Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi, precum şi ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Radu în Dosarul nr. 321/93/2020 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.022D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc în data de 24 noiembrie 2022, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, doamna procuror Daniela Băloi, cu participarea reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Dan Lupaşcu din Baroul Bucureşti, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 15 decembrie 2022. La data de 15 decembrie 2022, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 31 ianuarie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 2 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 321/93/2020, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi, precum şi ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Radu într-o cauză în care autorul excepţiei a formulat cerere de revizuire, ca urmare a descoperirii unor fapte şi împrejurări noi despre care consideră că sunt de natură a-i dovedi nevinovăţia. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în primul rând, că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât din acestea nu rezultă, în mod expres, dacă elementul de noutate ce stă la baza cererii de revizuire are un caracter absolut sau vizează şi fapte şi împrejurări care, deşi au fost cunoscute instanţei de judecată, aceasta nu s-a pronunţat asupra lor, astfel cum s-a întâmplat şi în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la standardele de calitate a legii, precum şi prevederile art. 6 alin. (1) şi ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 5. În al doilea rând, se arată că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale întrucât, spre deosebire de cele ale art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, nu prevăd, în mod expres, dacă faptele şi împrejurările descoperite trebuie să fi fost necunoscute de către instanţa de judecată sau dacă necunoaşterea acestora poate fi stabilită şi în raport cu alţi participanţi la procesul penal. 6. În al treilea rând, se susţine că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale întrucât prevăd cerinţa ca faptele sau împrejurările noi să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii, însă nu arată dacă netemeinicia astfel dovedită trebuie să fie totală sau poate avea şi caracter parţial. Se invocă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 paragraful 6 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 31 iulie 2008, pronunţată în Cauza Lenskaya împotriva Rusiei, prin care instanţa europeană a reţinut că, în principiu, Convenţia nu se opune desfiinţării unei hotărâri definitive, pentru a permite statului să corecteze erorile judiciare, şi că o soluţie ce ignoră dovezi-cheie, bazată pe o abordare selectivă şi lipsită de consistenţă a unor probe indirecte (circumstanţiale), cu supraestimarea declaraţiei părţii vătămate şi înţelegerea greşită a actelor medicale, poate constitui o eroare judiciară. 7. În al patrulea rând, se arată că, spre deosebire de prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, în care este utilizată sintagma „fapte şi împrejurări“, dispoziţiile art. 459 alin. (3) din Codul de procedură penală fac referire la „fapte şi mijloace de probă“, aspect ce generează echivoc în interpretarea şi aplicarea acestor norme procesual penale. Pe de altă parte, se susţine că „evidenţa“ la care fac referire textele criticate presupune analiza unor aspecte ce vizează fondul cauzei şi care nu pot fi avute în vedere în procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 30 iunie 2015. În aceste condiţii, se susţine şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 459 alin. (5) din Codul de procedură penală, care fac trimitere la prevederile alin. (3) ale aceluiaşi articol. 8. Tribunalul Ilfov - Secţia penală arată că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi, precum şi ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. Se susţine că, în etapa admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, instanţa analizează dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru rejudecarea cauzei, respectiv dacă motivele de fapt pe care se sprijină cererea de revizuire şi mijloacele de probă invocate conduc la stabilirea unuia dintre cazurile prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală. Pentru acest motiv, se arată că se impune o reglementare strictă a cazurilor de revizuire şi a condiţiilor pe care trebuie să le întrunească cererea formulată, pentru a nu transforma calea extraordinară de atac a revizuirii într-o cale de atac ordinară. Se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 667 din 30 octombrie 2018 şi se apreciază că sintagma „fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei“ din cuprinsul art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi noţiunea „netemeinicia“ din cuprinsul art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală nu ridică probleme de claritate şi de inechitate. Se arată, de asemenea, că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în ceea ce priveşte sensul noţiunii de „netemeinicie a hotărârii supuse revizuirii“, ca vizând hotărârea supusă revizuirii în totalitatea sa, iar o altă interpretare nu ar fi posibilă tocmai pentru a nu transforma o cale extraordinară de atac într-una ordinară. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi, precum şi ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; […]. (4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare […].“; – Art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5): „(3) Instanţa examinează dacă: […] e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; […]. (5) În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.“ 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii şi ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante (a se vedea Decizia nr. 114 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 6 iulie 2022, paragrafele 13 şi 14), revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă - sentinţe - sau la instanţa de apel - decizii. În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabilea că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. 15. De asemenea revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 17 iulie 2008, în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. 16. În ceea ce priveşte cea dintâi critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, instanţa constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 793 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 23 februarie 2017, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, arătând că autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei de revizuire, a prevederilor legale criticate. 17. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a instanţelor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 18. Distinct de cele reţinute prin decizia mai sus invocată, Curtea constată că, în prezenta cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită instanţei de contencios constituţional să se pronunţe asupra aspectului dacă în sfera sintagmei „fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei“ din cuprinsul art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se încadrează şi probele existente la dosarul cauzei penale asupra cărora instanţa judecătorească nu s-a pronunţat, precum şi probele administrate într-o altă cauză penală care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauza în care este formulată cererea de revizuire. Se face referire, în mod concret, la rapoartele de expertiză medico-legală existente la dosarul cauzei, despre care se afirmă că nu au fost avute în vedere la emiterea actului de sesizare a instanţei. 19. Cu toate acestea, chestiunea de drept procesul penal invocată, respectiv aceea dacă sfera sintagmei „fapte sau împrejurări noi“ din cuprinsul art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală include şi aspectele cuprinse în probele existente la dosar asupra cărora instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu prilejul soluţionării fondului cauzei sau a căii de atac a apelului, vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală de către instanţele judecătoreşti. Or, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie, asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit competenţei sale. 20. Prin urmare, critica formulată cu privire la prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu constituie o veritabilă problemă de constituţionalitate. 21. Aşa fiind şi având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă sub aspectul primei critici, mai sus analizate. 22. Referitor la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate, respectiv aceea că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale întrucât, spre deosebire de cele ale art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, nu prevăd, în mod expres, dacă faptele şi împrejurările descoperite trebuie să fi fost necunoscute de către instanţa de judecată sau dacă necunoaşterea acestora poate fi stabilită şi în raport cu alţi participanţi la procesul penal, Curtea reţine că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la ansamblul reglementării instituţiei revizuirii, rezultă că faptele şi împrejurările noi care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate nu pot fi apreciate altfel decât prin raportare la instanţa de judecată care a soluţionat cauza penală, necunoaşterea aceloraşi fapte sau împrejurări de către ceilalţi participanţi la procesul penal neproducând efecte juridice asupra soluţiei pronunţate. 23. În acelaşi sens s-a opinat, în mod unanim, şi în doctrina de drept procesual penal, arătându-se că pentru a fi incidente dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală „este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanţă, indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii“. S-a arătat, totodată, că, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, „faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pe calea revizuirii nu sunt deci posibile o prelungire a probatoriului pentru fapte şi împrejurări cunoscute de instanţă, şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat“. 24. Aşadar, atât din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale criticate, cât şi din maniera în care acestea au fost interpretate pe cale doctrinară, rezultă că faptele şi împrejurările la care fac referire dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie să nu fi fost cunoscute de către instanţa de judecată în momentul soluţionării cauzei, nefiind relevantă necunoaşterea acestora de către ceilalţi participanţi la procesul penal. 25. În ceea ce priveşte cea de-a treia critică de neconstituţionalitate, referitoare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce are ca scop înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti. 26. Referitor la cazul cuprins în art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut, la art. 453 alin. (4) din acelaşi cod, condiţia ca pe baza faptelor sau a împrejurărilor noi să poată fi dovedită netemeinicia hotărârii de condamnare. Având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii, care constituie o excepţie de la principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, această cerinţă legală vizează reformarea hotărârii judecătoreşti în totalitatea acesteia, şi nu probarea unei netemeinicii parţiale. Astfel, faptele sau împrejurările prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie să fie de natură a determina, pe calea revizuirii, fie schimbarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal într-o soluţie de achitare, fie schimbarea unei soluţii de achitare într-o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Cu privire la această din urmă ipoteză, Curtea are în vedere Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, prin care instanţa constituţională a decis, printre altele, că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol, precum şi că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale şi soluţia legislativă declarate neconstituţionale încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea a constatat, în acest sens, că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. 27. Cu privire la acelaşi aspect, s-a arătat în doctrina de drept procesual penal că „dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal sau de achitare, ci numai la dovedirea unor elemente care implică menţinerea acestor soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. Astfel, în practică, instanţele judecătoreşti au decis că, dacă prin cererea de revizuire, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, s-a urmărit schimbarea încadrării juridice, cu menţinerea soluţiei de condamnare, acestea nu constituie caz de revizuire, ori că faptele sau împrejurările noi prin care nu se tinde a se dovedi netemeinicia hotărârii, ci doar stabilirea unor situaţii de natură a atenua răspunderea penală nu constituie motiv de revizuire sau că un act nou atestând existenţa unui temei pentru individualizarea mai favorabilă a pedepsei nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de revizuire, nefiind de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare“. 28. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale criticate ar transforma calea de atac a revizuirii într-un apel „mascat“ ce ar putea avea ca efect modificarea soluţiei definitive supuse revizuirii doar în privinţa acelor aspecte care îl nemulţumesc pe „apelant“. Această interpretare ar fi contrară principiului legalităţii procesului penal, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală - conform căruia procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege - şi ar relativiza autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, într-o măsură care ar afecta de o manieră considerabilă securitatea raporturilor juridice. 29. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragrafele 17 şi 18, Curtea a reţinut că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal - dacă a fost legală şi temeinică - trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile extraordinare de atac, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că revizuirea este calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. 30. Tot prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19, Curtea a reţinut că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei „fapte sau împrejurări“, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Totodată, se arată că „faptele şi împrejurările noi pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate dacă nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, întrucât nu au fost invocate în faţa acesteia şi nici nu rezultă din materialul probator existent la dosar. Totuşi, dacă o anumită faptă sau împrejurare a fost învederată instanţei, însă aceasta s-a aflat în imposibilitatea administrării probei (spre exemplu, martorii, pe baza declaraţiilor cărora se poate dovedi că cel condamnat s-a aflat în legitimă apărare, nu au putut fi identificaţi), fapta sau împrejurarea ar putea fi invocată pe calea revizuirii, atunci când proba a devenit admisibilă (în exemplul menţionat, după ce martorii au fost identificaţi)“. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol. În acelaşi sens este şi doctrina de drept procesual penal, prin care se arată că dispoziţiile legale criticate, ce reglementează sistemul revizuirii totale, limitează incidenţa instituţiei revizuirii la situaţiile în care, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal sau de achitare, în sensul că faptele sau împrejurările noi conduc la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. 31. În acelaşi sens sunt atât doctrina, cât şi jurisprudenţa instanţelor naţionale, prin care s-a reţinut că „în cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau de împrejurări noi trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării, cu modificarea încadrării juridice. Dacă cererea este formulată în sensul schimbării încadrării juridice, ea trebuie respinsă în principiu“ (a se vedea Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală, Decizia nr. 853/2002). S-a arătat, totodată, că „actul nou, atestând că paguba cauzată prin infracţiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se poată dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu poate servi ca temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, ci numai existenţa unui temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei (a se vedea Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală, Decizia nr. 2.101/1997; în acelaşi sens, Tribunalul Suprem - Secţia penală, Decizia nr. 2.487/1974, în Revista Română de Drept nr. 4/1975, p. 65)“. 32. Având în vedere aceste argumente, Curtea conchide că soluţia legislativă reglementată la art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală - potrivit căreia „cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii [...]“ - are în vedere noţiunea de „netemeinicie“ prin raportare la fiecare faptă în parte şi la fiecare făptuitor, în accepţiunea că acestea determină o soluţie diametral opusă, şi nu o diminuare a răspunderii penale (spre exemplu, printr-o eventuală schimbare a încadrării juridice). 33. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate nu contravin dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie, care presupune, per se, exercitarea drepturilor procesuale, inclusiv a căilor de atac, cu respectarea principiului legalităţii. 34. Referitor la cea de-a patra critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 453 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de revizuire, motiv pentru care, în cuprinsul alin. (1) lit. a) şi al alin. (4), se prevede ca fiind un caz de revizuire ipoteza în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. În legătură cu ipoteza astfel reglementată există unanimitate, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în doctrină, în a considera că „probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute“, adică „probele propriu-zise, ca element de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii“. Aceleaşi aspecte au fost reţinute şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19. 35. Spre deosebire de prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 459 din acelaşi cod reglementează procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, enumerând la alin. (3) condiţiile ce trebuie verificate de instanţa de judecată în vederea admiterii cererii. Printre acestea, la lit. e) a alin. (3) anterior menţionat este reglementată condiţia ca faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea. În acest context, sintagma „mijloace de probă“ semnifică acele mijloace de probă care probează existenţa unuia dintre cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 din Codul de procedură penală, nu doar ipoteza prevăzută la alin. (1) lit. a) al articolului anterior menţionat. Aceste mijloace de probă sunt cele arătate de revizuent în cererea de revizuire sau cele ataşate acesteia, atunci când este vorba despre mijloace de probă pe care revizuentul le deţine. Pentru acest motiv, folosirea sintagmei „mijloace de probă“ în cuprinsul art. 459 alin. (3) lit. e) din Codul de procedură penală este corectă, fiind justificată de obiectul reglementării dispoziţiei legale analizate. 36. În ceea ce priveşte folosirea de către legiuitor a expresiei „în mod evident“ în cuprinsul art. 459 alin. (3) lit. e) din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că aceasta semnifică legătura fie directă, fie suficient de bine conturată care trebuie să existe între faptele şi mijloacele de probă arătate de revizuent în cererea de revizuire şi posibilitatea stabilirii unor temeiuri legale care să permită revizuirea. Existenţa acestei legături etiologice este stabilită de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, în fiecare cauză în parte, în funcţie de particularităţile acesteia, folosirea de către legiuitor a cuvântului „evident“ în cuprinsul textului criticat arătând caracterul cvasidirect al acesteia. Aceleaşi concluzii sunt aplicabile şi în cazul dispoziţiilor art. 459 alin. (5) din Codul de procedură penală care fac trimitere la prevederile alin. (3) lit. e) al aceluiaşi articol. 37. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea apreciază că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza întâi, precum şi cele ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut în jurisprudenţa sa, spre exemplu prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141). 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, sub aspectul criticii referitoare la sfera sintagmei „fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei“ din cuprinsul acestora, excepţie ridicată de Marius Radu în Dosarul nr. 321/93/2020 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) (sub aspectul celorlalte critici formulate) şi alin. (4) teza întâi, precum şi ale art. 459 alin. (3) lit. e) şi alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
