Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Petre Lăzăroiu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaş, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel, Gheorghe Lauruk, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop şi Iuliu Mihai Chiş în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.972D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, referitor la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de modul de aplicare de către instanţa de control judiciar a textului de lege criticat. În acest sens arată că instanţa care dispune rejudecarea cauzei este cea care stabileşte momentul de la care se reia judecata, autorul excepţiei urmărind desfiinţarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a decis rejudecarea fără aplicarea dispoziţiilor referitoare la camera preliminară. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 734 din 23 noiembrie 2017, nr. 779 din 28 noiembrie 2017 şi nr. 820 din 12 decembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.630/83/2006*, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaş, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel şi Gheorghe Lauruk cu privire la dispoziţiile art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv de Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop şi Iuliu Mihai Chiş referitor la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia, Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaş, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel şi Gheorghe Lauruk, susţin că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă principiile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor, respectarea legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, viaţa intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, condiţiile privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, în măsura în care sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor de lege criticate vizează punerea în executare a autorizării dispuse de judecător. Arată că sintagma criticată - în lipsa unui text similar prevederilor art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze - pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condiţiilor privitoare la precizie, claritate şi previzibilitate, conducând la interpretări echivoce. Astfel, modul neclar de redactare a textului de lege criticat a generat o confuzie în practica organelor judiciare între efectuarea procedeului probator (ca modalitate legală de obţinere a mijlocului de probă), activitatea de sprijinire tehnică a realizării acestuia (constând în punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a echipamentelor şi a infrastructurii deţinute de furnizorii de reţele de comunicaţii) şi mijlocul de probă (procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate şi înregistrate). Autorul excepţiei învederează că instanţele judecătoreşti, în absenţa definirii de către legiuitor a noţiunii de „concurs tehnic“, au interpretat că punerea în executare a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice ar fi sinonimă cu acordarea de sprijin tehnic de către alte persoane, astfel că au desemnat Serviciul Român de Informaţii pentru a efectua acest procedeu probatoriu, ca act de urmărire penală, deşi ofiţerii şi subofiţerii din cadrul acestui serviciu nu aveau calitatea de organe de urmărire penală. Consideră că intruziunea în viaţa privată ori în corespondenţa unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanţii suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce priveşte comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislaţia trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarităţii şi previzibilităţii. Arată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 din acelaşi act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispoziţiile art. 142 alin. (3), utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entităţile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deşi sintagma mai sus menţionată din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăseşte într-o formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferenţa este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispoziţiile alineatului (2) al aceluiaşi articol, în care sunt enumeraţi furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligaţia de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alineatul (2) al aceluiaşi articol reiese şi din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituţională a reţinut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/ procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară şi previzibilă raportat la prevederile art. 142 din noul Cod de procedură penală, nu se poate susţine acelaşi lucru în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Aşadar, autorul excepţiei consideră că, dacă în cauza penală au fost efectuate activităţi de supraveghere tehnică în condiţii de nelegalitate, iar una dintre părţi este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât şi a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi a secretului corespondenţei. De asemenea, susţine că lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 determină instanţele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului - pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ - într-un mod care excedează operaţiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcţiei de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, precum şi independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. În fine, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia interceptărilor, care subliniază cerinţa previzibilităţii legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze, în mod esenţial, prin norme clare şi detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, paragraful 34, Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, paragraful 72, Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46, precum şi Decizia din 29 iunie 2006 cu privire la admisibilitatea cererii nr. 54934/00 formulate de Weber şi Saravia împotriva Germaniei). 6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, autorii excepţiei Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop şi Iuliu Mihai Chiş susţin că acestea încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, în măsura în care nu permit rejudecarea cauzei din faza procedurii de cameră preliminară. În acest sens arată că, în speţă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, „cererea vizând transpunerea cauzei în procedura camerei preliminare după casarea cu trimitere spre rejudecare“. Consideră că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 „împiedică, în mod esenţial, dezbaterea asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, precum şi asupra regularităţii întocmirii rechizitoriului“, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 342-348 din Codul de procedură penală, doar judecătorul de cameră preliminară se poate pronunţa asupra acestor aspecte, instanţa de judecată neavând competenţă în acest sens. 7. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează pentru respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că modul de reglementare a dispoziţiilor de lege criticate nu contravine prevederilor constituţionale, „fără a prezenta argumentaţiile juridice ce fundamentează această poziţie, excepţia fiind invocată de părţi“. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată astfel că, în speţă, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca urmare a deciziei pronunţate în apel, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din noul Cod de procedură penală. Totodată, din informaţiile publicate pe portalul instanţelor de judecată, reiese că, în primul ciclu procesual, cauza a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 3 iulie 2006, depăşind momentul începerii cercetării judecătoreşti înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Consideră că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 dau expresie principiului aplicării imediate a noii legi de procedură. Textul criticat se coroborează cu prevederile art. 7 din Legea nr. 255/2013, conform cărora cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi, precum şi cu cele ale art. 6 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi - în care nu s-a început cercetarea judecătorească - se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege [alin. (1)], în această situaţie instanţa pe rolul căreia se află cauza urmând să o trimită judecătorului de cameră preliminară sau, după caz, să o decline în favoarea instanţei competente [alin. (2)]. În temeiul textelor de lege mai sus menţionate, în cazul trimiterii spre rejudecare a unei cauze care la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală se afla în primul ciclu procesual şi depăşise momentul începerii cercetării judecătoreşti la prima instanţă, rejudecarea va începe cu cercetarea judecătorească, iar nu cu procedura camerei preliminare. La această concluzie conduc şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, care prevăd că situaţiile de trimitere spre rejudecare în calea de atac a apelului sunt legate de neregularităţi ale hotărârii de fond a primei instanţe, iar nu de neregularităţi ale încheierii judecătorului de cameră preliminară, cea din urmă putând fi cenzurată numai pe calea contestaţiei, în condiţiile art. 347 din Codul de procedură penală, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară. Apreciază că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în considerarea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum şi a celor ale art. 129 din Legea fundamentală, care trimit la „condiţiile legii“ atunci când se referă la reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu îngrădesc accesul liber la justiţie. În acest sens arată că interdicţia îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiţie nu presupune posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (Decizia Curţii Constituţionale nr. 879 din 15 decembrie 2015). În fine, câtă vreme la rejudecarea cauzei sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 2-12 din Codul de procedură penală, iar acestea ridică la rangul de principii garanţiile dreptului la un proces echitabil - printre care se numără egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea sa într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare -, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 sunt conforme cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, arată că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, deşi nu se bucură de o definiţie legală, nu este totuşi lipsită de claritate şi previzibilitate. În lipsa unei definiţii legale, sensul său se determină printr-o interpretare literală a termenilor folosiţi de legiuitor, dar şi prin interpretarea coroborată a celor două teze ale art. 91^2 alin. 1 din vechiul cod. Astfel, dacă, în prima teză, legiuitorul stabileşte organele judiciare competente să efectueze interceptările şi înregistrările, anume procurorul şi organul de cercetare penală, în teza a doua, cea care face obiectul excepţiei, legiuitorul vizează o categorie distinctă de persoane, cele chemate „să dea concurs tehnic“ la interceptări şi înregistrări, respectiv - într-o interpretare literală, pornind de la sensul comun al cuvintelor folosite - persoanele care, folosind instrumentele şi procedeele tehnice specifice interceptării şi înregistrării, ajută procurorul/organele de cercetare penală la efectuarea acestui procedeu probator. Prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, precum şi a obligaţiei de redare integrală a acestora, dispoziţiile legale în materie oferă suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la viaţă privată şi de familie şi a secretului corespondenţei, iar eventuala nerespectare sau interpretarea eronată a acestor reglementări de către organele judiciare nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, care însă excedează competenţei Curţii Constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Deşi au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunţa asupra prevederilor criticate din Codul de procedură penală din 1968. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea acesteia, reiese că excepţia de neconstituţionalitate priveşte, în realitate, numai dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Aşadar, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins: - Art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 (modificat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003): „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.“; – Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „(1) Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepţiei Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaş, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel şi Gheorghe Lauruk invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 26 alin. (1) referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 privind secretul corespondenţei, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi ale art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, autorii excepţiei, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop şi Iuliu Mihai Chiş, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii*), Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu privire la sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, sintagmă criticată pe motiv că nu respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, observând că sunt invocate, în acest sens, argumentele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. Prin această din urmă decizie, sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii (paragraful 50). *) Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018. 15. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În acest sens, Curtea a reţinut că, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică (paragraful 17). 16. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal (paragraful 18). 17. De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secţiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“ (paragraful 19). 18. Tot prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, citată anterior, Curtea a mai reţinut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor (paragraful 20). 19. În continuare, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (paragraful 21). 20. De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 21. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. 22. Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a arătat că însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ [prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006] există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (paragraful 42). 23. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*) şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017**), nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. *) Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018. **) Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018. 24. Astfel, pentru motivele mai sus arătate, Curtea Constituţională nu poate reţine critica autorilor excepţiei în sensul că, dacă în cauza penală au fost efectuate activităţi de supraveghere tehnică în condiţii de nelegalitate, iar una dintre părţi este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât şi a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi a secretului corespondenţei. De asemenea, având în vedere argumentele prezentate anterior, Curtea constată că sunt neîntemeiate şi susţinerile potrivit cărora lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 determină instanţele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului - pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ - într-un mod care excedează operaţiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcţiei de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, precum şi independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. 25. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 26 alin. (1) referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 privind secretul corespondenţei, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi ale art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. 26. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care însă nu s-a constatat. 27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că acestea reprezintă o normă tranzitorie ce vizează procedura de rejudecare a cauzei, dând expresie principiului aplicării imediate a noii legi de procedură. Dispoziţiile de lege criticate, adoptate de legiuitor în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de apariţia noii legislaţii procesual penale, reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privinţa normelor de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor procesuale/procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi (Decizia Curţii Constituţionale nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 28). 28. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi pe cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispoziţiile art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege“) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum (deciziile Curţii Constituţionale nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, paragraful 24, şi nr. 473 din 27 iunie 2017, citată anterior, paragraful 29). 29. Textul de lege criticat stabileşte că, în situaţia în care rejudecarea cauzei a fost dispusă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aceasta se face de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, potrivit regulilor prevăzute de legea nouă, fără a împiedica în niciun fel aplicarea prevederilor art. 342-348 din Codul de procedură penală cu privire la procedura camerei preliminare. 30. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, procesul penal are o nouă structură, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Cu privire la competenţa realizării fazei procesuale a camerei preliminare, Curtea a statuat că aceasta este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 22 şi 23). 31. Curtea Constituţională a subliniat, în mod repetat, în jurisprudenţa sa, importanţa fazei procesuale a camerei preliminare şi a funcţiei judiciare pe care o îndeplineşte judecătorul de cameră preliminară în cadrul procesului penal cu privire la verificarea legalităţii trimiterii în judecată. În acest sens Curtea a reţinut că rezultatul procedurii în camera preliminară - referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală - are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/ nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 34, şi Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, paragraful 36). 32. Tocmai în considerarea acestei importanţe a camerei preliminare în cadrul procesului penal, cu ocazia reglementării situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală cu privire la dispunerea rejudecării cauzelor, legiuitorul a prevăzut, în dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, că, în cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 5-10 din aceeaşi lege. Or, potrivit prevederilor art. 6 din legea de punere în aplicare a noului cod, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu sa început cercetarea judecătorească se soluţionează potrivit regulilor prevăzute de noul Cod de procedură penală (şi de celelalte acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013), de către instanţa competentă conform legii noi [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 255/2013], motiv pentru care instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. 33. Aşadar, în cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală şi în care, cu ocazia reluării cursului procesului penal în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a început cercetarea judecătorească până la data intrării în vigoare a legii noi, este obligatorie aplicarea dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală privind procedura camerei preliminare. 34. Curtea apreciază că, din interpretarea coroborată a prevederilor celor două alineate ale art. 14 din Legea nr. 255/2013, reiese, cu atât mai mult, că dispoziţiile referitoare la faza procesuală a camerei preliminare sunt incidente în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care prevede rejudecarea potrivit regulilor stabilite de noul Cod de procedură penală a acelor cauze în care cel deal doilea ciclu procesual se declanşează după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. 35. Pentru motivele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica autorilor excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 împiedică dezbaterea asupra legalităţii administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală şi regularităţii întocmirii rechizitoriului, astfel că dispoziţiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare şi nici celor ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 36. În realitate, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de modul de aplicare de către instanţa de judecată a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. 37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaş, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel, Gheorghe Lauruk, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop şi Iuliu Mihai Chiş în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018. PREŞEDINTE PETRE LĂZĂROIU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
