Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 150 din 17 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 7 alin. (2) teza întâi din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 şi ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi ale art. 99 alin. (1), ale art. 129 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 150 din 17 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 7 alin. (2) teza întâi din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 şi ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi ale art. 99 alin. (1), ale art. 129 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 616 din 23 iunie 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena     │-                 │
│Chiorean           │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI, capitolul VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 şi ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi ale art. 99 alin. (1), ale art. 129 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mihai Laurenţiu Vasilescu în Dosarul nr. 478/116/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 465D/2019.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece criticile vizează durata termenului prevăzut în procedura jurisdicţională, iar aceasta exprimă voinţa legiuitorului, care nu împiedică accesul liber la justiţie. În ceea ce priveşte art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Sentinţa civilă nr. 2.730 din 12 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 478/116/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI, capitolul VIII din Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 99 alin. (1), art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 132 alin. (3) teza întâi, privind fraza „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac“ din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul Mihai Laurenţiu Vasilescu într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect plata drepturilor salariale restante şi obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite retroactiv.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece stabilesc un termen de numai câteva zile pentru atacarea ordinelor de salarizare nelegale. Chiar dacă legiuitorul poate stabili o serie de termene, această marjă de apreciere nu este una absolută, în sensul că nu se poate afecta dreptul de acces la instanţă în însăşi esenţa sa, aşa cum s-a întâmplat în cauză. În acest sens, se arată că, prin disjungerea şi declinarea majorităţii capetelor de cerere şi calificarea acestora ca fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ (soluţie fără cale de atac), „s-ar putea pretinde reclamantului să fi atacat succesiv circa 11 ordine de salarizare“ emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la intervale aleatorii, pe parcursul a 2 ani. Prin urmare, de fiecare dată când era emis un ordin de salarizare nelegal, reclamantul trebuia să demareze câte o procedură prealabilă distinctă, iar apoi să pornească 11 procese în contencios administrativ, pentru fiecare ordin emis. Aceasta constituie evident o sarcină disproporţionată impusă justiţiabilului, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, care afectează dreptul la justiţie, încât tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile (circa 11 proceduri prealabile, 11 taxe de timbru, 11 procese distincte). În acest context, susţine că termenul de câteva zile este prea scurt pentru atacarea unui ordin de salarizare, cu procedura prealabilă, mai ales în condiţiile în care, într-un interval de circa 2 ani, se emit 11 asemenea ordine.
    6. Se mai susţine că imposibilitatea atacării soluţiei de declinare a cauzei şi de calificare a majorităţii capetelor de cerere ca fiind de contencios administrativ afectează dreptul la un proces echitabil, întrucât obligă reclamantul să se judece în contencios administrativ, „cu posibilitatea, fie şi teoretică, dar inadmisibilă, de respingere a cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile aferente fiecăruia dintre cele 11 ordine, sau anularea pentru neachitarea taxelor de timbru, sancţiuni inechitabile pentru neîndeplinirea condiţiilor, nerezonabile, impuse implicit, în sensul de a formula 11 proceduri prealabile aferente fiecărui ordin de salarizare succesiv emis“.
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că termenul prevăzut de art. 30 şi art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, privind atacarea în justiţie a actului administrativ al ordonatorului de credite în 15 zile de la data comunicării acestui act, nu este de natură a afecta dreptul de acces la instanţă în esenţa lui. De asemenea, dispoziţiile legale referitoare la disjungere şi la soluţionarea excepţiei de necompetenţă nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv a dreptului la un proces echitabil, accesul liber la justiţie putând fi supus unor condiţionări de fond şi de formă, iar existenţa vreunei căi de atac nu este impusă, în toate cazurile, de Constituţie sau de vreun tratat internaţional la care România este parte.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele de vedere solicitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI - „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie»“ la Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 7 şi ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 99 alin. (1), ale art. 129 alin. (2) pct. 2 şi ale art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă. Cu privire la teza finală a art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea Constituţională - prin Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012 - a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că textul de lege menţionat, potrivit căruia „Hotărârile pronunţate sunt irevocabile“, este neconstituţional. Însă în prezenta cauză se critică doar teza întâi a art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, din perspectiva termenului de 30 de zile în care se poate formula plângere la instanţa de contencios administrativ împotriva hotărârilor ordonatorilor de credite privind contestaţiile referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din justiţie. Dispoziţiile art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 reglementează - în cadrul procedurii de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ - procedura prealabilă, respectiv instanţa competentă, iar celelalte dispoziţii criticate au următorul cuprins:
    - Art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010:
    "(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite.
(2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile lucrătoare.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei în scris."

    – Art. 7 alin. (2) teza întâi din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010: „Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. [...].“;
    – Art. 99 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.“;
    – Art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă: „(2) Necompetenţa este de ordine publică: [...] 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat;“
    – Art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.“

    12. Curtea reţine că prevederile art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 la care fac referire dispoziţiile art. 7 alin. (2) din aceeaşi anexă au următorul cuprins: „Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.“
    13. Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate din Legea-cadru nr. 284/2010 îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece constituie temei al acţiunii în justiţie în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.
    14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, precum şi celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, referitor la dispoziţiile art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, că acestea reglementează procedura prealabilă a cererilor în contenciosul administrativ, respectiv instanţa competentă să soluţioneze cererile în contenciosul administrativ. Analizând susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acesta nu motivează în niciun fel pretinsa încălcare de către aceste dispoziţii din Legea nr. 554/2004 a unor prevederi sau principii din Constituţie.
    16. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. În jurisprudenţa sa referitoare la structura unei excepţii de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a conturat „o anumită structură inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate. Aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. [...] În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În aceste condiţii, Curtea constată că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.“
    17. Aplicând aceste considerente de principiu, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile criticate din Legea nr. 554/2004, autorul excepţiei nu a motivat în niciun fel contrarietatea acestora cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil, neputându-se deduce în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.
    18. Referitor la dispoziţiile art. 99 alin. (1) şi ale art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că autorul excepţiei nu critică neconstituţionalitatea soluţiilor legislative cuprinse de acestea, ci este nemulţumit de aplicarea acestor dispoziţii procesuale civile în cauza concretă dedusă judecăţii, ceea ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale prevederile actelor care încalcă prevederile sau principiile Constituţiei. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) şi ale art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.
    19. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, analizate din perspectiva inexistenţei unei căi de atac, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014, Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 594 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 8 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 410 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 15 septembrie 2016, constatând constituţionalitatea acestora. Astfel, prin Decizia nr. 410 din 16 iunie 2016, paragrafele 24-26, Curtea a reţinut că asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi, implicit, declinarea competenţei instanţei de judecată, situaţie în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac. Curtea a mai constatat că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială, drept care nu a putut reţine contrarietatea normei legale criticate cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie. Curtea a mai reţinut că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea a reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă şi, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.
    20. Referitor la dispoziţiile art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi la cele ale art. 7 alin. (2) teza întâi din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea reţine că art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 reglementează, cu titlu general, posibilitatea personalului bugetar de a contesta, la ordonatorul de credite, actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, în 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă a acestuia. Contestaţia se soluţionează în 10 zile lucrătoare. Ulterior, persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei în scris. Aşadar, pentru personalul bugetar, aceasta reprezintă norma generală privind contestarea actului administrativ al ordonatorului de credite referitor la stabilirea salariului de bază. Pe de altă parte, art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 reglementează, cu titlu special, posibilitatea personalului din sistemul justiţiei, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, de a face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţia se soluţionează în cel mult 30 de zile. Aşadar, aceasta reprezintă norma specială, aplicabilă personalului din justiţie, privind contestarea actului administrativ al ordonatorului de credite referitor la stabilirea drepturilor salariale.
    21. Curtea constată că atât norma generală aplicabilă personalului bugetar - art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, cât şi norma specială aplicabilă personalului din justiţie - art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 consacră o procedură prealabilă, de contestare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale la ordonatorul de credite, şi o procedură jurisdicţională, ce se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată.
    22. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, din moment ce textele de lege criticate reglementează tocmai posibilitatea de a ataca - mai întâi la ordonatorul de credite, iar apoi la instanţa judecătorească - actul administrativ privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale. Având în vedere că dreptul la un proces echitabil semnifică dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale, prevederile de lege criticate - care reglementează contestaţia împotriva actului administrativ referitor la stabilirea drepturilor salariale - nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, deoarece, în faţa instanţelor judecătoreşti prevăzute de textele de lege criticate, părţile interesate se pot folosi de toate mijloacele şi garanţiile procedurale care condiţionează desfăşurarea unui proces echitabil.
    23. Referitor la critica potrivit căreia, în procedura prealabilă, de contestare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale la ordonatorul de credite, termenul de 15 zile de la luarea la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale este prea scurt, „mai ales în condiţiile în care, într-un interval de circa doi ani, se emit 11 ordine de salarizare“, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit atât jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut. Prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a stabilit că instituirea unor condiţii procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanţei nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie. S-a reţinut, astfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie. Mai mult, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa dreptului.
    24. Având în vedere acestea, instituirea unui termen de 15 zile de la luarea la cunoştinţă a actului administrativ, pentru formularea contestaţiei împotriva acestuia la ordonatorul de credite care l-a emis, nu afectează substanţa dreptului de liber acces la justiţie, atât timp cât persoana nemulţumită are posibilitatea de a ataca la instanţa judecătorească actul administrativ privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale.
    25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi ale art. 99 alin. (1) şi ale art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mihai Laurenţiu Vasilescu în Dosarul nr. 478/116/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 7 alin. (2) teza întâi din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi ale art. 132 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 martie 2022.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 150 din 17 martie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"