Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 154 din 6 mai 2020 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 154 din 6 mai 2020 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 398 din 15 mai 2020
Comenteaza legea

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte           │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian      │- judecător            │
│Deliorga      │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător            │
│Morar         │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona Maria    │- judecător            │
│Pivniceru     │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia-Doina   │- judecător            │
│Stanciu       │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina  │- judecător            │
│Tănăsescu     │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila  │- judecător            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │-                      │
│              │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României, formulată de un număr de 71 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.
    2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.939 din 6 aprilie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 491 A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate este expus parcursul legislativ al legii criticate, iar, în continuare, sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    4. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine încălcarea principiului bicameralismului, consacrat de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie. Sub acest aspect, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, citându-se considerente cuprinse în Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 16 iulie 2019.
    5. Cu referire la exigenţele stabilite în această jurisprudenţă, se arată că în Camera decizională au fost introduse trei noi alineate în legea criticată, care nu au fost prezentate spre dezbatere şi adoptare în Camera de reflecţie. Astfel, în forma Camerei Deputaţilor au fost introduse şi adoptate amendamente care nu se regăsesc în forma adoptată de Senatul României, respectiv alineatele (5), (6) şi (7) ale art. 4 din lege. Se susţine că analiza comparativă evidenţiază că alineatul (7) al art. 4 din lege nu are legătură cu contextul normativ al legii, astfel cum a fost configurat de autorii iniţiativei legislative, fapt pentru care textul trebuia dezbătut obligatoriu şi de prima Cameră sesizată, şi nu introdus în cadrul dezbaterii finale din Camera decizională. Acest text configurează atât o formă distinctă a art. 4, cât şi un conţinut juridic esenţial diferit, care determină existenţa unei norme noi care nu prezintă nicio legătură logico-juridică cu normele avute în vedere de iniţiatorii propunerii legislative. Astfel, prin conţinutul său, alin. (7) al art. 4 din lege stabileşte imperativ un termen de transpunere a unei directive europene. Cauza care a configurat scopul urmărit de legiuitor este expusă însă de iniţiatorii iniţiativei legislative, iar din lecturarea expunerii de motive rezultă că nu au avut în vedere dispoziţii normative referitoare la transpunerea unui act legislativ european, ci adoptarea de măsuri urgente privind facilităţi fiscale pentru operatorii economici afectaţi de instituirea stării de urgenţă. În acest context normativ, stabilirea unei norme privind instituirea unui termen de transpunere a unui act legislativ european de către Guvern, pe calea unui act normativ de aplicare al legii, cum dispune alin. (7) al art. 4 din lege, constituie o încălcare a dreptului de iniţiativă legislativă al puterii executive, pe lângă inexistenţa legăturii cauză-scop în raport cu demersul iniţial avut în vedere de detentorii dreptului de iniţiativă legislativă.
    6. Pentru aceste motive, autorii sesizării susţin că, în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată, legea supusă criticii de neconstituţionalitate a fost adoptată neconstituţional de Camera decizională, deoarece a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii. Astfel fiind, legea criticată încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie prin nerespectarea principiului bicameralismului, motiv pentru care se solicită Curţii Constituţionale constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.
    7. Pe componenta de critici extrinseci se susţine şi încălcarea art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, determinată de lipsa avizului Consiliului Economic şi Social (CES). Se arată că avizele cerute de Constituţie în cazul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă sunt obligatorii sub aspectul solicitării acestora, fiind opţiunea autorităţii căreia i sa solicitat avizul de a răspunde sau nu în termenul indicat de iniţiatorul proiectului sau propunerii legislative, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Curtea a reţinut că nesolicitarea obligatorie a avizului consultativ al CES nu poate avea drept consecinţă neconstituţionalitatea actului normativ respectiv, prin raportare la art. 141 din Constituţie. Prin raportare însă la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe anterior menţionate, Curtea a constatat obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul CES în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale Consiliului.
    8. Aplicând aceste considerente procesului legislativ urmat de legea criticată, dedus din consultarea fişei actului normativ publicată pe pagina electronică a Camerei Deputaţilor, se susţine că Parlamentul a ignorat obligaţia constituţională descrisă la art. 141 alin. (1) coroborat cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie privind solicitarea avizului CES. Această obligaţie poate fi nesocotită de către Parlament numai cu încălcarea principiului constituţional „nimeni nu este mai presus de lege“. Astfel, analizând obiectul de reglementare propus de iniţiatori prin raportare la domeniile de specialitate ale Consiliului, se observă că legea criticată vizează unul dintre aceste domenii, respectiv domeniul „relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament“.
    9. Pe de altă parte, dacă solicitarea are un caracter pur formal, nepermiţând autorităţii de rang constituţional, în speţă CES, să-şi îndeplinească rolul stabilit prin art. 141 din Constituţie, adică să formuleze şi să emită în termenul legal avizul solicitat, un aviz elaborat şi adoptat cu reala consultare şi prin hotărârea luată de membrii plenului, ne aflăm în situaţia eludării prevederilor constituţionale prin adresarea formală a solicitării de emitere a unui aviz. Totodată, se creează imposibilitatea practică de emitere a avizului, prin stabilirea unilaterală (de către Parlament, prin adresa de solicitare) a unui termen arbitrar şi foarte scurt, crearea în mod abuziv de către solicitant a unei imposibilităţi obiective de consultare a Consiliului, care este pus în situaţia să nu îşi poată exercita rolul constituţional. Un astfel de comportament al Parlamentului ar constitui, în opinia autorilor sesizării, definiţia practică a eludării unei prevederi normative prin aparenta şi formala ei aplicare, dar încălcând scopul urmărit de legiuitor.
    10. Întrucât, pentru motivele arătate, se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 141 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, se solicită Curţii să constatate că legea este neconstituţională în ansamblul său.
    11. În acelaşi cadru se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, arătându-se că, potrivit expunerii de motive, iniţiatorii actului normativ au configurat modificări de esenţă, cu impact financiar semnificativ asupra cheltuielilor din bugetul de stat, de la data intrării în vigoare a legii. Aspectele reţinute în expunerea de motive sunt concretizate în mai multe dispoziţii ale legii criticate. Astfel, prin dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din lege, iniţiatorii propun amânări la plata unor obligaţii de asigurări sociale cu impact bugetar semnificativ, inclusiv asupra bugetului de stat pentru anul 2021, deşi acesta nu a fost elaborat, scutiri de la plata unor obligaţii de asigurări sociale de stat şi acoperirea acestora din bugetul de stat, fără indicarea sursei de venituri care să acopere această cheltuială, emiterea de garanţii de stat fără indicarea sursei de finanţare a acestora în cazul executării lor. Scopul normativ urmărit de iniţiatori, cât şi dispoziţiile normative menţionate determină obligaţia respectării dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Constituţie, care prevede că iniţiatorii trebuie să îndeplinească, cel puţin formal, cerinţa informării Guvernului cu privire la modificarea cheltuielilor bugetare prin iniţiativa legislativă înregistrată, cât şi obligaţia Guvernului de a realiza fişa financiară care să prezinte Parlamentului estimarea cheltuielilor pe care punerea în aplicare a propunerii legislative le generează în cadrul bugetar anual, precum şi de a indica, prin expunerea de motive, sursa veniturilor pentru cheltuielile bugetare determinate de aplicarea actului normativ. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la obligaţia titularilor de iniţiativă legislativă parlamentară de a evalua impactul financiar al propunerii legislative prin solicitarea unei informări din partea Guvernului României este clară, sens în care sunt citate considerente cuprinse în mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, precum Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 629 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 28 ianuarie 2019, Decizia nr. 331 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragrafele 74-79.
    12. Se mai arată că fişa actului normativ „Propunere legislativă pentru acordarea unor facilităţi fiscale contribuabililor persoane fizice şi juridice“, afişată atât pe pagina electronică a Camerei Deputaţilor (cu nr. Pl-x 130/2020), cât şi pe pagina electronică a Senatului (cu nr. L179/2020), demonstrează lipsa unei solicitări din partea iniţiatorilor prin intermediul preşedintelui Camerei Deputaţilor sau prin intermediul preşedintelui Comisiei sesizate în fond - Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, adresată Guvernului României, de informare cu privire la impactul asupra cheltuielilor bugetare ale prevederilor iniţiativei legislative. Situaţia este identică cu privire la absenţa solicitării de informare, în derularea procesului legislativ în Camera de reflecţie, Senatul României. Se subliniază, de asemenea, lipsa oricărei referiri în expunerea de motive cu privire la impactul bugetar estimat de iniţiatori. Este indiferent, raportat la caracterul expres al normei definite de art. 111 alin. (1) din Constituţie, dacă dispoziţiile normative conţinute de lege se aplică exerciţiului bugetar în curs sau impactul bugetar se produce în următoarele exerciţii fiscal-bugetare. În considerarea acestor argumente, se solicită Curţii Constituţionale constatarea încălcării dispoziţiilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie şi, pe cale de consecinţă, neconstituţionalitatea Legii pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României, în ansamblul său.
    13. În motivarea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se mai invocă şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie. Se arată astfel că Guvernul României a adoptat, în calitate de legiuitor derivat, în data de 18 martie 2020, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare, care a fost depusă la Parlament la data de 20 martie 2020 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 21 martie 2020. Nesocotind faptul că Senatul fusese deja sesizat cu Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, act normativ aflat în vigoare încă de la data de 21 martie 2020, un număr de 2 senatori şi un deputat au înregistrat la data de 23 martie 2020, la 2 zile după intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, un proiect legislativ având un obiect de reglementare identic cu o parte din această ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Astfel, art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 reglementează plata tuturor obligaţiilor fiscale, inclusiv a contribuţiilor de asigurări sociale şi contribuţia asiguratorie de muncă. Or, legea criticată are drept obiect de reglementare, prin prevederile art. 1 şi art. 2, plata obligaţiilor fiscale reprezentând contribuţiile de asigurări sociale şi contribuţia asiguratorie de muncă. Aşadar, dacă Legea criticată va trece de controlul de constituţionalitate, ea va fi promulgată de către Preşedintele României şi, ulterior, va fi publicată în Monitorul Oficial al României, plata obligaţiilor fiscale şi urmărirea lor silită, a obligaţiilor fiscale reprezentând contribuţiile de asigurări sociale şi contribuţia asiguratorie de muncă urmând să fie reglementată prin două acte normative diferite, aflate amândouă în vigoare. Prin urmare, legea criticată este neconstituţională în ansamblul ei, fiind adoptată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aşadar cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se invocă în acest sens art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că impune evitarea paralelismului legislativ cu ocazia elaborării noului act normativ, respectiv soluţia abrogării actului normativ în vigoare la data intrării în vigoare a acestei noi legi. Or, legea criticată nu prevede nici abrogarea şi nici modificarea textului normativ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2000, text normativ faţă de care legea criticată instituie paralelismul de reglementare. Se apreciază că adoptarea cu celeritate a unui propuneri legislative având obiect similar de reglementare, făcută de către parlamentari, atunci când Parlamentul este deja legal sesizat de către Guvern prin depunerea ordonanţei de urgenţă, dovedeşte un comportament care încalcă principiul cooperării loiale dintre puterile în stat. Parlamentul a ales să dea prioritate unui proiect legislativ aparţinând unor parlamentari, lideri ai unor partide care, împreună, deţin majoritatea în Parlament, şi să amâne procesul legislativ vizând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, chiar dacă Legea de aprobare/respingere a acesteia este calificată ca fiind urgenţă atât de către art. 115 alin. (5) din Constituţie, cât şi de prevederile Regulamentelor Senatului şi Camerei Deputaţilor. Se invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 765 din 14 decembrie 2016, prin care Curtea Constituţională subliniază importanţa şi fundamentul principiului cooperării loiale.
    14. Concluzionând, se susţine că, din analiza întregului proces legislativ, relevat de fişele proiectelor legislative, rezultă că Parlamentul a întârziat în mod voit şi nepermis adoptarea Legii privind aprobarea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, deşi există o urgenţă impusă de natura reglementărilor care formează obiectul acesteia. Tot astfel, rezultă că Parlamentul a adoptat foarte rapid, cu încălcarea chiar a obligaţiilor privitoare la obţinerea avizelor Comisiilor permanente, încălcând Regulamentele celor două Camere, o propunere legislativă aparţinând liderilor partidelor parlamentare care deţin majoritatea în Parlament. Ca urmare, Legea este neconstituţională în ansamblul său, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi alin. (4) din Constituţie.
    15. În continuare, autorii sesizării formulează motive de neconstituţionalitate intrinsecă. În acest sens, se susţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 24 iulie 2008, Decizia nr. 437 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013, Decizia nr. 160 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 11 aprilie 2017. Se apreciază că, în temeiul principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, nu există posibilitatea ca o normă să producă efecte juridice anterior adoptării sale şi intrării în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. Cu toate acestea, în legea supusă obiecţiei de neconstituţionalitate, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, producerea de efecte juridice de la data de 1 martie 2020, deşi legea a fost adoptată de Camera decizională la data de 3 aprilie 2020. Stabilirea termenului de aplicare a facilităţilor fiscale prevăzute de legea criticată la o dată anterioară celei la care legea intră în vigoare contravine principiului neretroactivităţii legii civile, deoarece chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv în contextul constituţional în care o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Se mai arată că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din legea criticată impun păstrarea valabilităţii contractelor de muncă existente la 1 martie 2020, pentru încă 12 luni de la data menţionată anterior. Prin urmare, se impune respectarea obligaţiilor de a face sau de a te abţine (după caz), între 1 martie şi data intrării în vigoare a legii, astfel încât să nu înceteze contractele de muncă în vigoare, pentru că, per a contrario, nu s-ar realiza obligaţia de păstrare. Coroborat cu situaţia faptică a procesului legislativ, în sensul adoptării legii în data de 2 aprilie 2020 de către Camera decizională, este evidentă imposibilitatea aplicării dispoziţiei legale fără a transgresa limitele principiului neretroactivităţii legii civile. Astfel fiind, se solicită Curţii Constituţionale să constate că dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) ale art. 1, precum şi dispoziţiile art. 2 din Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României sunt neconstituţionale.
    16. Se susţine, de asemenea, încălcarea principiului securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Se apreciază astfel că dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte folosirea expresiilor „contribuabilului operator economic“, „contribuabilii operatori economici“ şi „operatorului economic“ utilizate în scopul de a defini subiecţii de drept cărora le sunt aplicabile prevederile alin. (1), alin. (2) ale art. 1, art. 2, ale art. 3 şi alin. (1) si alin. (3) ale art. 4 din lege, prevederi adoptate în considerarea prevederile Codului fiscal. Se arată că singura norma juridică din codul fiscal care defineşte operatorul economic este art. 336, care creează contextul normativ de aplicare a dispoziţiilor criticate. Or, modul în care sunt redactate art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 ale legii criticate naşte o confuzie evidentă între noţiunea de contribuabili obligaţi la plata contribuţiei asigurătorii pentru muncă, contribuabili care au obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă contribuţia de asigurări sociale, pe de o parte, şi contribuabili obligaţi la plata accizelor şi denumiţi „operatori economici“, pe de altă parte (în acord cu prevederile art. 336 pct. 17 din Codul fiscal). Aşadar, textul normativ criticat este neclar, este neprevizibil în interpretarea şi aplicarea sa ulterioară, încălcând principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Se mai arată şi că expresia „activitatea a fost oprită“ din conţinutul alin. (1) şi alin. (2) ale art. 1 şi al art. 2 şi art. 4 poate avea mai multe înţelesuri. Expresia poate fi interpretată că activitatea a fost oprită temporar sau a fost oprită definitiv, a fost oprită înainte de adoptarea măsurilor economice luate în starea de urgenţă sau după, a fost oprită voluntar sau datorită efectelor măsurilor luate în timpul stării de urgenţă.
    17. Prin raportare la conţinutul expunerii de motive, scopul proiectului legislativ a fost acela de a acorda facilităţi persoanelor fizice şi juridice afectate de măsurile luate ca urmare a emiterii Decretului nr. 195/2020, dar felul în care a fost modificat proiectul legislativ determină neclaritatea textului normativ, îl face susceptibil de mai multe înţelesuri, neprevizibil în viitoarea sa aplicare. Aşadar, art. 1, art. 2 şi art. 4 din Legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Tot astfel, pentru a descrie stingerea prin plată a unei obligaţii, se foloseşte cuvântul „virarea“ în expresiile „se amână virarea“, „virarea se va face eşalonat“ în cuprinsul art. 1 alin. (1) şi alin. (2) şi, respectiv, cuvântul „plată“ în expresia „se amână la plată“ în cuprinsul art. 2. Pe de o parte, se foloseşte un termen impropriu pentru plată, cel de virare, care descrie acţiunea de a face un virament, cu sensul propriu al acestui cuvânt de a face un transfer al unei sume de bani dintr-un cont în alt cont. Conturile pot aparţine aceleiaşi persoane sau unor persoane diferite, iar transferul prin virare a sumei de bani poate avea un izvor şi o finalitate diferite de voinţa de a stinge prin plată o obligaţie, deci uneori poate avea alt sens decât acela de a face o plată. Apare prima confuzie, datorită folosirii unui termen impropriu, primitor de mai multe sensuri. Mai mult decât atât, pentru ca imprecizia, neclaritatea, confuzia să fie deplină, se foloseşte şi cuvântul „plată“ sau expresia „se amână la plată“ (corectă de altfel) alături de expresiile cuprinzând cuvântul „virare“. Ca urmare, art. 1 şi art. 2 din legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
    18. Se apreciază că este neclar şi textul normativ prevăzut la alin. (2) al art. 1, potrivit căruia „la cererea contribuabilului operator economic, virarea contribuţiei de asigurări sociale pentru aceste 3 luni se va face eşalonat, în următoarele 12 luni ulterioare încetării facilităţii instituite la alin. (1), în proporţie de 50% din volumul total scadent.“ Ca urmare a formulării acestei cereri contribuabilul va achita doar 50% din întreaga sumă (restul, probabil, stingându-se prin efectul acestei prevederi) sau doar 50% din întreaga sumă poate fi achitată eşalonat, restul va fi achitat probabil, uno ictu. Alin. (4) al art. 1, potrivit căruia „contribuţiile sociale obligatorii vor fi completate de la bugetul de stat“, este echivoc. În mod obiectiv, contribuţiile sociale nu pot fi completate, fiecare dintre ele fiind deplin stabilite ca întindere prin normele juridice ale Codului fiscal (sau alte legi). Pe de altă parte, termenul este impropriu pentru că, prin efectul acestei legi, ele nu se plătesc nici măcar în parte, deci nu se pot completa. Contribuţiile se datorează de către contribuabili, se calculează şi se plătesc. Acest text normativ nu este doar primitor de mai multe înţelesuri, el este confuz, încălcând principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
    19. Textul normativ al art. 4 alin. (6), potrivit căruia „la expirarea perioadei prevăzute la alin. (1) furnizorii de utilităţi plătesc sumele scadente, eşalonat, pe perioada menţionată la alin. (2) (12 luni) pe măsura încasării contravalorii facturilor de la beneficiarii menţionaţi la alin. (1)“, este confuz, nefiind clar care sunt sumele scadente pe care le plătesc furnizorii de utilităţi, deoarece nu există, în întreaga lege criticată, nicio referire cu privire la vreo sumă scadentă care ar trebui plătită de către furnizor. Din textul normativ, de asemenea, nu rezultă către cine trebuie să plătească furnizorii „sumele scadente“. Concluzia este că prevederile art. 4 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) nu sunt corelate fiind, implicit, neclare pentru viitoarea lor interpretare şi aplicare.
    20. De asemenea, este echivoc art. 1 alin. (3) din lege, potrivit căruia „Facilităţile prevăzute la alin. (1) şi (2) se acordă sub condiţia păstrării valabilităţii contractelor de muncă“, nefiind clar care este sensul acestei „valabilităţi“ a contractelor de muncă. Legea criticată nu arată dacă este vorba de „valabilitatea“ aşa cum este conturată această instituţie juridică de prevederile art. 689, art. 1.037, art. 1.049 sau art. 1.204 din Codul civil. Nu este clar dacă legiuitorul doreşte ca, pentru viitor, toate aceste contracte de muncă să fie în vigoare, sensul cuvântului „valabilitate“ fiind cel din prevederile art. 2.205, art. 2.321 sau 2.531 din acelaşi Cod civil. Contractele de muncă trebuie să nu înceteze încă 12 luni, să fie „în termen de valabilitate“, să fie în vigoare încă 12 luni. Din nou, textul este neclar, este neprevizibil, această expresie care-i impune beneficiarului „să păstreze valabilitatea contractelor de muncă“ este un text normativ adoptat cu încălcarea principiului securităţii juridice. De asemenea, textul este neclar şi pentru că nu distinge între contracte individuale de muncă şi contractele colective de muncă, contracte diferite prin natura lor, având părţi contractuale, obiect şi conţinut distinct, diferit. Nu se distinge clar tipul de contracte avut în vedere de legiuitor, aşa cum nu se poate stabili nici scopul urmărit de acesta prin norma juridică precitată. Mai mult decât atât, obligaţia impusă beneficiarului, să nu înceteze în viitor contractele de muncă, este una care nu depinde decât uneori de el, de manifestarea sa de voinţă. Particularităţile impuse de lege contractelor de muncă fac ca această obligaţie, impusă de alin. (3) al art. 1 din legea criticată, să fie una care depinde de manifestarea de voinţă a altor persoane şi de fapte juridice care nu au nicio legătură cu persoana sau acţiunea/inacţiunea/abţinerea viitoare a beneficiarului. În acest sens, se invocă prevederile din Codul muncii. Astfel, în ceea ce priveşte instituţia juridică a încetării contractului individual de muncă, din interpretarea per a contrario a normei privind „păstrarea valabilităţii contractelor“, sunt aplicabile şi prevederile art. 55 lit. a) şi c), art. 56 (încetarea de drept), art. 57 (constarea nulităţii), art. 58 (concediere) cu aplicarea art. 61 (arestat preventiv, inapt fizic), art. 65 (desfiinţare loc de muncă), art. 81 (demisia), art. 83 (durata determinată), art. 32 (perioada de probă). Concluzia este că manifestarea voinţei beneficiarului măsurii, acţiunea sa viitoare, nu are relevanţă pentru îndeplinirea condiţiei impuse de norma juridică criticată, adică „păstrarea valabilităţii contractelor“. Norma juridică este impropriu redactată, este neclară, legiuitorul nu putea să impună o condiţie care în mod obiectiv să nu poată fi ulterior îndeplinită de către cel căruia îi este impusă prin norma juridică.
    21. În consecinţă, se solicită Curţii să constate că dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, prin nerespectarea principiului securităţii juridice în componenta sa esenţială privind claritatea normei juridice, precum şi a principiului legalităţii.
    22. Se susţine, totodată, încălcarea, prin alin. (1) al art. 3 din lege, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie prin nerespectarea principiului egalităţii în drepturi, în componenta sa de nediscriminare. Se arată în acest sens că, prin modul în care este redactată legea criticată, se instituie şi o discriminare prin impunerea unei condiţii imposibil de îndeplinit de către unii dintre contribuabili, excluzându-i a priori din categoria beneficiarilor acestor măsuri. Sunt discriminaţi acei contribuabili care, deşi prin prisma calităţilor lor definitorii sunt identici cu alţi posibili beneficiari ai măsurilor, nu se califică pentru a beneficia de prevederile legii, sunt excluşi de la beneficiile acestei legi deoarece nu pot, în mod absolut, să păstreze valabilitatea contractelor existente la 1 martie, pentru că între 1 martie şi data intrării în vigoare a legii unele dintre contractele de muncă în care aveau calitatea de angajatori au încetat. În mod evident contribuabilii care sunt parte în contracte de muncă ce au încetat între 1 martie şi data adoptării legii sunt discriminaţi, excluşi a priori, în mod nejustificat, de la beneficiile de care se bucură ceilalţi contribuabili aflaţi în situaţii similare acestora, legea criticată impunându-le numai primilor o obligaţie imposibil de executat, ceea ce constituie o încălcare a egalităţii în drepturi conform art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care interzic tratamentul discriminatoriu.
    23. În concluzie, pentru toate motivele arătate, se solicită Curţii să constate neconstituţionalitatea Legii pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României.
    24. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite punctele lor de vedere.
    25. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin care apreciază că motivele invocate de către autorii sesizării de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate.
    26. Se arată, mai întâi, că Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României a fost adoptată în contextul în care Preşedintele României a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, prin Decretul nr. 195/2020, urmărindu-se diminuarea impactului negativ la nivel economic şi social creat de reducerea abruptă a activităţii economice şi a încasărilor la nivelul companiilor din sectoarele economice afectate.
    27. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, se apreciază că nu poate fi reţinută, cu referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. Invocându-se şi considerentele Deciziei nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi ale Deciziei nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, se arata că bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice. Art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci dimpotrivă presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017).
    28. Pornind de la cele arătate, respectiv de la premisa că legea este rezultatul aportului specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, şi analizând comparativ conţinutul normativ al Proiectului de Lege pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României adoptat în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv cel al proiectului de lege/al legii adoptat/adoptate de Camera decizională (Camera Deputaţilor), se apreciază că modificările aduse de Camera decizională nu se circumscriu criteriilor esenţiale stabilite de Curtea Constituţională pentru determinarea cazurilor în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Dimpotrivă, prin amendamentele adoptate la Camera decizională se aduce un plus de rigoare normativă şi se clarifică anumite aspecte ale obiectului de reglementare, cu respectarea configuraţiei iniţiativei şi a finalităţii urmărite de iniţiator.
    29. În continuare se arată că este neîntemeiată şi susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât Parlamentul a solicitat avizul CES, iar faptul că acesta nu l-a emis nu este de natură să aducă atingere constituţionalităţii legii.
    30. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, se apreciază, de asemenea, că nu poate fi reţinută, întrucât, având în vedere dispoziţiile art. 111 din Constituţia României, precum şi deciziile Curţii Constituţionale, în data de 24 martie 2020 preşedintele Senatului a înaintat o adresă către prim-ministrul României, prin care se solicită punctul de vedere al Guvernului asupra implicaţiilor bugetare generate de Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României, astfel că cerinţele constituţionale au fost îndeplinite.
    31. În ceea ce priveşte critica prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, în sensul că Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României are acelaşi obiect de reglementare cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, se apreciază că este neîntemeiată. Se invocă în acest sens art. 61 alin. (1) din Constituţia României, republicată, conform căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, şi art. 102 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice“. Raporturile dintre cele două autorităţi sunt guvernate de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“. Se subliniază că, în virtutea rolului conferit de Constituţie, „Parlamentul nu a făcut nimic altceva decât să legifereze“, aşa încât actul normativ contestat nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    32. Analizând în continuare motivele de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că, aşa cum rezultă din expunerea de motive a actului normativ contestat, adoptarea acestuia a fost determinată de voinţa legiuitorului de a oferi sprijin contribuabililor afectaţi de instituirea stării de urgenţă. De altfel, elaborarea oricărui act normativ este impusă de necesităţile dictate de evoluţia societăţii, apreciate în raport cu situaţiile sociale de la momentul când se legiferează, urmând ca, potrivit art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul să poată institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale. Examinând critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţie, se arată că este neîntemeiată, întrucât legea criticată nu cuprinde în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Constituţie, bugetul de stat - deci şi componentele sale - se elaborează anual. Potrivit politicii fiscale - întemeiate pe principiul constituţional al anualităţii bugetului public - impozitele pe venituri realizate lunar se percep, de asemenea, lunar, iar modalitatea de aşezare a impozitelor, pe intervale de timp, asupra veniturilor impozabile determinate lunar, raportate în luna următoare celei pentru care se calculează, nu poate avea semnificaţia aplicării retroactive a legii.
    33. Potrivit aceluiaşi punct de vedere, legea criticată nu încalcă nici principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, prin Decizia nr. 733 din 10 iulie 2012, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii“, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. Se arată că, în mod „contrar opiniei sesizate“, Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi ţinând cont de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza exregele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei), a statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 307 din 5 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 25 aprilie 2006, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Şi în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, Curtea a decis că legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine acestei exigenţe. Or, ţinând cont de aceste considerente şi raportându-ne la intenţia legiuitorului, aşa cum reiese în mod explicit şi din expunerea de motive care, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă şi motivul emiterii actului normativ, cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi [...]. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Pentru aceste considerente, se concluzionează că legea criticată respectă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi Legea nr. 24/2000.
    34. Se mai susţine că nu se încalcă nici dispoziţiile art. 16 din Constituţie, întrucât „măsurile legislative promovate faţă de profesionişti, persoanele juridice, nu sunt de natură să creeze o inegalitate a cetăţenilor în faţa legii sau a autorităţilor publice.“ Se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.038 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 742 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a stabilit că „neconstituţionalitatea unui text legal nu se poate pretinde prin simpla comparaţie dintre reglementarea veche şi cea nouă, aceasta din urmă fiind considerată mai puţin favorabilă şi declanşând automat un aşa-zis conflict de constituţionalitate. Nu se poate vorbi despre discriminare în ipoteza în care, prin jocul unor prevederi legale - aşadar, inclusiv prin succesiunea în timp a unor acte normative, astfel cum este în cazul de faţă -, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile apreciate astfel în mod subiectiv, prin prisma propriilor lor interese.“
    35. Pentru toate aceste considerente se solicită respingerea, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate.
    36. Guvernul a transmis punctul său de vedere prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
    37. Astfel, în ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, apreciindu-se că din analiza parcursului legislativ în cauză rezultă că legea a fost modificată în mod substanţial în Camera decizională, atât în raport cu forma propusă de către iniţiator, cât şi cu cea adoptată de către prima Cameră sesizată, respectiv Senatul.
    38. Astfel, având în vedere formularea art. 1 şi 2 din propunerea legislativă adoptată de Senat, din analiza comparativă cu cea de la Camera decizională reiese că întreaga viziune de fond a fost modificată. Astfel, distinct de faptul că s-a introdus ca destinatar exclusiv al normei contribuabilul operator economic, în Camera decizională s-au introdus şi o serie de criterii şi condiţii în privinţa acestuia din urmă, ceea ce a determinat, în consecinţă, o restrângere a subiectelor de drept care ar urma să beneficieze de prevederea legală. În acest fel, atât viziunea avută în vedere de către iniţiator, cât şi cea adoptată de Senat au suferit modificări majore, atât prin schimbarea destinatarului normei, cât şi, cel mai important, prin introducerea unor condiţionalităţi care nu au făcut obiectul dezbaterii în Camera de reflecţie.
    39. Tot astfel, art. 4 din lege a suferit atât modificări cu privire la conţinutul juridic al alineatului (1), cât şi o serie de patru amendamente materializate prin patru noi alineate. În ceea ce priveşte art. 4 alin. (1) din lege, din analiza comparativă a formelor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului se observă că întreaga filosofie a reglementării a fost modificată prin raportare la destinatarii normei şi condiţiile de aplicare. Astfel, referitor la subiectele de drept vizate, atât forma iniţiatorului, cât şi cea adoptată de Senat au avut în vedere persoanele fizice aflate în şomaj tehnic, persoanele fizice care desfăşoară alte activităţi decât munca şi operatorii economici. Aşadar, în concordanţă şi cu motivele prezentate în expunerea de motive, intenţia de reglementare s-a raportat la contribuabil, respectiv la persoana fizică sau juridică obligată la plata unor dări către stat. Or, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, de norma în discuţie ar urma să beneficieze orice persoană fizică afectată direct sau indirect de măsurile impuse de autorităţile competente, pe perioada stării de urgenţă. Astfel, deşi Senatul a prevăzut o categorie mai restrânsă de subiecte de drept, raportându-se la calitatea de contribuitor la bugetul general consolidat al statului, Camera Deputaţilor a intervenit asupra concepţiei iniţiale şi a lărgit sfera destinatarilor la orice persoană fizică, indiferent dacă realizează venituri sau nu, condiţia fiind ca acestea să fie afectate de instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României. După cum se poate observa din conţinutul expunerii de motive, actul de legiferare al Camerei decizionale intră în contradicţie cu însăşi raţiunea demersului legislativ promovat de către iniţiator, care a arătat în mod expres că actul normativ vizează contribuabilii, angajaţii şi angajatorii.
    40. În ceea ce priveşte cele patru alineate adăugate de către Camera decizională la art. 4 din lege, se apreciază că reglementează, practic, o nouă facilitate acordată de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, persoanelor afectate în contextul pandemiei Covid-19. Astfel, atât creditele de trezorerie cu dobândă zero, cât şi garantarea liniilor de creditare în regim de factoring se circumscriu sferei ajutorului de stat, după cum chiar la alin. (7) se prevede în chip expres parcurgerea cadrului legal în acest sens. În aceste condiţii, punctual, Senatul a reglementat o serie de facilităţi, iar Camera Deputaţilor a introdus un ajutor de stat, ceea ce nu poate reprezenta decât o veritabilă încălcare a logicii bicameralismului.
    41. În concluzie, potrivit Guvernului, Camera decizională a amendat toate articolele adoptate de Senat, iar modificările nu au doar natură cantitativă, ci, mai important, au natură calitativă, schimbând substanţa dispoziţiilor legale în integralitate şi adăugând altele asemenea de o noutate vădită, fiind încălcat astfel principiul bicameralismului.
    42. Cu referire la critica autorilor sesizării în raport cu art. 141 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că este neîntemeiată, întrucât din analiza fişei actului normativ rezultă faptul că Senatul a solicitat avizul CES.
    43. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate în raport cu art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, referitoare la lipsa fişei financiare, precum şi la lipsa indicării sursei de finanţare în ceea ce priveşte cheltuielile preconizate, se apreciază că sunt întemeiate. Astfel, în raport cu dispoziţiile din legea criticată referitoare la garantarea liniilor de creditare acordate furnizorilor de utilităţi, precum şi cu cele referitoare la facilităţile fiscale ce presupun amânarea plăţii contribuţiilor sociale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, plata acestora în proporţie de 50% din volumul total scadent, erau necesare obţinerea fişei financiare, precum şi indicarea sursei de finanţare.
    44. Cu referire la invocarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc, se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat asupra acestui principiu, evoluţia cadrului legal în discuţie precum şi o serie de declaraţii politice ale iniţiatorilor demersului legislativ, apreciate ca având relevanţă din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 85 din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 11 martie 2020. Se arată că, deşi Guvernul României adoptase un act normativ care reglementa o serie de facilităţi pentru operatorii economici, la doar 3 (trei) zile distanţă de la acel moment, iniţiatorii au demarat o procedură legislativă în Parlament cu acelaşi obiect, declarând în mod public faptul că intenţia legislativă are ca fundament lipsa de reacţie a Guvernului la solicitările companiilor, ale mediului de afaceri etc. Or, declaraţiile publice ale iniţiatorilor sunt contrazise nu numai de considerentele prezentate de către Guvern în expunerea de motive la Ordonanţa de urgenţă nr. 29/2020, dar şi de conduita acestora, întrucât argumentele Guvernului au fost preluate întocmai de către iniţiatorii legii în expunerea de motive. În acest context se apreciază că este evident caracterul pur formal al demersului legislativ în discuţie şi că trebuie avut în vedere că unicitatea calităţii de autoritate legiuitoare a ţării a Parlamentului nu se poate materializa în acte de legiferare formală, determinate de motive care se circumscriu oricăror alte obiective, mai puţin intenţiei reale şi sincere de a legifera.
    45. Cu referire la aceleaşi critici, se apreciază că Parlamentul, prin maniera în care a legiferat, a încălcat principiul constituţional al colaborării şi cooperării loiale, având în vedere că, fără a ţine cont de prerogativa reglementării exercitată în mod legal de către Guvern, a intervenit asupra voinţei acestuia din urmă, anihilând soluţia legislativă, în lipsa unor motive reale sau temeinic justificate. Ca urmare, prin conduita sa, Parlamentul s-a îndepărtat de la ordinea constituţională, evitând calea dialogului instituţional şi, în consecinţă, a adoptat un comportament vădit în dauna activităţii Guvernului, în condiţiile în care toate entităţile reprezentative ale puterilor în stat au obligaţia constituţională de a respecta atât propria matcă a competenţei, cât şi a celorlalţi actori şi de a manifesta deschidere faţă de dialog, colaborare şi conlucrare, pentru bunul mers al statului. Prin urmare, se apreciază ca fiind întemeiată critica în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie în ceea ce priveşte încălcarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc, precum şi cea referitoare la existenţa unui paralelism legislativ nepermis de normele de tehnică legislativă.
    46. Se mai arată şi că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea produce efecte doar pentru viitor, din momentul intrării în vigoare. Ca urmare, extinderea efectelor legii începând cu luna martie 2020, dat fiind momentul intrării în vigoare, ar constitui o aplicare retroactivă a dispoziţiilor acesteia, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor constituţionale menţionate. De asemenea, prin legea criticată iniţiatorii au reglementat cu titlu retroactiv în sarcina operatorilor economici obligaţia de a menţine în vigoare raporturi juridice încheiate în trecut şi sub imperiul altor legi, faţă de care au putut prevedea intervenţia legislativă în discuţie pentru a-şi putea adapta conduita şi aşteptările legitime. Este adevărat că facilitatea urmează a se acorda pentru viitor, însă condiţionarea acesteia de îndeplinirea unei obligaţii care se raportează la trecut demonstrează în mod evident că norma retroactivează, întrucât prin aceasta se reglementează condiţiile de exercitare ale dreptului prescris de lege, or, acesta nu se poate naşte decât de la momentul intrării în vigoare a legii, producând efecte doar pentru viitor. În concluzie, se apreciază că legiuitorul primar a reglementat cu titlu retroactiv dreptul de a beneficia de facilităţile prevăzute de lege, întrucât a condiţionat recunoaşterea şi exercitarea acestuia de îndeplinirea unei condiţii care se raportează la o situaţie juridică trecută, reglementată de legea în vigoare la momentul constituirii acesteia, respectiv data de 1 martie 2020.
    47. Se apreciază ca fiind întemeiată şi critica autorilor sesizării în raport cu încălcarea principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (3) şi alin. (5) al aceluiaşi articol, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, ca urmare a folosirii unei tehnici legislative inadecvate, s-a adus atingere principiului securităţii juridice, întrucât destinatarii normelor legale se găsesc în imposibilitatea adaptării conduitei în acord cu acestea. Statul are o obligaţie pozitivă de a lua măsuri de dezvoltare economică şi, în mod implicit, de protecţie a economiei, însă nu poate realiza acest lucru făcând abstracţie de condiţiile de claritate şi previzibilitate inerente normelor legale. Aşadar, ansamblul evenimentelor legislative în discuţie arată maniera defectuoasă prin care legiuitorul primar a înţeles să intervină asupra voinţei Guvernului, respectiv prin intermediul unei iniţiative de normare distinctă, necorelată nici cu ordonanţa de urgenţă şi nici cu legea de aprobare a acesteia, în condiţiile în care, în măsura în care s-ar fi impus o modificare sau completare a domeniului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, Parlamentul ar fi putut efectua aceste operaţiuni în cadrul procedurii de aprobare a ordonanţei de urgenţă. Prin urmare, legea care face obiectul sesizării, astfel cum a fost propusă şi adoptată, generează incoerenţă şi instabilitate cu privire la cadrul legal în materie, ceea ce determină, în consecinţă, caracterul neconstituţional pentru încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie.
    48. Cât priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii, se arată că aceasta nu poate fi primită. Potrivit expunerii de motive, facilităţile fiscale au fost acordate şi în vederea stimulării operatorilor economici de a păstra contractele de muncă drept beneficiu pentru angajaţi. Stabilirea facilităţii, precum şi condiţiile în care se realizează această măsură fiscală au fost lăsate la latitudinea legiuitorului.
    49. Faţă de argumentele învederate, se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) din Constituţie în ceea ce priveşte încălcarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc, ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) în ceea ce priveşte condiţiile de claritate şi previzibilitate ale normelor legale, ale art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie referitoare la fişa financiară şi indicarea sursei de finanţare, ale art. 61 alin. (2) referitoare la principiul bicameralismului, ale art. 1 alin. (5) din Constituţie în ceea ce priveşte paralelismul legislativ şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţie în ceea ce priveşte art. 1 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 2 din lege.
    50. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.
    51. În baza art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi al art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, în data de 9 aprilie 2020 s-a solicitat Guvernului să transmită dacă în procedura legislativă privind legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate a fost solicitată, în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, informarea din partea Guvernului, iar, în caz afirmativ, dovada acestei solicitări. În aceeaşi dată s-a solicitat Camerei Deputaţilor şi Senatului să transmită dacă a fost solicitat avizul CES cu privire la legea menţionată, iar, în caz afirmativ, copia adresei cuprinzând solicitarea formulată.
    52. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.054 din 14 aprilie 2020, secretarul general al Senatului României a transmis faptul că a fost solicitat avizul CES, sens în care a ataşat Adresa nr. 1.558 din 24 martie 2020.
    53. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.142 din 22 aprilie 2020, secretarul general al Camerei Deputaţilor, referindu-se la procedura legislativă în Camera de reflecţie, a arătat că Senatul a transmis spre avizare propunerea legislativă în data de 24 martie 2020, dar fără a primi un aviz din partea CES.
    54. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională în data de 28 aprilie 2020, Guvernul a transmis copia Adresei nr. 1.560 din 24 martie 2020, înregistrată la Guvern în data de 26 martie 2020, prin care Senatul României a transmis Guvernului mai multe propuneri legislative, între care şi cea care face obiectul prezentei cauze, fixând termen pentru punct de vedere la data de 27 martie 2020.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    55. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    56. Astfel, sesizarea a fost formulată de 71 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, fiind un număr de cel puţin 50 de deputaţi. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textele mai sus menţionate, acesta vizând Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişelor legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 3 aprilie 2020 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. În aceeaşi dată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în data de 6 aprilie 2020 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în data de 6 aprilie 2020, în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie.
    57. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României.
    58. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) care consacră statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi faptul că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, în art. 15, care consacră principiul neretroactivităţii legii, în art. 16 - Egalitatea în drepturi, în art. 61 alin. (2) care consacră principiul bicameralismului, în art. 111 alin. (1) - Informarea Parlamentului, în art. 138 alin. (5), potrivit căruia „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“, şi în art. 141- Consiliul Economic şi Social.
    59. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că au fost formulate, deopotrivă, critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă, astfel că va proceda la controlul de constituţionalitate din perspectivă extrinsecă, urmând ca, în raport cu rezultatul acestuia, să aprecieze asupra continuării controlului constituţionalităţii legii din perspectivă intrinsecă.
    Motivele de neconstituţionalitate extrinsecă
    (1) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) din Constituţie referitor la principiul bicameralismului
    60. Examinarea acestor susţineri presupune analiza parcursului legislativ al legii criticate şi compararea formelor pe care le-a avut de la momentul iniţierii şi până la momentul adoptării, pentru a identifica dacă s-au realizat intervenţii de natură să încalce principiul bicameralismului.

    Parcursul legislativ al legii criticate
    61. Potrivit fişelor legislative disponibile pe paginile de internet ale Senatului şi, respectiv, Camerei Deputaţilor, iniţiatorii proiectului de lege sunt doi deputaţi şi un senator. Propunerea legislativă, având titlul „Lege pentru acordarea unor facilităţi pe teritoriul României“ şi cuprinzând un număr de patru articole, a fost înregistrată pentru dezbatere la Senat, prima Cameră sesizată, în data de 25 martie 2020. Potrivit expunerii de motive, propunerea legislativă a fost formulată în contextul în care „în România, răspândirea virusului Covid-19 a evoluat rapid, actualmente fiind peste 300 de persoane infectate. Pentru stoparea răspândirii virusului, s-au luat o serie de măsuri excepţionale, printre care amintim: suspendarea activităţii cu publicul a majorităţii instituţiilor publice; suspendarea activităţii de servire şi consum al produselor alimentare şi băuturilor alcoolice şi nealcoolice, organizată de restaurante, hoteluri, cafenele sau alte localuri publice, în spaţiile destinate acestui scop din interiorul sau exteriorul locaţiei; suspendarea tuturor activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear şi de îngrijire personală, realizate în spaţii închise etc.“ Se menţionează că „proiectul de lege are în vedere situaţia financiară dificilă în care se află multe gospodării din România din cauza coronavirus. Astfel, Institutul Naţional de Statistică arată că lipsa resurselor financiare a determinat ca o mare parte a gospodăriilor (39,8% din total, 43,7% din mediul urban şi 36,3% din gospodăriile din mediul rural) să nu poată plăti la timp pentru consumul utilităţilor. Proiectul de lege are în vedere în egală măsură deficitul de lichiditate cu care se confruntă companiile din România şi ponderea ridicată a cheltuielilor cu utilităţile în total cheltuieli.“ În acest context, prin propunerea formulată, se urmăreşte „acordarea, la cerere, contribuabililor, a unor facilităţi care constau în amânarea, în anumite condiţii, a plăţii contribuţiilor de asigurări sociale de stat şi a contribuţiei asigurătorie pentru muncă aferente veniturilor din salarii şi asimilate salariilor. De asemenea, pentru a veni în sprijinul contribuabililor în această perioadă, se propune şi amânarea plăţii serviciilor de utilităţi, pentru o perioadă de 3 luni.“
    62. În data de 31 martie 2020, proiectul a fost adoptat de Senat, cu mai multe amendamente admise, respectiv: în privinţa titlului legii, care a devenit „Lege pentru acordarea unor facilităţi fiscale contribuabililor persoane fizice şi juridice“, a sintagmei „operator economic“ cuprinsă în art. 1, 2 şi 3 din lege, care a fost înlocuită cu sintagma „persoane fizice şi juridice“, precum şi a unor soluţii legislative referitoare la condiţiile pentru acordarea facilităţilor prevăzute de lege.
    63. Proiectul a fost prezentat în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în data de 1 aprilie 2020, iar după parcurgerea procedurii de avizare şi dezbatere, a fost adoptat în data de 3 aprilie 2020, cu mai multe amendamente admise. Faţă de modificările intervenite, în sesizarea formulată se susţine că în Camera decizională s-au realizat intervenţii de natură să încalce principiul bicameralismului, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, expusă în cele ce urmează.

    Principiul bicameralismului în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    64. Aşa cum se reţine şi în jurisprudenţa citată de autorii sesizării, Curtea Constituţională a dezvoltat prin deciziile sale o veritabilă „doctrină“ a bicameralismului şi a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Astfel, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53).
    65. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54).
    66. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice. Art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56).
    67. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008 sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 28). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragraful 29, sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 32).

    Examinarea legii criticate prin prisma principiului bicameralismului
    68. Văzând parcursul legislativ al legii criticate, în raport cu susţinerile autorilor sesizării, se constată că sunt în discuţie, din perspectiva pretinsei încălcări a principiului bicameralismului, alineatele adăugate în Camera Deputaţilor articolului 4 din legea adoptată la Senat, în special alin. (7) nou-introdus, potrivit căruia „Guvernul României defineşte până la data de 01 mai 2020 consumatorul vulnerabil, elaborează şi pune în funcţiune o schemă de ajutor pentru aceştia în conformitate cu prevederile art. 5 din Directiva 2019/944/UE privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică a Parlamentului European şi Consiliului din 5 iunie 2019 şi de modificare a Directivei 2012/27/UE“. Sub acest aspect, analizând expunerea de motive, forma legii adoptată în Camera de reflecţie şi în cea decizională, Curtea constată, în acord cu susţinerile autorilor sesizării, că soluţiile legislative la care autorii sesizării fac referire nu se regăsesc în intenţia de reglementare şi nici în forma legii adoptată de Senat.
    69. Astfel, alin. (7) al art. 4 din lege vizează transpunerea unor dispoziţii ale unui act european, respectiv a Directivei (UE) 2019/944 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de modificare a Directivei 2012/27/UE. Obiectul directivei este definit în art. 1 al acesteia, după cum urmează: „stabileşte norme comune pentru producerea, transportul, distribuţia, stocarea energiei şi furnizarea energiei electrice, precum şi dispoziţii privind protecţia consumatorilor, în vederea creării, în Uniune, a unor pieţe de energiei electrică cu adevărat integrate, competitive, axate pe consumator, flexibile, echitabile şi transparente. Prin valorificarea avantajelor unei pieţe integrate, prezenta directivă urmăreşte să asigure preţuri şi costuri ale energiei accesibile şi transparente pentru consumatori, un grad înalt de siguranţă a alimentării cu energie electrică şi o tranziţie lină către un sistem energetic sustenabil cu emisii scăzute de dioxid de carbon. Prezenta directivă stabileşte norme esenţiale referitoare la organizarea şi funcţionarea sectorului energiei electrice al Uniunii, în special norme privind abilitarea şi protecţia consumatorilor, privind accesul deschis la piaţa integrată, privind accesul terţilor la infrastructura de transport şi de distribuţie, cerinţele în materie de separare şi norme privind independenţa autorităţilor de reglementare ale statelor membre. Prezenta directivă stabileşte, de asemenea, modalităţile de cooperare între statele membre, autorităţile de reglementare şi operatorii de transport şi de sistem în vederea realizării unei pieţe interne de energie electrică complet interconectate care să sporească integrarea energiei electrice din surse regenerabile, concurenţa liberă şi siguranţa alimentării.“
    70. Art. 5 din directivă, cu titlul Preţuri de furnizare bazate pe piaţă, la care trimite alin. (7) al art. 4 din legea criticată, are următorul cuprins:
    "(1) Furnizorii sunt liberi să stabilească preţul la care furnizează energia electrică clienţilor. Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a asigura concurenţa efectivă între furnizori.
(2) Statele membre asigură protecţia clienţilor casnici afectaţi de sărăcie energetică şi a celor vulnerabili, în temeiul articolelor 28 şi 29, prin intermediul politicii sociale sau prin alte mijloace decât intervenţiile publice în stabilirea preţurilor de furnizare a energiei electrice.
(3) Prin derogare de la alineatele (1) şi (2), statele membre pot utiliza intervenţii publice în stabilirea preţurilor de furnizare a energiei electrice către clienţii casnici vulnerabili sau afectaţi de sărăcia energetică. Astfel de intervenţii publice se supun condiţiilor prevăzute la alineatele (4) şi (5).
(4) Intervenţiile publice în stabilirea preţurilor de furnizare a energiei electrice:
    (a) urmăresc un interes economic general şi nu depăşesc ceea ce este necesar în vederea atingerii respectivului interes economic general;
    (b) sunt clar definite, transparente, nediscriminatorii şi verificabile;
    (c) garantează accesul egal la clienţi al întreprinderilor din domeniul energiei electrice din Uniune;
    (d) au o durată limitată şi sunt proporţionale în ceea ce priveşte beneficiarii lor;
    (e) nu au drept rezultat costuri suplimentare pentru participanţii la piaţă într-un mod discriminatoriu.
(5) Orice stat membru care aplică intervenţii publice în stabilirea preţurilor de furnizare a energiei electrice în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol respectă, de asemenea, articolul 3 alineatul (3) litera (d) şi articolul 24 din Regulamentul (UE) 2018/1999, indiferent dacă în statul membru în cauză există un număr semnificativ de gospodării afectate de sărăcie energetică.
(6) În scopul unei perioade de tranziţie în care să se instaureze o concurenţă efectivă între furnizori în ceea ce priveşte contractele de furnizare a energiei electrice şi să se ajungă la o stabilire a preţurilor cu amănuntul pe deplin eficace, bazată pe piaţă, pentru energia electrică, în conformitate cu alineatul (1), statele membre pot utiliza intervenţiile publice în stabilirea preţurilor de furnizare a energiei electrice către clienţii casnici şi către microîntreprinderile care nu beneficiază de intervenţii publice în temeiul alineatului (3).
(7) Intervenţiile publice utilizate în temeiul alineatului (6) respectă criteriile stabilite la alineatul (4) şi:
    (a) sunt însoţite de un set de măsuri pentru a asigura o concurenţă efectivă şi de o metodologie de evaluare a progreselor înregistrate în privinţa măsurilor respective;
    (b) sunt stabilite în baza unei metodologii care asigură un tratament nediscriminatoriu al furnizorilor;
    (c) sunt stabilite la un preţ care depăşeşte costul, la un nivel la care poate exista o concurenţă efectivă în ceea ce priveşte preţurile;
    (d) sunt concepute astfel încât să reducă la minimum orice impact negativ asupra pieţei angro de energie electrică;
    (e) se asigură că toţi beneficiarii unor astfel de intervenţii publice au posibilitatea de a alege oferte competitive de pe piaţă şi sunt direct informaţi, cel puţin în fiecare trimestru, cu privire la disponibilitatea ofertelor şi a economiilor pe piaţa competitivă, în special cu privire la contractele de furnizare a energiei electrice cu preţuri dinamice, şi se asigură că acestora li se acordă asistenţă pentru a migra la o ofertă bazată pe piaţă;
    (f) se asigură că, în temeiul articolelor 19 şi 21, toţi beneficiarii unei astfel de intervenţii publice au dreptul de a avea contoare inteligente şi li se oferă astfel de contoare, care sunt instalate fără costuri iniţiale suplimentare pentru client, sunt direct informaţi de posibilitatea instalării de contoare inteligente şi li se acordă asistenţa necesară;
    (g) nu conduc la o subvenţionare încrucişată directă între clienţii alimentaţi la preţurile de pe piaţa liberă şi cei alimentaţi la preţurile de furnizare reglementate.
(8) Statele membre notifică Comisiei măsurile luate în conformitate cu alineatele (3) şi (6), în termen de o lună de la adoptarea acestora şi le pot aplica imediat. Notificarea este însoţită de o explicaţie a motivelor pentru care obiectivul urmărit nu putea fi atins într-o măsură satisfăcătoare cu ajutorul altor instrumente, a modului în care sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la alineatele (4) şi (7) şi a efectelor măsurilor notificate asupra concurenţei. Notificarea descrie categoriile de beneficiari, durata măsurilor şi numărul clienţilor casnici afectaţi de măsuri şi explică modul în care au fost stabilite preţurile reglementate.
(9) Până la 1 ianuarie 2022 şi 1 ianuarie 2025, statele membre prezintă Comisiei rapoarte privind punerea în aplicare a prezentului articol, necesitatea şi proporţionalitatea intervenţiilor publice în temeiul prezentului articol, precum şi o evaluare a progreselor înregistrate în direcţia asigurării unei concurenţe efective între furnizori şi a tranziţiei către preţuri bazate pe piaţă. Statele membre care aplică preţuri reglementate în conformitate cu alineatul (6) raportează cu privire la respectarea condiţiilor prevăzute la alineatul (7), inclusiv cu privire la respectarea lor de către furnizorii care au obligaţia de a aplica astfel de intervenţii, precum şi cu privire la impactul preţurilor reglementate asupra finanţelor furnizorilor respectivi.
(10) Până la 31 decembrie 2025, Comisia analizează şi prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport privind punerea în aplicare a prezentului articol în scopul de a se ajunge la stabilirea bazată pe piaţă a preţurilor cu amănuntul pentru energia electrică, raport care este însoţit sau urmat de o propunere legislativă, dacă este cazul. Propunerea legislativă poate include o dată de încetare a aplicării preţurilor reglementate."

    71. Potrivit art. 71 - Transpunere din Directivă,
    "(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 2-5, articolului 6 alineatele (2) şi (3), articolului 7 alineatul (1), articolului 8 alineatul (2) literele (j) şi (l), articolului 9 alineatul (2), articolului 10 alineatele (2)-(12), articolelor 11-24, articolelor 26, 28 şi 29, articolelor 31-34, articolului 36, articolului 38 alineatul (2), articolelor 40 şi 42, articolului 46 alineatul (2) litera (d), articolelor 51 şi 54, articolelor 57-59, articolelor 61-63, articolului 70 punctele 1-3, articolului 70 punctul 5 litera (b), articolului 70 punctul 6 şi anexelor I şi II până la 31 decembrie 2020. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul actelor respective. Cu toate acestea, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma: (a) articolului 70 punctul 5 litera (a), până la 31 decembrie 2019; (b) articolului 70 punctul 4, până la 25 octombrie 2020. Atunci când statele membre adoptă respectivele dispoziţii, acestea conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Acestea conţin, de asemenea, o menţiune care precizează că trimiterile, în acte cu putere de lege şi acte administrative în vigoare, la directiva abrogată prin prezenta directivă se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a unei astfel de trimiteri şi de formulare a unei astfel de menţiuni.
(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă."

    72. Se constată, aşadar, că Directiva vizează realizarea unui cadru general comun la nivelul Uniunii Europene de reglementare în materie, context în care este şi referirea la categoria consumatorilor vulnerabili, cuprinsă în art. 5. Faţă de normele citate, se constată că sfera de cuprindere a conceptului de consumator vulnerabil este diferită de cea a consumatorilor vizaţi de măsurile preconizate de legea criticată. Chiar dacă, aparent, există o legătură cu contextul normativ vizat de iniţiatori în cauză, acest context normativ se referă la o situaţie punctuală, excepţională, reclamând măsuri urgente specifice. Astfel fiind, introducerea unei obligaţii pentru Guvern, vizând transpunerea unui articol din directiva menţionată, act care priveşte un întreg context normativ şi o categorie mai largă de consumatori, definită prin caracteristici ce nu ţin exclusiv de situaţia de urgenţă care a determinat propunerea legislativă, excedează intenţiei iniţiatorilor şi dezbaterilor/votului Senatului, în calitate de Cameră de reflecţie. Ca urmare, Curtea constată că sunt întemeiate susţinerile autorilor sesizării, întrucât adăugarea dispoziţiilor menţionate în Camera decizională este de natură să determine o modificare de concepţie a reglementării, contrară principiului bicameralismului, în sensul că aceasta nu mai este circumscrisă adoptării unor măsuri pentru situaţia cu caracter excepţional descrisă în expunerea de motive, imediat aplicabile, ci instituie şi obligaţii vizând transpunerea unui act al Uniunii Europene, cuprinzând un ansamblu de măsuri de ordin legislativ, iar nu doar o modificare punctuală, destinată unei categorii de consumatori. Se încalcă astfel, cât priveşte dispoziţiile menţionate, principiul bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie.

    (2) Susţinerile privind încălcarea art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie
    73. La acest punct al motivării obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, cu referire la obligativitatea solicitării avizului CES. Se mai arată şi că, dacă solicitarea are un caracter pur formal, nepermiţând autorităţii de rang constituţional, în speţă CES, să îşi îndeplinească rolul stabilit prin art. 141 din Constituţie, adică să formuleze şi să emită în termenul legal avizul solicitat, ne aflăm în situaţia eludării prevederilor constituţionale prin adresarea formală a solicitării de emitere a unui aviz.
    74. Cu referire la aceste susţineri, Curtea constată mai întâi, aşa cum se consemnează atât în fişa actului normativ de la Senat, cât şi în răspunsul formulat de secretarul general al Senatului, că a fost solicitat avizul CES în data de 24 martie 2020, fiind îndeplinită deci, din acest punct de vedere, obligaţia impusă de art. 141 cu raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Sub acest aspect, în jurisprudenţa menţionată chiar de autorii sesizării, respectiv Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019, Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, şi Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, Curtea a sancţionat nesolicitarea, iar nu lipsa avizului Consiliului Economic şi Social. Omisiunea emiterii unui aviz solicitat nu poate fi imputată autorului solicitării, în speţă Senatului. Curtea a statuat în acest sens că avizele cerute de Constituţie în cazul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă sunt obligatorii sub aspectul solicitării acestora, fiind opţiunea autorităţii căreia i s-a solicitat avizul de a răspunde sau nu în termenul indicat de iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative. Cât priveşte pretinsul caracter „formal“ al solicitării, din perspectiva termenului stabilit pentru răspuns, se observă că propunerea legislativă a fost transmisă pentru aviz atât CES, cât şi Consiliului Legislativ, precum şi pentru punct de vedere la Guvern în data de 24 martie 2020, adică la o zi de la data înregistrării propunerii legislative la Senat. Dată fiind procedura de urgenţă aprobată, conţinutul legii şi contextul în care aceasta a fost promovată, în mod firesc termenele acordate pentru răspuns au fost adecvate în consecinţă. Aceşti factori trebuie luaţi în considerare deopotrivă de către organismele avizatoare, care trebuie să dea dovadă de diligenţă în realizarea rolului lor constituţional şi legal.
    75. Astfel fiind, Curtea constată că sunt neîntemeiate susţinerile privind încălcarea art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acelaşi sens, Curtea observă şi faptul că, în data de 31 martie 2020, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă care prevede în art. I pct. 5 că „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 5. După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 33^1 şi 33^2, cu următorul cuprins: «Art. 33^1 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparenţa decizională şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă ori care sunt o consecinţă a instituirii acestor stări. (...)»“. Or, sub aspectul obiectului, actul normativ criticat se încadrează în sfera exceptării stabilită de legiuitorul delegat în privinţa normelor legale referitoare la dialogul social.

    (3) Susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie
    76. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată mai întâi că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) prima teză din Constituţie, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora“, iar, potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol, „în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie“. De asemenea, potrivit art. 138 alin. (5) din Constituţie, „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“.
    77. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, normele constituţionale citate stabilesc, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, citată în jurisprudenţa recentă, de exemplu Decizia nr. 331 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 18 iunie 2019). În cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007).
    78. În acest sens sunt, de altfel, şi normele regulamentare care detaliază procedura legislativă. Astfel, dând expresie prevederilor constituţionale menţionate, Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 14 noiembrie 2019 (în vigoare la data adoptării legii, ulterior republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 27 aprilie 2020), stabileşte în art. 91 alin. (4) că „În cazul propunerilor legislative depuse în condiţiile alin. (1), care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele Camerei Deputaţilor va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, în acelaşi termen de 15 zile“, iar la alin. (6) că, „Dacă în cursul dezbaterii, în comisia sesizată în fond apar amendamente care impun modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele comisiei va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, într-un termen care să se încadreze în termenul de predare a raportului“. De asemenea Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 23 noiembrie 2018, stabileşte la art. 88 alin. (3) că „Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la prezentarea în Biroul permanent, pentru a se pronunţa şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 111 din Constituţia României, republicată“, iar la art. 92 alin. (6) că „Propunerile legislative formulate de senatori şi deputaţi, care implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, trebuie să fie însoţite de dovada solicitării informării Guvernului, înaintată prin preşedintele Senatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 din Constituţia României, republicată“.
    79. Tot astfel, Curtea a mai reţinut că art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar, cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa acesteia (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008). În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Curtea a mai adăugat că „art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar“ (a se vedea şi Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019).
    80. Raportând cele anterior menţionate la datele din prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit expunerii de motive, iniţiatorii actului normativ au configurat modificări cu impact financiar asupra cheltuielilor din bugetul de stat, reflectate în conţinutul actului normativ. Astfel, prin dispoziţiile art. 1 şi 2 din lege, sunt reglementate amânări la plata contribuţiilor sociale obligatorii şi „completarea“ acestora de la bugetul de stat, amânări la plata contribuţiei asigurătorii pentru munca aferentă veniturilor din salarii, fără indicarea sursei de finanţare în cazul executării lor. Aceste cheltuieli ar greva asupra bugetului de stat, ceea ce înseamnă că adoptarea dispoziţiilor legale în cauză ar fi fost posibilă doar după solicitarea informării prevăzute de art. 111 din Constituţie. Această obligaţie este subliniată şi de Consiliul Legislativ în avizul formulat, unde se precizează că „întrucât propunerea legislativă are implicaţii asupra bugetului de stat, prin natura facilităţilor propuse, este obligatorie solicitarea unei informări din partea Guvernului, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie.“ De asemenea, în Camera decizională au fost introduse noi alineate la art. 4 din lege, care au implicaţii asupra bugetului de stat, respectiv instituirea unor obligaţii de creditare a furnizorilor de utilităţi de către Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce ar fi impus, de asemenea, solicitarea informării în condiţiile aceluiaşi text constituţional anterior menţionat. Or, din consultarea fişelor actului normativ „Propunere legislativă pentru acordarea unor facilităţi fiscale contribuabililor persoane fizice şi juridice“ de pe pagina electronică a Camerei Deputaţilor, respectiv pagina electronică a Senatului, rezultă că în nicio etapă a procesului legislativ din Parlament nu s-a solicitat informarea prevăzută de art. 111 din Constituţie. De asemenea, expunerea de motive nu face nicio referire la impactul bugetar estimat de iniţiatori.
    81. În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se invocă faptul că propunerea legislativă a fost trimisă Guvernului de către Preşedintele Senatului, însă pe fişa actului normativ figurează doar trimiterea, în 24 martie 2020, „pentru punct de vedere la Guvern“. Examinând adresa de solicitare a acestui punct de vedere, comunicată Curţii Constituţionale de către Guvern, se constată că solicitarea Senatului este întemeiată pe prevederile art. 25 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cărora „În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: (...) b) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei, şi le transmite Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data solicitării“. Solicitarea astfel cum a fost formulată vizează însă un punct de vedere general asupra legii, nefiind de natură să substituie cerinţa informării la care se referă în mod expres dispoziţiile art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi, în niciun caz, nu acoperă lipsa solicitării punctului de vedere în raport cu modificările intervenite în Camera decizională.
    82. Ca urmare, faţă de cele consemnate în fişele legislative, şi fără niciun alt document înaintat de autorităţile cărora Curtea Constituţională le-a solicitat puncte de vedere în cauză, respectiv Guvern, Camera Deputaţilor, Senat, nu se poate concluziona că a fost îndeplinită cerinţa constituţională menţionată. Lipsind fişa financiară (iniţială şi reactualizată), nu se poate reţine decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind, aşadar, reală. În considerarea acestor argumente, Curtea constată că sunt întemeiate susţinerile autorilor sesizării referitoare la încălcarea, prin legea criticată, a prevederilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie.

    (4) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, din perspectiva paralelismului legislativ creat prin adoptarea legii criticate
    83. La acest punct al sesizării se arată, în esenţă, că Guvernul României a adoptat, în calitate de legiuitor derivat, în data de 18 martie 2020, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare, care a fost depusă la Parlament la data de 20 martie 2020 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 21 martie 2020. Deşi Senatul fusese sesizat cu Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, act normativ aflat în vigoare încă de la data de 21 martie 2020, la două zile după intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului menţionate a fost promovat un proiect legislativ având un obiect de reglementare identic cu o parte din această ordonanţă de urgenţă a Guvernului, ceea ce, potrivit autorilor sesizării, este în contradicţie cu prevederile constituţionale menţionate. În punctul de vedere formulat, Camera Deputaţilor apreciază că această obiecţie ar fi neîntemeiată, Parlamentul nefăcând altceva decât să îşi exercite rolul său constituţional, de legiuitor. Curtea constată că, în sine, această afirmaţie este corectă, întrucât rolul Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare a ţării“ îi conferă o largă marjă de apreciere în privinţa exercitării funcţiei legislative. Această marjă de apreciere este însă circumscrisă dispoziţiilor constituţionale care reglementează procesul şi, respectiv, procedura legislativă, configurând atât exigenţe de fond, cât şi de ordin formal în acest sens, subsumate principului statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019).
    84. Examinând, din această perspectivă, art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 la care susţinerile autorilor fac referire, se constată că acesta are următorul cuprins:
    "(1) Pentru obligaţiile fiscale scadente începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi neachitate până la încetarea, potrivit alin. (4), a măsurilor prevăzute de prezentul articol nu se calculează şi nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere conform Codului de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Prin derogare de la prevederile art. 157 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţiile fiscale prevăzute la alin. (1) nu sunt considerate obligaţii fiscale restante.
(3) Se suspendă sau nu încep măsurile de executare silită prin poprire a creanţelor bugetare, cu excepţia executărilor silite care se aplică pentru recuperarea creanţelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală. Măsurile de suspendare a executării silite prin poprire asupra sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti se aplică, prin efectul legii, de către instituţiile de credit sau terţii popriţi, fără alte formalităţi din partea organelor fiscale.
(4) Măsurile fiscale prevăzute la alin. (1)-(3) încetează în termen de 30 de zile de la încetarea stării de urgenţă."

    85. Curtea observă că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 citate vizează toate obligaţiile fiscale scadente şi neachitate, în sensul că pentru toate şi necondiţionat nu se calculează şi nu se datorează dobânzile şi penalităţile de întârziere conform Codului de procedură fiscală. Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României se referă la anumite categorii de obligaţii fiscale (care fac deopotrivă obiectul ordonanţei de urgenţă - câtă vreme actul normativ menţionat nu distinge), şi anume contribuţiile de asigurări sociale şi contribuţia asiguratorie pentru muncă aferentă veniturilor din salarii şi veniturilor asimilate salariilor. Pentru a beneficia de facilităţile instituite cu privire la acestea sunt însă stabilite o serie de condiţii, care nu sunt prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020. Aşadar, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020, în mod necondiţionat şi pentru toate obligaţiile fiscale scadente şi neachitate - pe perioada de timp vizată de actul normativ - nu se calculează şi nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Potrivit legii criticate însă, aceeaşi facilitate, prevăzută de art. 3 din lege, potrivit căruia „contribuabilii operatori economici nu vor plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada cât timp plata contribuţiilor este amânată“, este condiţionată de cererea contribuabilului şi îndeplinirea unor obligaţii instituite la art. 1 şi 2 din lege.
    86. Curtea observă, totodată, că termenele pentru acordarea facilităţilor ce fac obiectul celor două acte normative sunt diferit reglementate, iar, parţial, aceste termene se suprapun, ceea ce ar presupune că pentru acelaşi domeniu de reglementare ar putea subzista, concomitent, regulile diferite anterior detaliate. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 - care a intrat în vigoare la data de 21 martie 2020, data publicării în Monitorul Oficial al României, stabileşte că aceste facilităţi „încetează în termen de 30 de zile de la încetarea stării de urgenţă“ la momentul respectiv fiind în vigoare Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, potrivit căruia s-a instituit „starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile“ (art. 1 din decret). Ulterior a fost emis Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, potrivit căruia „Începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungeşte cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.“ (art. 1 din decret). În mod corespunzător, termenul de 30 de zile prevăzut de art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 se va calcula în raport cu aceste prevederi, împlinindu-se în luna iunie 2020. Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României, adoptată în luna aprilie 2020, prevede în art. 1, 2 şi 3 acordarea facilităţilor privind contribuţiile de asigurări sociale şi pentru muncă aferentă veniturilor din salarii şi veniturilor asimilate salariilor „pentru o perioadă de trei luni, începând cu luna martie 2020“, adică martie-mai.
    87. Din acest examen comparativ se constată atât o suprapunere în privinţa obiectului de reglementare, cât şi a termenelor avute în vedere de legiuitorul primar şi, respectiv, delegat, fără ca legea adoptată să realizeze vreo corelare sub acest aspect cu ordonanţa de urgenţă a Guvernului în vigoare. Nu este prevăzută vreo abrogare expresă şi nici nu s-ar putea susţine abrogarea implicită a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2020 ca efect al intrării în vigoare a legii. Aceasta, întrucât o astfel de abrogare implicită nu ar putea produce efecte decât pentru viitor, adică de la intrarea în vigoare a Legii pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României. Or, această din urmă lege cuprinde în conţinutul său un termen de la care se acordă facilităţile stabilite (luna martie), anterior adoptării şi eventualei sale intrări în vigoare, şi alte reguli în privinţa acestora decât cele prevăzute în ordonanţa de urgenţă a Guvernului, act care, fiind publicat în Monitorul Oficial al României şi intrat în vigoare, şi-a produs deja efecte juridice în perioada menţionată în lege.
    88. Astfel fiind, rezultă că legea criticată instituie un paralelism legislativ, în sensul art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi o reglementare contradictorie a aceleiaşi problematici juridice, încălcând, din această perspectivă, dispoziţiile art. 1 alin. (3) raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră exigenţele legiferării în cadrul statului de drept şi principiul securităţii juridice. Prin eventuala intrare în vigoare a legii criticate ar subzista în sistemul normativ reguli diferite pentru acelaşi domeniu de reglementare şi pentru aceeaşi perioadă de timp (trecută), cu consecinţe negative în planul aplicării legii şi, din această perspectivă, al securităţii juridice a destinatarilor acesteia. Astfel fiind, chiar dacă nu se poate reţine că, prin simpla opţiune de a promova un act legislativ distinct de legea de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă cu un obiect parţial comun, Parlamentul ar fi încălcat art. 1 alin. (4) din Constituţie, reglementarea astfel adoptată încalcă principiul securităţii juridice şi exigenţele legiferării în cadrul statului de drept, impuse de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Ca urmare, Curtea constată că sunt întemeiate susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea normelor constituţionale menţionate.
    89. În concluzie, în acord cu criticile formulate, Curtea constată că legea, în integralitatea sa, este neconstituţională, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 61 alin. (2), ale art. 111 alin. (1) teza a doua şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie. Constatând neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, pentru motivele de neconstituţionalitate extrinsecă enunţate, şi în acord cu jurisprudenţa sa în materie, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, Decizia nr. 355 din 23 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 26 iulie 2018, sau Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019).


    90. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 71 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi constată că Legea pentru acordarea unor facilităţi pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României este neconstituţională în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 154 din 6 mai 2020

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016