Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Petre Lăzăroiu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.157D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 şi art. 91^2 alin. 2-5 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece autorii nu au formulat critici concrete de neconstituţionalitate. 4. De asemenea, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, deoarece, pe de o parte, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra acestui text constatând că este suficient de clar şi, pe de altă parte, nu este de admis ca printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional să se intervină asupra unui text abrogat şi să se dea o nouă interpretare acestuia contrară celei date de către instanţele judecătoreşti de drept comun dea lungul timpului, deoarece, în acest caz, unicul scop urmărit de către autori este de a obţine o aplicare retroactivă a unei eventuale decizii de admitere a Curţii Constituţionale, nulitatea operând ex tunc din momentul din care actul a fost efectuat. Or, dacă actul a fost efectuat în baza unei legi, iar legea ar fi declarată neconstituţională, a aplica decizia Curţii Constituţionale ar însemna acordarea unor efecte retroactive acesteia. 5. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a acesteia, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale la fond. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că dispoziţiile art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care permit implicit ca actele de interceptare şi înregistrare efectuate în baza autorizării dată de judecător, prin mandat de supraveghere tehnică, să fie realizate în afara cadrului unui proces penal, ori atunci când sunt puse în aplicare de alte organe în afara procurorului şi a organelor de cercetare penală. Faptul că organele de urmărire penală au nesocotit condiţiile impuse de art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 privind modalitatea de punere în executare a autorizaţiilor emise de judecător, prin „sprijinul tehnic“ obţinut din partea unor organe care nu au competenţă legală de cercetare penală, echivalează cu desfăşurarea măsurilor de supraveghere tehnică fără autorizaţie, ambele situaţii fiind în măsură să aducă atingere unor drepturi fundamentale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Deşi, din punct de vedere teoretic, sunt impuse anumite restricţii şi limitări instituite pentru a exclude abuzuri ale autorităţilor, se constată că activităţile privind interceptările şi înregistrările, chiar dacă ar trebui desfăşurate numai de procuror ori de organele de cercetare penală, sunt în realitate apanajul Serviciului Român de Informaţii, care realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic, fapt devenit notoriu, învederat recent de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală şi de Avocatul Poporului în opiniile comunicate Curţii Constituţionale la Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragrafele 15 şi 17. 8. Totodată, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care faza actelor premergătoare permite efectuarea actelor ce constituie mijloace de probă în sensul art. 64 din acelaşi cod. Actele premergătoare pot fi efectuate din momentul sesizării până la începerea urmăririi penale, sau numai în scopul de a completa ori verifica informaţiile referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, fiind exclusă această posibilitate în cazurile în care sesizarea conţine suficiente date pentru începerea urmăririi penale, ori atunci când a fost atins scopul urmărit, o eventuală continuare a acestora ulterior acestui moment fiind echivalentă cu eludarea garanţiilor procesuale ce trebuie asigurate participanţilor la procesul penal. 9. Această modalitate arbitrară de aplicare a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 face posibilă administrarea de către acuzare a unei părţi importante din materialul probator în defavoarea celui care nu are încă stabilită vreo calitate (învinuit/inculpat), atunci când sunt luate unele măsuri procesuale, cum sunt cele privind supravegherea tehnică încă din faza actelor premergătoare, când urmărirea penală nu a fost începută nici măcar in rem, chiar dacă uneori, mai grav, persoana este cunoscută cu mult timp înainte de a se dispune urmărirea penală faţă de aceasta. 10. Astfel, se poate ajunge în situaţia de a lipsi o persoană de dreptul de a fi apărată de un avocat. Totodată, se încalcă şi principiul legalităţii şi imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor ce impune respectarea principiului loialităţii administrării probelor şi a dreptului la apărare a învinuitului/ suspectului şi inculpatului. Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită moralitate procedurală a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiţie şi aflarea adevărului. Moralitatea procedurală este însă inexistentă atunci când „la adăpostul legii“ sunt utilizate „şiretlicuri“ în activităţile desfăşurate, în special pentru realizarea măsurilor de supraveghere tehnică prin solicitarea şi utilizarea „sprijinului tehnic“ din partea unor organe ce exced celor de cercetare penală expres menţionate la art. 201 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. 11. Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, critica autorului vizează două aspecte şi se referă, pe de o parte, la posibilitatea conferită de Codul de procedură penală din 1968 de autorizare a interceptărilor şi convorbirilor telefonice în afara cadrului unui proces penal, iar, pe de altă parte, la punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare emise de judecător de către alte organe decât cele prevăzute de lege - procurorul şi organele de cercetare penală. 12. În ce priveşte primul aspect al criticilor, instanţa de judecată apreciază că aceasta este diferită de soluţia Curţii Constituţionale exprimată în deciziile sale. În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009. 13. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi art. 228 din Codul de procedură penală din 1969, atât in personam, cât şi in rem. 14. Prin urmare, faţă de motivarea Curţii Constituţionale, instanţa apreciază că nu au intervenit aspecte noi care să justifice o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale sub aspectul de neconstituţionalitate analizat. 15. Cât priveşte cel de-al doilea aspect al criticilor, instanţa de judecată apreciază că argumentele invocate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 nu sunt valabile în cazul punerii în aplicare a autorizaţiilor de interceptare emise conform art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în textele supuse excepţiei de neconstituţionalitate este diferită de cea conţinută în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. 16. Astfel, se constată că, potrivit art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, „procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate“. 17. Prin urmare, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 19. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016). Totodată, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, Guvernul arată că, împrejurarea că, în practică, se efectuează acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă, a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare a legii care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional (a se vedea Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999). 20. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, nu aduc atingere egalităţii în drepturi şi nu afectează în niciun fel procesul de înfăptuire a justiţiei, întrucât instanţa de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele efectuării lor. În plus, potrivit dispoziţiilor legale criticate, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau ale comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului. 21. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 28 din Constituţie, Avocatul Poporului arată că interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate poate avea loc în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului dreptului consacrat de art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului dreptului respectiv rezultă chiar din analiza redactării textelor legale criticate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^1 cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art. 91^2 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea şi art. 224 cu denumirea marginală Acte premergătoare, toate din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conţinut: - Art. 91^1: "(1) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.(2) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător. (3) Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.(4) Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.(5) Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.(6) Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2.(7) Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.(8) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.(9) Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea." – Art. 91^2: "(1) Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.(2) În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alin. 1, 2 şi 8 ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.(3) În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 91^1 alin. 1-3 şi 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei.(4) Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.(5) Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2." – Art. 224: "(1) În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.(2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.(3) Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă." 25. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 132 alin. (1) referitor la principiul legalităţii activităţii procurilor, art. 142 referitor la Curtea Constituţională, precum şi prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, precum şi a celor cuprinse în secţiunea V^1 capitolul II a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, statuând că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 27. Totodată, prin Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Curtea a reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. 28. În continuare, prin aceeaşi decizie mai sus citată, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor. 29. De asemenea, Curtea, prin Decizia precitată nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi art. 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate, la rândul lor, de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (a se vedea şi Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013). 30. Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale“. 31. În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codul de procedură penală din 1968 şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codul de procedură penală din 1968, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (a se vedea şi Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, paragraful 25). 32. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. 33. De asemenea, prin Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituţională a statuat că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere la care se face referire în art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Referitor la suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere - sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, ca, de altfel, şi sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor acestora, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal, aşa cum prevede şi noul Cod de procedură penală în cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (3). * Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018. 34. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008; nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009 şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017**, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii. ** Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018. 35. Cât priveşte dispoziţiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură (a se vedea Decizia nr. 524 din 7 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006). 36. De asemenea, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale. 37. Curtea a reţinut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului la apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional. 38. De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală din 1968, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienţă. 39. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cornelia Grumeza, Daniela Oprescu şi Ioan Tudor în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a3 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91^1, art. 91^2 şi art. 224 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018. PREŞEDINTE, PETRE LĂZĂROIU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
