Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 15 din 28 ianuarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 15 din 28 ianuarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 294 din 3 aprilie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Juravle în Dosarul nr. 5.428/314/2018/a2.1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 10D/2020.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, referitor la dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, întrucât autorul excepţiei compară textul de lege criticat cu alte norme din acelaşi cod, respectiv, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 498 din 30 iunie 2016 şi nr. 245 din 20 aprilie 2021.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 13 noiembrie 2019, îndreptată prin Încheierea din 23 decembrie 2019, pronunţate în Dosarul nr. 5.428/314/2018/a2.1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Juravle într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal încalcă principiile constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi înfăptuirea justiţiei, întrucât exclud posibilitatea ca instanţa judecătorească să aprecieze, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, în ce măsură se impun revocarea amânării şi aplicarea pedepsei, respectiv executarea acesteia. Arată că, deşi soluţia de amânare a aplicării pedepsei este mai blândă decât soluţia de condamnare cu dispunerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, regimul revocării amânării aplicării pedepsei este mult mai aspru decât regimul revocării celeilalte soluţii. Astfel, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Codul penal obligă instanţa să revoce suspendarea numai în cazul în care pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune este pedeapsa închisorii. Aşadar, în situaţia în care se pronunţă o soluţie de condamnare la pedeapsa amenzii, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu mai este obligatorie. În schimb, în cazul revocării amânării aplicării pedepsei, instanţa judecătorească este obligată să dispună aplicarea şi executarea pedepsei, ceea ce este de natură să creeze discriminare între inculpaţii cărora li se aplică soluţia de amânare a aplicării pedepsei şi cei condamnaţi cu privire la care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. De asemenea, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac, întrucât permit numai unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a unei cauze, iar încheierea prin care instanţa de judecată respinge cererea unei părţi de sesizare a instanţei supreme în acest scop nu este supusă niciunei căi de atac.
    6. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal respectă prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 din Constituţie, iar dispoziţiile art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală pe cele ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 129 din Legea fundamentală.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, ultimele două texte de lege criticate fiind modificate prin prevederile art. 102 pct. 284 şi 285 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 88 alin. (3) din Codul penal: „(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“;
    – Art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“;
    – Art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“

    11. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare.
    13. Astfel, prin Decizia nr. 326 din 9 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 999 din 4 octombrie 2024, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, pentru argumentele reţinute în paragrafele 33-46 din această decizie. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 80-106 din Codul penal prevăd următoarele patru moduri de individualizare a pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98) şi liberarea condiţionată (art. 99-106). Acestea reprezintă excepţii de la regula executării pedepselor penale în regim de detenţie şi, respectiv, a plăţii sumei de bani reprezentând amenda penală, excepţii reglementate de legiuitor în considerarea gravităţii reduse a faptelor prevăzute de legea penală săvârşite. Astfel, pericolul redus al faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii arată că pentru realizarea scopului pedepsei penale, acela de reeducare a persoanei condamnate şi de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni, nu este necesară executarea de către făptuitor a pedepsei penale potrivit regulilor generale, prevăzute la art. 56-64 din Codul penal, având eficienţă renunţarea la aplicarea pedepsei sau dispunerea unei pedepse individualizate conform art. 83-106 din Codul penal. Cele patru forme de individualizare a pedepsei sunt reglementate gradual, în funcţie de intensitatea efectelor juridice pe care le produc, respectiv de restrângerile pe care le presupun asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către persoana condamnată, atât în cursul executării pedepsei, cât şi ulterior momentului în care pedeapsa este executată. Aşa fiind, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, în cazul fiecărei forme de individualizare a pedepselor, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispusă, lăsând, totodată, la aprecierea judecătorului dispunerea lor. De asemenea, sunt reglementate, în cazul fiecărei forme de executare a pedepsei penale, condiţiile în care acestea se revocă sau se anulează, soluţiile de revocare sau de anulare fiind obligatorii pentru instanţe.
    14. Prin Decizia nr. 326 din 9 iulie 2024, precitată, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei reprezintă un mod de individualizare a pedepsei ce poate fi dispus, conform art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal, în următoarele condiţii: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7 ani, infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
    15. Prevederile art. 88 din Codul penal reglementează condiţiile revocării amânării aplicării pedepsei, această soluţie fiind obligatorie în următoarele cazuri: dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. Revocarea amânării aplicării pedepsei este facultativă dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă.
    16. La rândul său, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă, conform art. 91 alin. (1) din Codul penal, în următoarele condiţii: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
    17. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal prevăd că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată. Această limitare a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal care stabilesc, în toate cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei, obligaţia instanţei de a dispune executarea acesteia. Aşa fiind, unul dintre efectele revocării amânării executării pedepsei este cel potrivit căruia pedeapsa penală a cărei amânare a aplicării constituie obiectul revocării nu poate fi individualizată conform art. 91 şi următoarele din Codul penal, fiind obligatoriu să fie executată. Prin urmare, prevederile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal nu reglementează, în privinţa persoanelor care au fost condamnate anterior la pedeapsa închisorii mai mică de un an, o ipoteză juridică contrară celei prevăzute la art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci trebuie interpretate coroborat cu acestea din urmă, ele eliminându-le din sfera persoanelor care au fost condamnate anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mică de un an pe acelea care au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, formă de executare care, ulterior, a fost revocată.
    18. Pentru aceste motive, prin Decizia nr. 326 din 9 iulie 2024, precitată, Curtea a constatat că sintagma „instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei“ din cuprinsul art. 88 alin. (3) din Codul penal este clară, precisă şi previzibilă, întrunind atât standardele de calitate a legii, cât şi exigenţele principiului legalităţii incriminării. Curtea a reţinut că această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opţiunea legiuitorului, fiind determinată de caracterul excepţional al acestora, de la regulile referitoare la executarea pedepselor penale, mai sus referit. În acest sens, prin Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragrafele 23 şi 25, Curtea a statuat că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni; legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive din proiectul de Lege privind Codul penal, într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni; săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă respectând Constituţia şi supremaţia sa. Totodată, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care constituie obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea.
    19. Având în vedere aceste considerente, prin Decizia nr. 326 din 9 iulie 2024, Curtea a constatat că persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, în privinţa cărora au fost dispuse amânarea aplicării pedepsei, iar apoi revocarea soluţiei anterior menţionate, se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor condamnate anterior la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, care nu au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, în cazul cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Pentru acest motiv, prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii presupune reglementarea aceluiaşi regim juridic în cazul persoanelor care se află în situaţii similare şi că acesta nu obligă la prevederea unor reguli identice în privinţa persoanelor aflate în situaţii diferite.
    20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, Decizia nr. 570 din 22 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2023, Decizia nr. 397 din 17 septembrie 2024*) şi Decizia nr. 533 din 22 octombrie 2024, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii.
    *) Decizia nr. 397/2024 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 28 ianuarie 2025.

    21. De asemenea, prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, precitată, paragraful 22, Curtea a mai reţinut că maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat, nu este de natură să încalce dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, a prevederilor art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.
    22. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea observă că şi acestea au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate în mai multe cauze, soluţionate prin Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 17 ianuarie 2018, Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 februarie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1109 din 22 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 22 decembrie 2021.
    23. Astfel, prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, paragrafele 14-18, Curtea a reţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477^1 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii „în cursul judecăţii“ în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile. Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale. Totodată, Curtea a constatat că, asupra cererilor formulate conform dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării. Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului de lege criticat, Curtea a reţinut că aceştia sunt completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.
    24. Prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, Curtea a constatat că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale prevăzute la art. 61 din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Referitor la accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin o singură dată, unei instanţe naţionale (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Însă, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009) şi, totodată, că dreptul de acces liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite, în considerarea unor situaţii diferite (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996).
    25. De asemenea, dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 15 iulie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru argumentele reţinute în paragrafele 15-19 din această decizie. Curtea a reţinut că părţile procesului penal şi persoana vătămată pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea cererii. Raţiunea soluţiei de nerecunoaştere a calităţii procesuale active a părţilor şi a persoanei vătămate, în această procedură, este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - chemată să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - nu este la dispoziţia părţilor şi a persoanei vătămate, care ar veni să o consulte, ci răspunde, în mod necesar, instanţei de judecată, întrucât aceasta are nevoie de rezolvarea de principiu a respectivei chestiuni din partea instanţei supreme. Pentru acest motiv, instanţa în faţa căreia se solicită de către părţi/persoana vătămată formularea unei astfel de sesizări poate arăta că respectiva chestiune de drept nu este una susceptibilă de interpretări diferite, fără să fie obligată să dezvolte motivarea, având în vedere că va motiva acest aspect în hotărârea pe care o va pronunţa. În cazul în care completul de judecată apreciază însă ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta se face, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac şi care cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
    26. Prin Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, citată anterior, Curtea Constituţională a reţinut că, în cazul acestei proceduri speciale de asigurare a unei practici judiciare unitare, este aplicabilă teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza deciziei celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri, suspendare permisă de prevederile art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea Constituţională a statuat că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care este respinsă o astfel de cerere de sesizare a Înaltei Curţi nu este de natură să afecteze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. În acest sens, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând să fie prevăzute „numai prin lege“.
    27. Aşa fiind, Curtea Constituţională a reţinut că nicio prevedere din Constituţie nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză şi, cu atât mai puţin, cu privire la un incident procedural prin care se soluţionează o chestiune de drept ivită într-un proces penal, chiar dacă de aceasta depinde dezlegarea pe fond a cauzei. În acest sens, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
    28. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 13 noiembrie 2018.
    29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Juravle în Dosarul nr. 5.428/314/2018/a2.1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 ianuarie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 15 din 28 ianuarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 15 din 28 ianuarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 15 din 28 ianuarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 475 şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală