplicarea unei proceduri de vot ce nu permite identificarea certă a persoanei ce îşi exprimă opţiunea de vot şi prin încălcarea procedurii de dezbatere şi avizare de către comisiile permanente competente a iniţiativei legislative, cu consecinţa imposibilităţii de luare în considerare a avizelor emise. Astfel, ca urmare a completării Regulamentului Senatului prin Hotărârea Senatului nr. 16/2020, s-a stabilit că şedinţele plenului se vor putea desfăşura online în ipoteza incidenţei unei situaţii excepţionale ce face imposibilă prezenţa parlamentarilor la sediul Senatului, procedura urmând a fi stabilită prin hotărârea Biroului permanent al Senatului. În consecinţă, prin Hotărârea Biroului permanent al Senatului din data de 30 martie 2020, hotărâre care până la data sesizării nu a fost făcută publică pe pagina de internet a Senatului, s-a stabilit procedura de urmat pentru desfăşurarea prin mijloace electronice a şedinţelor plenului Senatului. În esenţă, prin această hotărâre au fost limitate numărul de intervenienţi la dezbateri, precum şi durata intervenţiilor şi s-a stabilit că parlamentarii vor urmări şedinţa plenului prin intermediul unor dispozitive electronice, urmând ca numai preşedintele Senatului şi doi secretari de şedinţă să se deplaseze la sediul instituţiei de unde ar urma să se transmită în direct şedinţa. De asemenea, s-a arătat că pentru a interveni la dezbateri parlamentarii vor fi nevoiţi să transmită un mesaj text la numărul prevăzut în Hotărârea Biroului permanent al Senatului, indicând în acest mesaj motivul intervenţiei, urmând ca aceştia să fie sunaţi pentru a-şi exprima punctul de vedere. S-a stabilit şi că votul ar urma să se desfăşoare tot telefonic, prin apelarea fiecărui parlamentar. În fine, cvorumul ar urma să fie determinat la momentul votului, prin însumarea numărului de voturi exprimate cu numărul de parlamentari care au răspuns prezent la apel, însă au ales să nu voteze. Se susţine că, fără a contesta existenţa unui motiv temeinic pentru adoptarea unei proceduri deosebite de desfăşurare a şedinţelor în Senat, în contextul pandemiei cauzate de răspândirea virusului SARS-CoV-2, metodele alese de senatori depăşesc limitele constituţionale şi conduc la încălcarea prevederilor Legii fundamentale prin 4 aspecte, după cum urmează: 22. Se susţine că, în primul rând, dezbaterile parlamentare au fost inhibate, pe de-o parte, prin limitarea numărului parlamentarilor ce pot lua cuvântul (respectiv, un singur reprezentant al fiecărui grup parlamentar ori reprezentatul senatorilor neafiliaţi) şi, pe de altă parte, prin limitarea timpului acordat la 2 minute, respectiv 1 minut. Or, a acorda cuvântul, pe un proiect de lege atât de important pentru viaţa cetăţenilor şi pentru economia naţională, unei singure persoane dintr-un întreg grup parlamentar pentru doar 2 minute neagă rolul dezbaterii parlamentare şi este cu atât mai grav cu cât iniţiativa legislativă în discuţie are o importanţă deosebită pentru o parte semnificativă a populaţiei şi impactul acesteia la nivel socioeconomic este incontestabil. Se invocă în susţinerea acestei critici Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 19 aprilie 2018. În al doilea rând, se invocă imposibilitatea verificării cvorumului de şedinţă, dată fiind procedura aleasă pentru desfăşurarea şedinţei. Pentru adoptarea unei legi ordinare, precum cea în discuţie, este necesar votul majorităţii membrilor prezenţi, însă procedura în baza căreia s-a desfăşurat şedinţa din 31 martie 2020 nu a permis stabilirea numărului de senatori prezenţi decât la finele acestei şedinţe. Drept urmare, această procedură nu doar că nu a permis stabilirea cvorumului de şedinţă, prin încălcarea art. 76 alin. (2) din Constituţie, ci a acordat senatorilor posibilitatea de a vota fără a participa la şedinţă, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În al treilea rând, se invocă inexistenţa vreunei garanţii cu privire la identitatea persoanelor care au exprimat votul, singura cerinţă fiind ca cel apelat să îşi rostească numele, prenumele şi opţiunea de vot. În al patrulea rând, se invocă încălcarea prevederilor referitoare la lipsa avizelor comisiilor parlamentare la Camera Deputaţilor şi la modalitatea de desfăşurare a şedinţelor comisiilor parlamentare. Astfel cum rezultă din fişa legii de la Camera Deputaţilor, legea a fost adoptată fără avizul Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi, deşi acest aviz a fost cerut. Totodată, în condiţiile în care şedinţele în aceste comisii s-au desfăşurat pe Whatsapp, un simplu serviciu de mesagerie, este evident că procesul de dezbatere şi avizare a proiectului legislativ a fost grav viciat, viciu ce s-a răsfrânt şi asupra avizelor emise şi care nu mai pot fi luate în considerare. Or, în lipsa acestor avize, devin aplicabile considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019. 23. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine că prevederile art. 2 alin. (2) şi (4) şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la claritatea şi predictibilitatea legii, precum şi dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 referitoare la claritatea şi precizia actelor normative. 24. Cu privire la art. 2 alin. (4) din legea criticată se susţine că nu se face nicio trimitere la categoriile de creditori definite prin art. 1, ci se dispune suspendarea fără nicio restricţie a oricărei forme de executare silită. Or, în aceste condiţii, există aptitudinea ca orice debitor aflat în cursul unei proceduri de executare silită, indiferent de persoana creditorului şi de natura creanţei, să invoce prevederile citate mai sus ca temei pentru suspendarea executării silite, scop care nu a fost urmărit de iniţiatorii legii. În consecinţă, ar putea fi suspendate toate executările silite, inclusiv executările în legătură cu minorii (recuperarea pensiei de întreţinere, stabilirea domiciliului minorului), cele vizând drepturi fundamentale ale cetăţenilor sau chiar ale statului român ori vizând patrimoniul public. 25. Referitor la art. 3 alin. (1) din legea criticată se susţine că lipsa stabilirii, prin intermediul legii, a unui conţinut minimal obligatoriu al cererii debitorului de suspendare va conduce, în practică, la un grad ridicat de insecuritate în ceea ce priveşte raporturile juridice vizate de legiuitor. Astfel, este posibil ca, în lipsa unor elemente de identificare specifice, creditorii să nu poată identifica în propriile evidenţe acele contracte de credit la care se referă cererile debitorilor. Totodată, este posibil ca unii debitori care în realitate solicită creditorilor, spre exemplu, restructurarea sau renegocierea contractelor de credit să fie consideraţi de către creditori ca având intenţia de a solicita suspendarea obligaţiei de plată a ratelor. 26. În ceea ce priveşte art. 3 alin. (2) din lege se susţine că lipsa oricărei menţiuni cu privire la modul în care ar urma să funcţioneze suspendarea obligaţiilor de plată în cazul debitorilor care se află în procedură de executare silită şi pentru care nu se mai pune problema existenţei unor obligaţii de plată periodice (rate) conduce la caracterul lipsit de previzibilitate al legii. 27. Referitor la art. 2 alin. (2) din lege se arată că acesta nu conţine nicio precizare privind modalitatea concretă în care mecanismul prevăzut de lege ar urma să fie aplicat la contractele de leasing, având în vedere natura specifică a obiectului acestor contracte, care presupune nu un împrumut, ci transmiterea unui drept de folosinţă. 28. De asemenea se susţine că prevederile art. 4 alin. (1) din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi deciziilor Curţii Constituţionale, cum ar fi Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 116, general obligatorie, prin care s-a făcut distincţia între debitorii de bună -şi cei de rea-credinţă, în contextul adoptării unor măsuri legislative de sprijin al debitorilor din contractele de credit. Considerentele acestei decizii au fost flagrant nesocotite prin legea în discuţie, întrucât, cu toate că legiuitorul invocă necesitatea protecţiei persoanelor fizice şi juridice care au contractat credite, pot beneficia de suspendarea obligaţiilor de plată, în realitate, toţi debitorii, indiferent dacă aceştia au fost sau nu afectaţi în vreun fel de măsurile respective. 29. O altă critică de neconstituţionalitate intrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, deoarece includerea instituţiilor financiare nebancare, a entităţilor înregistrate care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţelor şi a societăţilor de leasing în categoria creditorilor reprezintă o măsură profund discriminatorie la adresa acestora, în raport cu instituţiile de credit, întrucât instituie acelaşi tratament juridic în privinţa unor entităţi aflate în situaţii juridice obiectiv diferite. Deşi toate entităţile indicate la art. 1 lit. a) din legea criticată sunt obligate să se supună prevederilor legii şi să nu mai încaseze timp de 9 luni ratele aferente împrumuturilor acordate, instituţiile financiare nebancare, colectorii de creanţe şi societăţile de leasing sunt, în realitate, puse în situaţia de a nu a mai avea venituri pentru perioada în discuţie, ca urmare a imposibilităţii acestora de a atrage depozite. Această situaţie este cu atât mai flagrantă în cazul societăţilor de leasing, care sunt obligate, timp de 9 luni, să asigure cu titlu gratuit folosinţa bunurilor aflate în proprietatea acestora, care fac obiectul contractelor de leasing, fără a avea posibilitatea de a avea vreun venit. Totodată, suspendarea obligaţiilor de plată se aplică doar în cazul creanţelor datorate către instituţii de credit, instituţii financiare nebancare, colectori de creanţe şi societăţi de leasing, cesionari, cu toate că obligaţii de plată periodice există şi în numeroase alte domenii în care alte categorii de profesionişti au calitatea de creditori, spre exemplu, în furnizarea de utilităţi, pentru care legiuitorul nu a înţeles să instituie o măsură similară. 30. Ultima critică de neconstituţionalitate intrinsecă vizează neconstituţionalitatea legii criticate, în substanţa ei, în raport cu dispoziţiile art. 44 şi 53 din Constituţie, având în vedere că premisa reglementării ei este una eronată. Astfel, deşi legiuitorul invocă necesitatea protecţiei persoanelor fizice şi juridice care au contractat credite, suspendarea obligaţiilor de plată ale tuturor debitorilor, indiferent dacă aceştia au fost sau nu afectaţi în vreun fel de măsurile respective, conduce la inexistenţa unui scop legitim. Practic, voinţa reală a legiuitorului este aceea de a conferi tuturor debitorilor un termen de graţie care operează ope legis. Or, în raport cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie, favorizarea unei părţi a raportului contractual fără un motiv justificat nu poate fi considerată o măsură ca având un scop legitim. De asemenea, lipsa scopului legitim rezultă şi din art. 2 alin. (4) din lege, care prevede suspendarea de drept, până la 31 decembrie 2020, a tuturor procedurilor de executare silită începute până la data intrării în vigoare a legii, fără nicio distincţie cu privire la situaţia de dificultate a debitorului. Or, o asemenea măsură se abate semnificativ de la scopul declarat în expunerea de motive a legii, neputând fi considerat drept legitim. Legea nu instituie o condiţie efectivă cu privire la istoricul plăţilor pe care ar trebui să îl înregistreze un debitor de bună-credinţă pentru a beneficia de prevederile legii. Totodată, legea nu distinge în funcţie de situaţia patrimonială particulară a fiecărui debitor. Astfel, vor putea solicita suspendarea obligaţiei de plată a ratelor toţi debitorii, indiferent dacă pot să plătească sau nu, dacă sunt de bună - sau de rea-credinţă, aceştia nefiind ţinuţi să facă dovada efectivă a scăderii veniturilor sau încasărilor. Or, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între motivele instituirii stării de urgenţă şi incapacitatea de plată a debitorilor, legătură de cauzalitate care nu poate fi desprinsă din analiza teleologică a normelor supuse criticii de neconstituţionalitate. 31. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 32. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa cu nr. 2/2.733 din 27 aprilie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.196 din 27 aprilie 2020, prin care arată că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 33. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor sesizării referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborat cu art. 115 alin. (5) şi (7) din Constituţie, se arată că procedura legislativă desfăşurată de Parlamentul României a respectat întru totul prevederile constituţionale şi regulamentare. Aşa cum reiese din fişa legii afişată pe site-ul Senatului României, propunerea legislativă pentru suspendarea rambursării creditelor a fost înregistrată în data de 24 martie 2020 şi trimisă pentru avize la Consiliul Legislativ şi la CES, precum şi la Guvern pentru punct de vedere. Ulterior, în data de 30 martie 2020, propunerea legislativă a fost trimisă pentru avize la Comisia economică, industrii şi servicii şi la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, având termen pentru elaborarea avizelor în aceeaşi zi, iar pentru raport a fost transmisă la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital, având termen pentru elaborarea acestuia data de 31 martie 2020. Aceste termene stabilite de către Biroul permanent al Senatului sunt în deplină concordanţă cu art. 35 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Senatului. De asemenea, din coroborarea alin. (1) lit. b) cu alin. (2) ale art. 94 din Regulamentul Senatului, Biroul permanent al Senatului dispune sesizarea comisiilor permanente competente pentru întocmirea avizelor sau a raportului, stabilind şi termenele de depunere a acestora în funcţie de procedura ordinară sau procedura de urgenţă. Se observă astfel că normele regulamentare nu prevăd un anumit termen pentru obţinerea avizelor şi elaborarea raportului de către comisia sesizată în fond, stabilirea acestor termene fiind lăsată la latitudinea Biroului permanent tocmai pentru a se putea da prioritate proiectelor de lege sau propunerilor legislative urgente. Astfel, propunerea legislativă pentru suspendarea rambursării creditelor, fiind în procedură de urgenţă, a avut un parcurs legislativ la Senat de 8 zile de la înregistrare şi până la adoptare. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 a fost înregistrat la Senat în data de 30 martie 2020 şi trimis pentru raport în data de 31 martie 2020, la Comisia economică, industrii şi servicii şi la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital, având termen pentru elaborarea acestuia 7 aprilie 2020, dată la care raportul a fost întocmit. A doua zi, pe 8 aprilie 2020, proiectul de lege a fost adoptat de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi transmis Camerei Deputaţilor spre dezbatere. Se observă astfel că acest proiect de lege a avut un parcurs legislativ la Senat de doar 10 zile de la înregistrare şi până la adoptare, având prioritate în raport cu alte proiecte de lege şi fiind pe deplin respectate normele regulamentare. Aşadar, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017) privind obligaţia de loialitate constituţională, se susţine că acest principiu a fost pe deplin respectat de către Parlament în procesul de adoptare a Propunerii legislative pentru suspendarea rambursării creditelor deoarece au fost respectate normele constituţionale şi regulamentare privind procedura legislativă. De asemenea, în ceea ce priveşte adoptarea proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, Senatul, în calitate de Cameră de reflecţie, nu ar fi putut întocmi raportul asupra proiectului de lege, dezbate şi adopta proiectul de lege în doar o zi de la înregistrare, pe 31 martie 2020. Referitor la argumentul autorilor sesizării, potrivit căruia Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice paralelismele legislative, în speţă, nu poate fi reţinută o astfel de critică întrucât evitarea paralelismelor s-a făcut şi odată cu adoptarea propunerii legislative pentru suspendarea rambursării creditelor şi se poate face şi cu ocazia adoptării proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. De asemenea se arată că instituirea stării de urgenţă nu constituie un fundament pentru ca Guvernul să poată adopta ordonanţe de urgenţă fără a fi îndeplinite condiţiile pentru adoptarea unor asemenea acte normative. Totodată, aceasta nu poate constitui în niciun caz temei ca Guvernul să se substituie Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării. Mai mult, din parcursul legislativ al celor două acte normative reiese că Parlamentul începuse deja procesul legislativ de adoptare a Legii pentru suspendarea rambursării creditelor la momentul la care Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, astfel că nu se poate reţine că Parlamentul a încălcat principiul cooperării loiale în relaţia cu Guvernul. 34. Referitor la pretinsa lipsă de motivare şi fundamentare a actului normativ se arată că această critică nu are niciun fundament juridic, întrucât au fost respectate întru totul dispoziţiile legale privitoare la motivarea proiectelor de acte normative. În acest sens, propunerea legislativă a fost însoţită de expunerea de motive a iniţiatorilor, fiind în deplină conformitate cu prevederile art. 30-32 din Legea nr. 24/2000. Astfel, este evident, aşa cum se precizează şi în expunerea de motive, că reducerea veniturilor acestor persoane le va crea dificultăţi în achitarea creditelor bancare. Din parcurgerea expunerii de motive reies cu uşurinţă premisele care reclamă intervenţia normativă, principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse. În ceea ce priveşte efectuarea unui studiu de impact, art. 7 alin. (3^1) din Legea nr. 24/2000 prevede că aceasta este obligatorie în cazul propunerilor legislative, proiectelor de legi şi al altor proiecte de acte normative care au impact asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, potrivit art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000, studiile de impact se mai realizează în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului, lăsând la latitudinea legiuitorului necesitatea efectuării unui asemenea studiu, în funcţie de obiectul de reglementare al iniţiativei legislative. Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018. De asemenea, nu se poate reţine argumentul potrivit căruia expunerea de motive nu arată de ce s-a dovedit a fi necesară o astfel de reglementare expresă, în ciuda soluţiilor recent stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, având în vedere faptul că la momentul înregistrării propunerii legislative Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 nu fusese adoptată de către Guvern. 35. Referitor la critica privind lipsa solicitării avizului BNR se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la avizarea actelor normative în procesul legislativ de către diferite instituţii (Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, paragrafele 78-83, Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013 sau Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009). Referitor la caracterul obligatoriu şi neobligatoriu al solicitării şi prezentării unor avize se arată că, aşa cum a statuat Curtea, „nu se poate face nicio comparaţie între avizul Consiliului Economic şi Social şi opinia Consiliului fiscal, întrucât, pe de o parte, Consiliul fiscal nu este o autoritate publică de rang constituţional, spre deosebire de Consiliul Economic şi Social, iar, pe de altă parte, legea nu reglementează caracterul obligatoriu al solicitării opiniei, spre deosebire de avizul Consiliului Economic şi Social, care este consultat în mod obligatoriu în domeniile sale de competenţă“ (Decizia nr. 127 din 6 martie 2019). Or, se susţine că, BNR nu este o autoritate publică de rang constituţional, aşa cum nici Consiliul fiscal nu este. 36. Referitor la critica ce vizează lipsa avizului prealabil al CES se arată că aceasta nu se poate reţine, întrucât Parlamentul nu este ţinut de avizul pozitiv sau negativ al acestui organ, însă este ţinut de solicitarea acestuia, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011. 37. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă potrivit căreia între legea analizată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 există paralelism legislativ se arată că, în conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, paralelismele legislative reprezintă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Or, din redactarea şi analiza celor două acte normative reiese că legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează condiţii specifice, mai amănunţite, în raport cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, aşadar, se poate constata că Legea pentru suspendarea rambursării creditelor reprezintă o normă specială faţă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020. Mai mult, se invocă Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, prin care Curtea a statuat că, „pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional“. Pentru identitate de raţiune, nu poate fi reţinut că prin simpla invocare a art. 1 alin. (5) din Constituţie normele cuprinse în Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, respectiv în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, devin norme de referinţă pentru controlul constituţionalităţii acestora. 38. Referitor la susţinerea potrivit căreia modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa plenului Senatului din data de 31 martie 2020, şedinţă în care Senatul, în calitate de primă cameră sesizată, a adoptat legea în discuţie, a fost viciată, se arată că aceasta este în mod evident nejustificată, întrucât autorii sesizării, în fapt, aduc critici unor texte din Regulamentul Senatului, iar nu legii supuse controlului de constituţionalitate, ceea ce este inadmisibil, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 39. În ceea ce priveşte motivele intrinseci de neconstituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că legea criticată răspunde cerinţelor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Este clară întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii. Este precisă deoarece este redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind cerinţele calitative ale legii, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 40. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie se arată că această critică de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorii sesizării interpretează în mod eronat obligaţia de respectare a efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în cazul actelor normative cu privire la care au fost pronunţate şi nu îşi întind efectele şi asupra altor acte normative. 41. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 16 din Constituţie se invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, prin care se stabileşte cu valoare de principiu faptul că persoanele juridice se pot prevala de egalitatea în drepturi doar dacă regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor (Decizia nr. 529 din 25 noiembrie 2004). De asemenea se invocă Decizia nr. 1.038 din 14 septembrie 2010, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 sau Decizia nr. 72 din 5 februarie 2008, prin care Curtea a stabilit că neconstituţionalitatea unui text legal nu se poate pretinde prin simpla comparaţie dintre reglementarea veche şi cea nouă, aceasta din urmă fiind considerată mai puţin favorabilă şi declanşând automat un aşa-zis conflict de constituţionalitate. 42. În final, referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 44 coroborat cu art. 53 din Constituţie se arată că această susţinere nu reprezintă în fapt o critică de neconstituţionalitate a legii. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004). Or, suspendarea obligaţiei de rambursare a creditelor, pentru o anumită perioadă de timp, nu este de natură a suprima dreptul de proprietate al creditorilor asupra bunului ce formează obiectul contractului. 43. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa cu nr. 5/1.775/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.251 din 30 aprilie 2020, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) şi art. 44 din Constituţie, respectiv neîntemeiată, prin raportare la art. 147 alin. (4) şi art. 16 din Constituţie, şi inadmisibilă, prin raportare la art. 74 alin. (5), art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie. 44. În acest sens, Guvernul arată că, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materia principiului cooperării loiale dintre autorităţile publice (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017), nu există suficiente elemente care să contureze încălcarea de către Parlament a principiului colaborării loiale, astfel încât critica de neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborat cu art. 115 alin. (5) şi alin. (7) din Constituţie este neîntemeiată. 45. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă raportată la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, prin faptul că legea a fost adoptată în lipsa unei motivări reale a necesităţii intervenţiei legiuitorului, precizează că Legea pentru suspendarea rambursării creditelor (Pl-x. nr. 132/2020) urmăreşte susţinerea mediului de afaceri prin implementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru susţinerea sectoarelor economice puternic afectate de reducerea activităţii ca urmare a implementării măsurilor în contextul epidemiei cu Covid-19. Analizând instrumentul de prezentare şi motivare al legii se observă că iniţiatorii s-au rezumat la enumerarea măsurilor dispuse ulterior emiterii Decretului nr. 195/2020 prin care a fost instituită starea de urgenţă pe teritoriul României, precum şi la menţionarea obiectivului de a contracara efectele negative determinate de aplicarea acestor măsuri prin restabilirea unui echilibru. Raportat la prevederile art. 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000, susţinerile din expunerea de motive nu ar constitui o motivare reală a soluţiilor adoptate, ci o prezentare sumară şi generală a scopului propunerii legislative, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 128 din 6 martie 2019 şi Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii pentru lipsa temeinică a motivării reglementării. Având în vedere lipsa motivării sau caracterul sumar al acesteia, precum şi lipsa unei fundamentări temeinice, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia, în condiţiile unui pronunţat caracter tehnic al reglementării. Or, normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabilesc în mod indubitabil obligaţia unei temeinice motivări a proiectului de act normativ. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate extrinsecă raportată la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin prisma împrejurării că legea a fost adoptată în lipsa unei motivări reale a necesităţii intervenţiei legiuitorului apare ca fiind întemeiată. 46. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie privind adoptarea legii fără consultarea prealabilă a BNR se arată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, orice proiect de act normativ care priveşte domeniile în care BNR are atribuţii va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul BNR Interpretarea extensivă a acestor dispoziţii de lege ar urma să acopere întreg spectrul de proiecte de acte normative şi propuneri legislative care privesc domeniile în care BNR are atribuţii, iar nu numai cazul proiectelor de acte normative iniţiate de autorităţile publice centrale. Cu privire la necesitatea consultării BNR în procesul de legiferare, prin Decizia nr. 414 din 26 iunie 2019, Curtea Constituţională a reţinut că „în ceea ce priveşte obligaţia autorităţii legiuitoare de a solicita un aviz în procesul legislativ, respectiv avizarea actelor normative care reglementează în domeniul în care Banca Naţională a României are atribuţii, aceste aspecte sunt reglementate prin lege, iar o eventuală nerespectare a acestora atrage încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie“. Din analiza fişei actului normativ nu rezultă cu certitudine dacă acest aviz a fost solicitat de iniţiatori anterior adoptării legii supusă controlului de constituţionalitate. Astfel, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie este întemeiată. 47. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă prin raportare la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie referitoare la adoptarea legii în lipsa obţinerii prealabile a avizului CES, Guvernul arată că din analiza fişei actului normativ rezultă faptul că a solicitat avizul CES, astfel încât această critică este neîntemeiată. 48. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă determinată de existenţa unui paralelism normativ cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 precizează că se poate constata un paralelism legislativ interzis de prevederile art. 16 din Legea nr. 24/2000. Temeiul constituţional al valorificării normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate a fost identificat, aşadar, în dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 1 alin. (5). Corelaţia dintre cele două componente - principiul statului de drept şi principiul legalităţii - cuprinse în art. 1 din Constituţie este realizată de Curtea Constituţională prin faptul că principiul legalităţii este unul de rang constituţional, astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În concluzie, critica de neconstituţionalitate extrinsecă determinată de existenţa unui paralelism normativ apare ca fiind întemeiată. 49. Referitor la critica privind încălcarea art. 74 alin. (5), art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (2) coroborate cu art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, Guvernul arată că argumentele autorilor sesizării privesc, în fapt, Hotărârea Biroului Permanent al Senatului din 30 martie 2020. Curtea Constituţională, printr-o jurisprudenţă constantă, a statuat că nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Prin urmare, această critică este inadmisibilă. 50. Cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă raportată la art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul previzibilităţii legii, Guvernul apreciază că actul normativ criticat îndeplineşte standardele minime de claritate, precizie şi previzibilitate statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, iar criticile autorilor sesizării nu reprezintă veritabile argumente de natură a conduce la concluzia încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. 51. Referitor la critica de neconstituţionalitate intrinsecă raportată la art. 147 alin. (4) din Constituţie din perspectiva nerespectării principiului obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale se arată că argumentele autorilor ar putea fi întemeiate pe alte dispoziţii din Constituţie, de vreme ce condiţiile pentru atragerea incidenţei art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu sunt îndeplinite. 52. Cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă raportată la art. 16 din Constituţie apreciază că argumentele aduse în sprijinul acestei critici de neconstituţionalitate vizează aspecte referitoare la dreptul de proprietate al creditorilor, nefiind afectat principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie. 53. Referitor la critica de neconstituţionalitate intrinsecă raportată la încălcarea art. 44 coroborat cu art. 53 din Constituţie, Guvernul consideră că aceasta este întemeiată. Astfel, soluţia de amânare pe o perioadă fixă a obligaţiei de rambursare, în lipsa unui mecanism de garantare a recuperării de către creditor a sumelor a căror amânare la plată se propune, inclusiv din perspectiva recuperării prejudiciului cauzat în urma nerestituirii sumelor de bani la termenul convenit în contract, este de natură a încălca dreptul de proprietate al creditorilor. Împrumuturile bancare reprezintă contracte cu titlu oneros, astfel că, distinct de obligaţia de restituire a capitalului împrumutat la termenele scadente, împrumutatul este obligat şi la plata sumelor de bani, convenite cu împrumutătorul, reprezentând un echivalent al folosinţei capitalului. Protecţia constituţională a dreptului de proprietate se întinde asupra întregului conţinut al dreptului de proprietate, deci şi asupra prerogativelor acestuia, sens în care se invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. Într-adevăr, art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie lasă în sarcina legiuitorului posibilitatea instituirii unor limite, care pot afecta exerciţiul uneia sau alteia dintre prerogativele dreptului de proprietate, însă restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu trebuie să constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care să aducă atingere înseşi substanţei dreptului garantat, aşa cum a statuat Curtea Constituţională. Altfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporţionalităţii înscris în art. 53 din Constituţie. Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitările instituite prin măsurile luate de autorităţi nu trebuie să atingă însăşi substanţa dreptului, iar acestea trebuie să fie supuse principiului proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul urmărit, impus de necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Or, raportat la natura contractului de credit bancar, prin pierderea dreptului împrumutătorilor de a obţine o compensaţie pentru amânarea recuperării capitalului împrumutat la termenele convenite se aduce atingere dreptului de proprietate, fiindu-le impusă o sarcină de natură să rupă justul echilibru între interesele în joc. 54. Pe de altă parte, Guvernul mai consideră că, dat fiind faptul că atât instituţiile bancare, cât şi instituţiile financiar nebancare sunt profesionişti a căror activitate intră sub protecţia art. 45 corelat cu art. 135 din Constituţie, instituirea măsurii de suspendare a rambursării creditelor, fără ca aceasta să fie condiţionată de existenţa unor criterii/dovezi cu privire la afectarea capacităţii de plată a împrumutaţilor, ca de altfel fără condiţia acestora de a fi buni platnici, este de natură a rupe justul echilibru între interesul public invocat (măsura de sprijinire a persoanelor fizice şi a companiilor puternic afectate în contextul pandemiei) şi limitările impuse activităţii creditorilor (amânare de la rambursarea sumei împrumutate şi lipsa unei compensaţii) prin raportare la art. 53 din Constituţie. De altfel, o afectare severă a activităţii creditorilor este generată şi de lipsa unui mecanism care să garanteze, la expirarea termenului de 9 luni, că împrumutătorii au o posibilitate reală şi efectivă de recuperare a capitalului şi a dobânzilor. 55. Preşedintele Senatului nu a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere. 56. În conformitate cu dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat Senatului următoarele informaţii şi documente: 1. dacă au fost solicitate avizele CES şi BNR cu privire la legea criticată; 2. care a fost modalitatea de adoptare a Legii pentru suspendarea rambursării creditelor în şedinţa Senatului din 31 martie 2020, cu precizările privind îndeplinirea cvorumului, desfăşurarea dezbaterilor şi rezultatul votului. Prin Adresa nr. 1.867 din 24 aprilie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2183 din 24 aprilie 2020, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale următoarele informaţii şi documente: 1. pentru legea menţionată a fost solicitat avizul CES, adresa de solicitare fiind anexată şi, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, avizul BNR nu a fost solicitat; 2. cu privire la modalitatea de dezbatere şi de adoptare a legii criticate, se precizează, în esenţă, că şedinţa plenului Senatului din 31 martie 2020 s-a desfăşurat, aşa cum rezultă din stenograma acesteia, potrivit Procedurii privind desfăşurarea prin mijloace electronice a şedinţelor plenului Senatului, procedură adoptată prin Hotărârea nr. 8 din 30 martie 2020 a Biroului permanent al Senatului, în temeiul Hotărârii Senatului nr. 16/2020 pentru completarea Regulamentului Senatului. Referitor la îndeplinirea cvorumului, se arată că, aşa cum rezultă din stenograma şedinţei, nu a existat o solicitare de verificare a întrunirii cvorumului de şedinţă, solicitare care s-ar fi putut face în temeiul art. 125 alin. (2) din Regulamentul Senatului. Mai mult, rezultatul votului exprimat asupra iniţiativelor legislative de pe ordinea de zi confirmă existenţa cvorumului de vot. Se invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale care stabileşte că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii. 57. La dosar au fost depuse cereri de preschimbare a termenului de soluţionare de către persoane fizice, precum şi memorii Amicus curiae de către Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Asociaţia Română a Băncilor, prin care se arată, în esenţă, că Legea pentru suspendarea rambursării creditelor este neconstituţională. De asemenea, la dosar a fost depus de către BNP PARIBAS PERSONAL FINANCE S.A. PARIS - Sucursala Bucureşti punctul de vedere cu privire la Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiar nebancare anumitor categorii de debitori, întocmit de prof. univ. emerit dr. Corneliu Bârsan, în sensul neconstituţionalităţii acestei legi. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, răspunsul secretarului general al Guvernului, la solicitarea Curţii Constituţionale, documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 58. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 59. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru suspendarea rambursării creditelor, adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 3 aprilie 2020, cu următorul conţinut: "ART. 1 În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) creditori - instituţii de credit definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţii financiare nebancare definite potrivit Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi sucursalele instituţiilor de credit şi ale instituţiilor financiare nebancare din străinătate care desfăşoară activitate pe teritoriul României, cu excepţia Caselor de Ajutor Reciproc, precum şi entităţile înregistrate care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe; b) debitori - persoanele fizice, inclusiv persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale ce funcţionează potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 182/2016, asociaţiile, fundaţiile, profesiile liberale şi cele care se exercită în baza unor legi speciale, indiferent de forma de exercitare a profesiei şi persoanele juridice din contractele de credit, respectiv leasing, cu excepţia instituţiilor de credit definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi întreprinderile mici şi mijlocii („IMM“), aşa cum sunt definite în Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare, care sunt părţi într-un contract de credit sau de leasing. ART. 2 (1) Prin derogare de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările ulterioare, şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 90/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se suspendă, la cererea debitorului, cu până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020, prin prelungirea corespunzătoare a maturităţii creditului, fără costuri suplimentare. (2) Măsura prevăzută la alin. (1) se aplică şi debitorilor care au încheiate contracte de leasing operaţional sau financiar, reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Dobânda datorată de debitori, precum şi comisioanele aferente corespunzătoare sumelor scadente a căror plată a fost suspendată nu se capitalizează la soldul creditului existent, la finalul perioadei de suspendare. (4) Orice proceduri de executare silită, inclusiv urmărirea silită a bunurilor mobile, urmărirea silită imobiliară sau popririle de orice fel, începute până la data intrării în vigoare a prezentei legi, intră sub incidenţa moratoriu lui şi se suspendă până la 31 decembrie 2020. ART. 3 (1) Pentru a beneficia de suspendarea prevăzută la art. 2 debitorii trimit creditorilor o solicitare în acest sens, în forma unui document imprimat pe suport de hârtie sau prin poşta electronică. (2) Sunt eligibili debitorii care nu înregistrează întârzieri la plată, reprezentând principal şi/sau dobândă, în relaţie cu creditorii, mai mari de 90 de zile, cu excepţia celor care se află în procedură de executare silită, în procedură de dare în plată, de reorganizare judiciară sau în orice alte proceduri judiciare sau extrajudiciare care tind la suspendarea efectelor contractelor de credit. (3) Prelungirea duratei contractuale menţionate la art. 2 alin. (1) produce efecte de la data comunicării solicitării de suspendare adresate creditorilor de către debitori şi operează de drept prin efectul legii, fără încheierea de acte adiţionale, creditorul notificând debitorului accesarea facilităţii de suspendare. ART. 4 (1) Pentru a beneficia de suspendarea rambursării ratelor, dobânzilor şi comisioanelor în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), debitorii definiţi la art. 1 lit. b), cu excepţia persoanelor fizice, trebuie să trimită băncilor o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte faptul că veniturile sau încasările s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs raportat la media celor două luni anterioare. (2) Debitorul răspunde în condiţiile legii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate băncilor în declaraţia pe proprie răspundere. Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată." 60. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept, ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 74 alin. (5) privind iniţiativa legislativă, ale art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor, ale art. 76 alin. (2) privind adoptarea legilor ordinare, ale art. 141 privind Consiliul Economic şi Social şi ale art. 147 alin. (4) privind deciziile Curţii Constituţionale. 61. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul titularului sesizării, al termenului de sesizare şi al obiectului acesteia, Curtea constată că sesizarea care formează obiectul Dosarului nr. 492A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Astfel, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 492A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind formulată de 72 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, care au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la data de 6 aprilie 2020, iar Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, adoptată în procedura de urgenţă de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 3 aprilie 2020, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la aceeaşi dată şi a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare, la data de 6 aprilie 2020. Astfel, obiecţia a fost formulată înainte de promulgare, în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, fiind admisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70). Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea reţine că aceasta vizează Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, lege adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 3 aprilie 2020, nepromulgată. 62. Examinând procesul legislativ de adoptare a legii criticate, Curtea reţine că Propunerea legislativă pentru suspendarea rambursării creditelor a fost înregistrată la data de 24 martie 2020 la Senat cu nr. b115/2020, solicitându-se de către iniţiatori procedură de urgenţă, în temeiul art. 111 din Regulamentul Senatului. În expunerea de motive se precizează că, având în vedere Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României pentru o perioadă de 30 de zile, măsurile excepţionale luate de autorităţi „vor crea dificultăţi evidente persoanelor fizice şi juridice care au contractat, pentru diverse perioade de timp, credite de la instituţii de credit şi instituţii financiar nebancare“. În acest context, s-a menţionat că propunerea legislativă urmăreşte susţinerea mediului de afaceri prin implementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru susţinerea sectoarelor economice puternic afectate de reducerea activităţii ca urmare a implementării măsurilor amintite. Se precizează că printre măsurile fiscal-bugetare prevăzute de propunerea legislativă se regăseşte suspendarea, la cerere, a obligaţiei de restituire a împrumuturilor şi a dobânzilor aferente pentru creditele contractate de către persoanele fizice şi companii. Expunerea de motive a fost însoţită de semnăturile a 128 de deputaţi şi 46 de senatori. Forma iniţiatorilor cuprindea 5 articole, iar art. 2 prevedea că „Obligaţia de plată a ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumuturilor acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a prezentei legi intră sub incidenţa moratoriului şi se suspendă până la 30.09.2020, prin prelungirea corespunzătoare a maturităţii creditului“. Aşa cum rezultă din fişa actului normativ de pe pagina de internet a Senatului, la aceeaşi dată, 24 martie 2020, s-au solicitat avizul Consiliului Legislativ, avizul CES şi punctul de vedere al Guvernului. La data de 30 martie 2020, Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă, cu observaţiile că este obligatorie solicitarea avizului băncii centrale, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, şi este necesară solicitarea avizului CES, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. La aceeaşi dată, propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului cu nr. L181/2020, ca primă Cameră sesizată, în condiţiile prevăzute la art. 75 din Constituţie, prin conţinutul său încadrându-se în categoria legilor ordinare. La aceeaşi dată a fost trimisă spre avizare la comisii şi pentru raport la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital, cu termen 31 martie 2020. După primirea avizului favorabil fără amendamente al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi a avizului favorabil cu amendamente al Comisiei economice, industrii şi servicii, Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a depus la data de 31 martie 2020 raportul de admitere, cu amendamente, care a fost supus spre dezbatere şi adoptare plenului Senatului, fiind înscris pe ordinea de zi din 31 martie 2020. La această dată, propunerea legislativă a fost dezbătută şi votată de Senat, conform procedurii stabilite prin Hotărârea Senatului nr. 16/2020 pentru completarea Regulamentului Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 26 martie 2020, fiind adoptată, aşa cum rezultă din fişa actului normativ de pe pagina de internet a Senatului, cu 86 de voturi DA, 27 de voturi NU şi 17 abţineri. 63. Ulterior, forma adoptată de Senat a fost transmisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor şi înregistrată la data de 1 aprilie 2020, fiind prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor cu Pl-x nr. 132/2020. După primirea la data de 2 aprilie 2020 a avizelor favorabile de la Comisia pentru industrii şi servicii şi de la Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a depus raportul de admitere, cu amendamente, la data de 3 aprilie 2020, iar la aceeaşi dată propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor. În şedinţa online din 3 aprilie 2020, propunerea a fost dezbătută în plenul Camerei Deputaţilor şi adoptată la aceeaşi dată, potrivit stenogramei afişate pe site-ul Camerei Deputaţilor, cu 214 voturi pentru, 86 de voturi contra, 27 de abţineri. La data de 6 aprilie 2020, 72 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională referitor la neconstituţionalitatea Legii pentru suspendarea rambursării creditelor, la aceeaşi dată legea fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României. 64. Curtea reţine că, aşa cum rezultă din titlul acesteia şi din expunerea de motive, legea criticată are ca obiect de reglementare suspendarea temporară, până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020, a obligaţiei de plată a ratelor, a dobânzilor şi a comisioanelor aferente împrumuturilor acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a acesteia. În prezent, acelaşi obiect de reglementare este avut în vedere prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiare nebancare anumitor categorii de debitori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 30 martie 2020, şi prin Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, adoptată de Camera Deputaţilor la data de 23 aprilie 2020, lege care formează obiectul sesizării de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 532A/2020 aflat pe rolul Curţii Constituţionale. 65. Din analiza comparativă a actului normativ în vigoare în prezent - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 - şi a legii care constituie obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea reţine următoarele asemănări de reglementare: obiectul de reglementare îl constituie suspendarea obligaţiei de plată a ratelor scadente, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, aferente împrumuturilor acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă/legii [art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi art. 2 alin. (1) din legea criticată]; măsura suspendării obligaţiei de plată se aplică, la cererea debitorului, până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020 [art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi art. 2 alin. (1) din legea criticată]; măsura suspendării obligaţiei de plată se aplică atât pentru obligaţiile izvorâte din contractele de credit, cât şi pentru cele izvorâte din contractele de leasing [art. 1 lit. b) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi art. 1 lit. b) şi art. 2 alin. (2) din legea criticată]; referitor la conţinutul noţiunii de debitor, deşi legea criticată include, în mod expres, în această noţiune şi asociaţiile, fundaţiile şi „întreprinderile mici şi mijlocii („IMM“), aşa cum sunt definite în Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare“ [art. 1 lit. b) din legea criticată], acestea nu constituie elemente de noutate faţă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, întrucât aceasta prevedea că se includ în noţiunea de debitor persoanele juridice, fără a distinge între acestea [art. 1 lit. b)din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020]. 66. Cât priveşte diferenţele de reglementare dintre actul normativ în vigoare în prezent - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 - şi legea care constituie obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea observă că acestea cuprind atât soluţii legislative diferite referitoare la ipotezele şi condiţiile de acordare a măsurii suspendării obligaţiei de plată, la regimul dobânzii, la instituirea unui mecanism de garantare de către stat a plăţii dobânzii sau la suspendarea oricărei proceduri de executare silită, cât şi soluţii legislative diferite referitoare la condiţiile formale de acordare a măsurii suspendării obligaţiei de plată. 67. Astfel, cu privire la conţinutul noţiunii de creditor, legea criticată include în această noţiune, în plus faţă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, şi entităţile înregistrate care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţelor [art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 şi art. 1 lit. a) din legea criticată]. 68. Referitor la condiţiile de acordare a măsurii suspendării obligaţiei de plată, art. 2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede că facilitatea poate fi acordată doar pentru creditele care nu înregistrează restanţe la data de 16 martie 2020 (data instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României) sau, dacă existau astfel de restanţe, acestea să fi fost plătite până la data solicitării suspendării obligaţiei de plată, pe când art. 3 alin. (2) din legea criticată prevede că sunt eligibili debitorii „care nu înregistrează întârzieri la plată, reprezentând principal şi/sau dobândă, mai mari de 90 de zile, cu excepţia celor care se află în procedură de executare silită, în procedură de dare în plată, de reorganizare judiciară sau în orice alte proceduri judiciare sau extrajudiciare care tind la suspendarea efectelor contractelor de credit“. Totodată, pentru debitorii persoane fizice, în timp ce art. 2 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 condiţionează acordarea măsurii de suspendare de afectarea directă sau indirectă a veniturilor lor de situaţia gravă generată de pandemia COVID19, conform Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiare nebancare anumitor categorii de debitori, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 270/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 6 aprilie 2020, legea criticată nu prevede nicio astfel de condiţionare. Ceilalţi debitori, cu excepţia persoanelor fizice, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii, potrivit art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, pentru acordarea măsurii de suspendare a obligaţiei de plată: a) întrerup activitatea total sau parţial ca efect al deciziilor emise de autorităţile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate, şi deţin certificatul de situaţii de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri sau deţin certificatul pentru situaţii de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, prin care se constată, în baza declaraţiilor pe propria răspundere a debitorilor, diminuarea veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau întreruperea parţială sau totală a activităţii ca efect al deciziilor emise de autorităţile publice competente pe perioada stării de urgenţă decretate; b) nu se află în insolvenţă la data solicitării suspendării rambursării creditului, conform informaţiilor disponibile pe pagina web a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. Însă, potrivit art. 4 alin. (1) din legea criticată, aceiaşi debitori trebuie să trimită băncilor o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte faptul că veniturile sau încasările s-au diminuat cu minimum 15% în luna în curs raportat la media celor două luni anterioare. 69. Cu privire la regimul dobânzii, în timp ce art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 instituie regula potrivit căreia dobânda (datorată de debitori corespunzătoare sumelor scadente a căror plată este suspendată) se capitalizează la soldul creditului existent la finele perioadei de suspendare, iar capitalul astfel majorat se plăteşte eşalonat pe durata rămasă până la noua maturitate a creditelor, ulterior perioadei de suspendare [singura excepţie fiind prevăzută la art. 4 alin. (2), potrivit căruia pentru creditele ipotecare contractate de persoane fizice dobânda aferentă perioadei de suspendare se calculează potrivit prevederilor contractului de credit şi reprezintă o creanţă distinctă şi independentă în raport cu celelalte obligaţii izvorâte din contractul de credit; la această creanţă dobânda este 0% şi plata de către debitor a acestei creanţe se va face eşalonat, în 60 de rate lunare egale, începând cu luna imediat următoare încheierii perioadei de amânare], art. 2 alin. (3) din legea criticată instituie regula potrivit căreia dobânda (datorată de debitori), precum şi comisioanele aferente (corespunzătoare sumelor scadente a căror plată a fost suspendată) nu se capitalizează la soldul creditului existent, la finalul perioadei de suspendare. 70. Totodată, pentru creditele ipotecare contractate de persoane fizice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede în art. 5 că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice (MFP), garantează în procent de 100% plata dobânzii, iar, în acest scop, MFP este autorizat să mandateze Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii (F.N.G.C.I.M.M.), în vederea emiterii de scrisori de garanţie în numele şi în contul statului în favoarea creditorilor, şi că acordarea şi derularea garanţiilor de stat se realizează pe baza unei convenţii de garantare încheiate între F.N.G.C.I.M.M. şi creditori. În schimb, legea criticată nu prevede un astfel de mecanism. 71. O altă diferenţă substanţială de reglementare reiese din conţinutul normativ al art. 2 alin. (4) din legea criticată, potrivit căruia „Orice proceduri de executare silită, inclusiv urmărirea silită a bunurilor mobile, urmărirea silită imobiliară sau popririle de orice fel, începute până la data intrării în vigoare a prezentei legi, intră sub incidenţa moratoriului şi se suspendă până la 31 decembrie 2020“, pe când Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 nu prevede o astfel de măsură. 72. În ceea ce priveşte condiţiile formale de acordare a măsurii suspendării obligaţiei de plată, Curtea reţine că legea criticată precizează expres că această măsură se aplică fără costuri suplimentare [art. 2 alin. (1) din legea criticată]. Cu privire la instituirea unui termen de depunere a solicitării, art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 precizează că debitorii trimit creditorilor o solicitare, cel mai târziu până la 45 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia, pe când legea criticată nu prevede niciun termen pentru formularea solicitărilor de suspendare a obligaţiilor de plată. Referitor la modalitatea de depunere a cererii, art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede posibilitatea formulării cererii de suspendare şi prin telefon, situaţie în care creditorul are obligaţia înregistrării convorbirii, legea neprevăzând această posibilitate. Referitor la termenul acordat creditorului pentru a răspunde la solicitarea debitorului, art. 5 alin. (5) şi art. 16 alin. (5) din normele de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevăd că instituţia creditoare analizează solicitarea formulată de debitor în termen de maximum 15 zile de la data primirii solicitării. Cu privire la modalitatea de modificare a contractelor, art. 5 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 prevede că modificarea contractelor de credit potrivit prevederilor ordonanţei de urgenţă se produce prin efectul legii, fără încheierea de acte adiţionale, iar în termen de 30 de zile de la primirea solicitării, creditorul notifică debitorului clauzele contractuale modificate pentru implementarea prevederilor ordonanţei de urgenţă, pe când legea nu conţine nicio prevedere similară. 73. În concluzie, din această analiză comparativă, Curtea constată că legea criticată - având acelaşi obiect de reglementare ca al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 care începuse deja să îşi producă efectele la data adoptării legii criticate - reglementează contradictoriu atât ipotezele şi condiţiile de acordare a suspendării obligaţiilor de plată, cât şi efectele acestei suspendări, fără să prevadă vreo dispoziţie privind soluţionarea conflictului între aceste acte normative, generând situaţii de instabilitate şi incoerenţă legislativă, cu consecinţe negative asupra aplicării legii la cazurile concrete, din moment ce promovează soluţii legislative necorelate cu legislaţia în vigoare. Totodată, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 a instituit un termen de depunere a solicitărilor de 45 de zile de la data intrării ei în vigoare (termen care expiră la data de 15 mai 2020) şi a produs deja efecte de la intrarea sa în vigoare, iar legea nu conţine nicio dispoziţie cu privire la cererile deja soluţionate sau în curs de soluţionare, depuse în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, o eventuală intrare în vigoare a legii criticate generează mai multe situaţii de incoerenţă legislativă, cu consecinţe negative asupra securităţii juridice şi asupra clarităţii şi previzibilităţii legii, consecinţe ce vizează atât creditorii, cât şi debitorii obligaţiilor de plată. 74. Curtea reţine că situaţia de incoerenţă legislativă este cu atât mai evidentă cu cât, la data adoptării legii care constituie obiect al controlului de constituţionalitate, se afla în procedură parlamentară Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020, ocazie cu care Parlamentul, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (7) din Constituţie, putea aduce modificări şi completări acestei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, evident cu respectarea principiilor şi dispoziţiilor constituţionale. 75. Cu privire la existenţa unor paralelisme de reglementare, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit prin Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019, paragraful 57, că, potrivit art. 13 lit. a), art. 16 alin. (1) teza întâi, art. 36 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune“; „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative“; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“; „Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ“. Prin aceeaşi decizie, paragraful 59, Curtea a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, pct. III). 76. Totodată, Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Curtea a statuat că „regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, [...] nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică“. 77. Aplicând aceste considerente de principiu ale Curţii Constituţionale la cauza de faţă, Curtea constată că Legea pentru suspendarea rambursării creditelor nesocoteşte, în ceea ce priveşte obiectul de reglementare, cerinţele obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, generând un paralelism legislativ, interzis de prevederile art. 16 din Legea nr. 24/2000, paralelism care determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate legislative. În consecinţă, Legea pentru suspendarea rambursării creditelor contravine exigenţelor legiferării în cadrul statului de drept şi principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce determină încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Legea fundamentală. 78. Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează însuşi obiectul de reglementare, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie şi care afectează Legea pentru suspendarea rambursării creditelor, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze celelalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62). 79. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (în acest sens fiind Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, sau Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, precitată, paragraful 88). 80. În final, Curtea reaminteşte considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii fiind o componentă esenţială a statului de drept. 81. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru suspendarea rambursării creditelor este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean OPINIE CONCURENTĂ În acord cu motivele pentru care Curtea Constituţională a ajuns la soluţia admiterii sesizării şi a constatării neconstituţionalităţii în ansamblu a Legii pentru rambursarea creditelor considerăm că trebuiau reţinute în plus următoarele două motive adiţionale pentru declararea neconstituţionalităţii extrinseci a legii sus-menţionate: - Legea a fost adoptată în lipsa unei temeinice motivări şi fundamentări a actului normativ, cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie – Legea a fost adoptată fără solicitarea avizului Băncii Naţionale a României, cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie 1.1. Legea pentru suspendarea rambursării creditelor a fost iniţiată de mai mulţi senatori pe data de 24 martie 2020 şi a fost adoptată de Parlament în procedură de urgenţă pe data de 3 aprilie 2020. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că, din punct de vedere intrinsec, unele prevederi din această lege contravin art. 16, 44 şi 147 din Constituţie, iar din punct de vedere extrinsec Legea în ansamblu nu respectă art. 1 alin. (5) potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 74 alin. (5) privind iniţiativa legislativă, art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (2) privind adoptarea legilor ordinare, art. 141 privind Consiliul Economic şi Social. 1.2. Conform jurisprudenţei sale constante, atunci când constată că o lege este neconstituţională în ansamblu pentru motive extrinseci Curtea Constituţională nu mai analizează şi criticile punctuale de neconstituţionalitate intrinsecă. Prin urmare, asupra acestui aspect există consens deplin în cadrul Curţii Constituţionale. În schimb, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii sesizării au învederat mai multe aspecte, dintre care Curtea a decis să răspundă la unul singur, anume paralelismul legislativ care echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi să nu mai facă vorbire de celelalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă menţionate de autorii sesizării. 1.3. În ce ne priveşte considerăm că şi alte două critici extrinseci trebuiau reţinute de Curtea Constituţională, de vreme ce ele susţin aceeaşi soluţie de admitere a sesizării şi constatare a neconstituţionalităţii de ansamblu a legii; este vorba de încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma regulilor de legistică formală impuse de Legea nr. 24/2000 cu referire la (i) lipsa motivării şi fundamentării actului normativ şi cu referire la (ii) lipsa solicitării unor avize obligatorii în cadrul procedurii legislative care vizează un domeniu tehnic şi de strictă specialitate precum cel al rambursării unor credite. 2.1. Lipsa motivării şi fundamentării actului normativ rezultă din lectura expunerii de motive a Legii pentru suspendarea rambursării creditelor. După un paragraf introductiv în care este menţionată instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, un al doilea paragraf în care sunt enumerate unele măsuri excepţionale luate pentru stoparea răspândirii virusului şi un al treilea paragraf în care se ajunge la concluzia că toate acestea „vor crea dificultăţi evidente persoanelor fizice şi juridice care au contractat, pentru diverse perioade de timp, credite de la instituţii de credit şi instituţii financiar nebancare“, expunerea de motive a Legii pentru rambursarea creditelor precizează motivele care au stat la baza adoptării actului normativ în următorii termeni: "propunerea legislativă urmăreşte susţinerea mediului de afaceri prin implementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru susţinerea sectoarelor economice puternic afectate de reducerea activităţii ca urmare a implementării măsurilor amintite anterior. Astfel, printre măsurile fiscal-bugetare prevăzute de prezenta propunere legislativă se regăseşte suspendarea, la cerere, a obligaţiei de restituire a împrumuturilor şi a dobânzilor aferente pentru creditele contractate de către persoanele fizice şi companii." 2.2. Dat fiind că acesta este şi finalul expunerii de motive se poate constata că lipsesc toate elementele care ar putea duce la concluzia existenţei unei temeinice motivări şi fundamentări a actului normativ. Mai precis nu poate fi identificată justificarea intervenţiei normative în urma unei analize a cadrului normativ existent (de altfel, Curtea Constituţională a şi ajuns la concluzia că în acest caz concret există un paralelism legislativ ce justifică invalidarea legii) ori documente de politici publice care să fi determinat necesitatea adoptării acestei legi; nu sunt prezentate studii sau cercetări ori evaluări statistice cu privire la necesităţile de reglementare în respectiva materie; nu sunt prezentate principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse pentru a se putea înţelege dacă acestea răspund în mod real problemelor identificate; nu există nicio referire la vreun document care să conţină analiza potenţialului impact financiar, socioeconomic sau normativ pe care l-ar avea legea sau constatările rezultate în urma consultărilor ce ar fi fost desfăşurate cu organizaţii vizate ori specialişti în domeniu etc. Altfel spus, nu a fost respectată niciuna din prevederile art. 30-33 din Legea nr. 24/2000, ceea ce echivalează cu lipsa unei temeinice motivări şi fundamentări a actului normativ, care are drept consecinţă încălcarea art. 1 alin. (5) potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. 2.3. Cu privire considerarea legisticii formale ca normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate în decursul timpului Curtea Constituţională a arătat că, deşi normele referitoare la tehnica legislativă „nu au valoare constituţională, [...] prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară“ (deciziile nr. 26/2012, nr. 681/2012, nr. 447/2013, nr. 448/2013 nr. 283/2014). De aceea, „nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii“ (Decizia nr. 26/2012 şi Decizia nr. 448/2013). 2.4. În considerarea acestor considerente de natură generală Curtea Constituţională a sancţionat în concret caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative, în raport cu exigenţele de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie prin corelarea cu normele de tehnică legislativă consacrate de Legea nr. 24/2000. Astfel, în Decizia nr. 710/2009 Curtea a reţinut că în expunerea de motive nu se regăseşte motivarea niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie şi celor ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării. În Decizia nr. 682/2012 Curtea a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 instituie obligaţia fundamentării actelor normative, iar lipsa unei fundamentări temeinice a actului normativ în discuţie determină încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5). În Decizia nr. 139/2019, paragraful 80, Curtea a reţinut că, faţă de obiectul respectivei iniţiative legislative, pronunţat tehnic şi de strictă specialitate, motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Şi în Decizia nr. 153/2020, pronunţată în aceeaşi zi în care a fost adoptată Decizia nr. 155/2020, Curtea Constituţională a reţinut că explicarea clară a soluţiilor legislative propuse şi a efectelor preconizate este necesară din perspectiva principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se poate deduce că regulile de tehnică legislativă referitoare la motivarea şi fundamentarea actelor normative au devenit o normă de referinţă pentru controlul extrinsec al constituţionalităţii legilor, cu precădere atunci când sunt avute în vedere domenii de reglementare pronunţat tehnice şi de strictă specialitate. 2.5. Aplicând cele de mai sus la situaţia din prezenta cauză se constată că expunerea de motive a legii criticate este deficitară sub aspectul motivării şi fundamentării soluţiilor legislative propuse. Explicarea clară a soluţiilor legislative propuse şi a efectelor preconizate este cu atât mai necesară, din perspectiva principiului legalităţii invocat, cu cât obiectul iniţiativei legislative este pronunţat tehnic şi de strictă specialitate, cu efecte asupra unui segment sensibil al economiei de piaţă, şi anume cel financiar-bancar. În plus, deşi expunerea de motive precizează că propunerea legislativă vizează „măsuri fiscal-bugetare pentru susţinerea sectoarelor economice puternic afectate de reducerea activităţii“, obiectul de reglementare îl constituie relaţii sociale ce privesc raporturi de drept privat, mai exact suspendarea obligaţiei de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori. Fără o expunere de motive comprehensivă este greu de înţeles în ce mod suspendarea obligaţiei de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor contractate de debitori, adică afectarea directă a patrimoniului creditorilor ar putea contribui la „susţinerea mediului de afaceri“ aşa cum se declară în singura frază care pare a justifica demersul legislativ. Apoi, încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie rezultă şi din faptul că propunerea legislativă nu este însoţită şi de un studiu de impact, astfel cum prevăd în mod obligatoriu dispoziţiile exprese ale Legii nr. 24/2000, la art. 6 alin. (3), art. 7, art. 20, art. 30-33. Un studiu de impact ar trebui să cuantifice efectele sociale şi economice pe care le-ar putea produce actul normativ asupra debitorilor, creditorilor şi economiei naţionale în ansamblu, precum şi să estimeze eventualele efecte juridice pe care actul normativ le-ar produce asupra sistemului normativ român, care oricum cuprinde şi alte acte ce reglementează domeniul vizat de respectiva lege. Totodată, lipsa motivării rezultă şi din inexistenţa unei consultări prealabile cu entităţile al căror patrimoniu este afectat prin măsurile impuse de lege. 2.6. Prin urmare, sub acest aspect, critica referitoare la lipsa unei temeinice motivări şi fundamentări a legii, raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu prevederile Legii nr. 24/2000, este întemeiată şi ar fi trebuit să fie reţinută de Curtea Constituţională ca un motiv adiţional pentru constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a Legii pentru rambursarea unor credite. 3.1. Ad similis, deşi tot o exigenţă prevăzută expres în acte normative de rang legislativ precum Legea nr. 24/2000 sau legi specifice unui anumit domeniu pronunţat tehnic şi de strictă specialitate, obligaţia solicitării unor avize din parcursul legislativ al unui act normativ este şi ea considerată o normă de referinţă pentru controlul extrinsec al constituţionalităţii legilor prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la existenţa sau solicitarea unor avize în procedura de elaborare a actelor normative Curtea Constituţională a statuat că acestea sunt aspecte ce ţin de respectarea obligaţiilor legale ale autorităţilor implicate în această procedură şi, implicit, ca vizând o eventuală neconstituţionalitate a actelor normative, care poate fi analizată în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie (Decizia nr. 97/2008, Decizia nr. 901/2009, Decizia nr. 17/2015 şi Decizia nr. 63/2017). Curtea a subliniat că principiul legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie impune ca atât exigenţele de ordin procedural, inclusiv obţinerea avizelor, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării (Decizia nr. 393/2019). Totodată, regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică (Decizia nr. 139/2019 sau Decizia nr. 29/2020). 3.2. Legea pentru suspendarea rambursării creditelor reglementează măsuri care afectează instituţiile de credit. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, „Orice proiect de act normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare.“ Or, în prezenta cauză, avizul Băncii Naţionale a României (BNR) nu a fost solicitat, aşa cum rezultă şi din fişa legislativă a actului normativ, disponibilă în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, precum şi din răspunsul trimis cu Adresa nr. 1.867 din 24 aprilie 2020 de secretarul general al Senatului la solicitarea Curţii Constituţionale. Această lacună a fost corect semnalată şi prin avizul dat de Consiliul Legislativ: „date fiind implicaţiile care ar decurge din adoptarea legii în forma propusă, considerăm necesară completarea expunerii de motive cu informaţii referitoare la consultarea prealabilă a asociaţiilor profesionale de profil, precum şi referitoare la stadiul unui asemenea demers“. 3.3. Curtea Constituţională a afirmat explicit că nu doar avizele din partea Consiliului Economic şi Social sau cele din partea Consiliului Legislativ sunt obligatorii, întrucât sunt impuse de Legea nr. 24/2000, ci şi alte avize „a căror consacrare este de rang legal, iar nu constituţional“ deoarece ele „capătă relevanţă constituţională prin prisma normei constituţionale invocate, această relevanţă fiind condiţionată de contribuţia la realizarea unei legislaţii de calitate, care să asigure realizarea principiului securităţii juridice“ (Decizia nr. 128/2019 sau Decizia nr. 151/2020, ultima adoptată în aceeaşi zi în care a fost adoptată şi Decizia nr. 155/2020). Cu privire la solicitarea avizului BNR, în Decizia nr. 414/2019 Curtea Constituţională a constatat că avizarea actelor normative care reglementează în domenii în care BNR are atribuţii este o obligaţie impusă de Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, iar o eventuală nerespectare a legii atrage încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 3.4. Prin urmare, şi sub acest aspect, critica referitoare la lipsa solicitării avizului BNR într-un domeniu tehnic şi care intră în domeniile pentru care banca naţională are atribuţii, raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu prevederile Legii nr. 24/2000, este întemeiată şi ar fi trebuit să fie reţinută de Curtea Constituţională ca un motiv adiţional pentru constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a Legii pentru rambursarea unor credite. Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru suspendarea rambursării creditelor trebuia admisă pentru nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu exigenţele legisticii formale şi pentru faptul că: - nu există o temeinică motivare şi fundamentare a actului normativ; – nu a fost solicitat avizul BNR într-un domeniu de reglementare pronunţat tehnic şi de strictă specialitate, care intră în zona de competenţă a băncii centrale. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
