Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.274/1/2019
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │ │
│Alina │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ionuţ │ │
│Mihai │- judecător la Secţia penală│
│Matei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia penală│
│Şerban │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România" Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Leontina Şerban, din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţii, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu a transmis punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La data de 20.06.2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 1.006/C/1306/III-5/2019 prin care s-a adus la cunoştinţă că, în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. A precizat că problema de drept supusă dezlegării vizează lămurirea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în cazul faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în România, în raport cu modificările legislative intervenite în domeniul asigurărilor obligatorii prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (modificări similare fiind reglementate anterior şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie). Din perspectiva condiţiei ca, de dezlegarea care se dă acestei probleme de drept, să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a considerat că nu există o veritabilă problemă de drept. Astfel, a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti întrucât nu sunt întrunite cele trei condiţii prevăzute, cumulativ, de legiuitor cu privire la această procedură. Procurorul a învederat că, în prezenta cauză, instanţa de trimitere a apreciat că, urmare a modificărilor legislative intervenite în materie, o faptă precum cea în discuţie nu ar mai intra în sfera de sancţiune contravenţională, fiind pusă problema reţinerii unei fapte de natură penală, în sensul incriminării acesteia prin art. 334 alin. (4) din Codul penal. Subsecvent, a susţinut că această chestiune nu are caracter de noutate, fiind dezlegată de principiu prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale, context în care a apreciat că, la momentul de referinţă, fapta era sancţionată contravenţional potrivit dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 537/2016, instanţa de control constituţional a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare prin dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi dispoziţiile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, fapta de a conduce un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a poseda asigurare auto obligatorie, reprezenta, la momentul pronunţării deciziei, contravenţia prevăzută de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi nu infracţiunea reglementată de art. 334 alin. (4) din Codul penal. Deopotrivă, a precizat că, urmare a modificărilor legislative prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi, ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în vigoare în prezent, în materia asigurărilor de răspundere civilă obligatorie, fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate continuă să reprezinte o faptă contravenţională. Astfel, s-a constatat că modificările legislative intervenite nu schimbă caracterul contravenţional al faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a deţine asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru pagube produse prin accidente, valabilă pe teritoriul României. De asemenea, a precizat că, prin cele două acte normative care au intervenit ulterior Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, se prevede obligativitatea încheierii la frontieră a unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în cazul vehiculelor înmatriculate în străinătate care pătrund pe teritoriul României şi nu au un contract de asigurare valabil. Procurorul a invocat şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu care a susţinut că nu se pune problema incidenţei art. 334 alin. (4) din Codul penal, în situaţia expusă de instanţa de trimitere. Pentru aceste considerente, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în sensul celor arătate. Pe fondul cauzei, procurorul a considerat că fapta continuă să fie sancţionată contravenţional şi în prezent, neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal. Astfel, a învederat dispoziţiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie care sancţionează contravenţional încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare a vehiculelor supuse înmatriculării/înregistrării în România. În cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în străinătate care pătrund pe teritoriul României şi nu au un contract de asigurare valabil sau al căror contract de asigurare expiră pe perioada şederii în România, a învederat că legea prevede obligativitatea încheierii asigurării de frontieră ce are ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru aceste vehicule, conform art. 30 alin. (1) şi (2) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Deopotrivă, a invocat prevederile art. 30 alin. (5) din aceeaşi lege care statuează că neîndeplinirea obligaţiei de a încheia asigurarea de frontieră atrage sancţionarea conducătorilor acestor vehicule în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.479/284/2018, în baza art. 475 şi art. 476 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 163 din data de 25 octombrie 2018 pronunţate de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. 1.479/284/2018. Prin sentinţa penală menţionată, printre altele, în baza art. 396 alin. (1),(2) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 334 alin. (4) din Codul penal s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat. Pentru a pronunţa această soluţie, prin sentinţa apelată, s-a reţinut că, la data de 21 aprilie 2016, inculpatul a condus pe teritoriul României un autoturism înmatriculat în Spania, fără ca acesta să deţină asigurare pentru cazurile de răspundere civilă (durata asigurării fiind expirată), aşa cum prevăd dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel inculpatul, care, prin motivul referitor la nelegalitatea condamnării pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal, a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, susţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală deoarece angajarea răspunderii penale doar în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în alt stat implică o discriminare gravă, o atingere adusă dreptului la libera circulaţie în interiorul spaţiului european, iar principiul legalităţii incriminării consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune ca legea să definească în mod clar infracţiunile, pentru a fi respectat principiul previzibilităţii. La termenul din 28 februarie 2019, inculpatul a depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea problemei de drept referitoare la interpretarea tezei „înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“ şi lămurirea dacă punerea în circulaţie a unui vehicul înmatriculat într-un stat UE şi care are asigurare obligatorie de răspundere civilă expirată se circumscrie sintagmei „nu are drept de circulaţie în România“ şi, în consecinţă, constituie element de tipicitate al infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal. Dezbaterile asupra cererii formulate de inculpat pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din 12.03.2019, când instanţa a constatat îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme. Instanţa de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de apel a constatat că solicitarea a fost formulată în cursul judecării unei cauze în ultimă instanţă (cauza are ca obiect apelul), aflată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, iar de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în fapt, reţinându-se prin sentinţa apelată că inculpatul a condus pe drumurile publice din România, la data de 21.04.2019, un autoturism înmatriculat în străinătate (Spania) pentru care nu exista asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabilă (durata asigurării fiind expirată). Pentru a reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Instanţa de apel a notat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, constituie infracţiunea de punere în circulaţie a unui vehicul neînmatriculat şi fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România. Din analiza dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în forma în vigoare atât în prezent, dar şi la momentul când se pretinde că s-ar fi săvârşit fapta ce face obiectul trimiterii în judecată, s-a reţinut că autovehiculele înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înţelegeri internaţionale în domeniul circulaţiei rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule. Faţă de aceste prevederi legale s-a precizat că două sunt condiţiile prevăzute de lege pentru ca un vehicul înmatriculat în alt stat să aibă drept de circulaţie în România, şi anume, pe de o parte, să îndeplinească acele condiţii tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la 8 noiembrie 1968, iar, pe de altă parte, să fie asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule. Curtea a considerat că se impune a se determina dacă voinţa legiuitorului a fost aceea de a incrimina simpla faptă de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, în condiţiile în care legislaţia în materia asigurărilor pentru răspundere civilă obligatorie prevedea şi o răspundere contravenţională prin art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, s-a menţionat că, la data de 21.04.2016 - care interesează cauza, se prevedea la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în ce condiţii vehiculele înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României, care intrau pe teritoriul României, se considerau asigurate: a) dacă numărul de înmatriculare atesta asigurarea potrivit legii statului în care era înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în România; b) dacă poseda documente internaţionale de asigurare valabile în România. Făcând referire şi la dispoziţiile art. 56 din acelaşi act normativ, Curtea de apel a precizat că art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România prevedea că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 48 şi art. 56 din aceeaşi lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. În continuare, s-a arătat că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost abrogată expres de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie [art. 45 lit. a)], intrată în vigoare, potrivit art. 46 din acest act normativ, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. Curtea de apel a reţinut că acest act normativ nu mai prevede, ca şi contravenţie, încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiilor ce le revin faţă de asigurarea vehiculelor înmatriculate în străinătate, această faptă nefiind menţionată nici printre contravenţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. S-a precizat că art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie reglementează doar sancţionarea contravenţională pentru neasigurarea vehiculelor înmatriculate în România, text de lege care prevede: „încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 şi a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) şi (7) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Constatarea şi aplicarea acestora se fac de către personalul poliţiei.“ De asemenea, s-a notat că art. 3 al aceluiaşi act normativ menţionează: „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18.“ Prin urmare, a subliniat Curtea, fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă valid, nu mai constituie contravenţie începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. În această situaţie, Curtea a concluzionat că, la momentul pretinsei comiteri a faptei deduse judecăţii, exista o dispoziţie legală care prevedea expres ca fiind contravenţie fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule, situaţie în care nu se poate angaja şi răspunderea penală pentru aceeaşi conduită, fiind vorba, cel puţin, de o neclaritate a reglementării. S-a considerat că nu se poate reţine că, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, ar fi intervenit o abrogare implicită a dispoziţiilor art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Totodată, s-a subliniat că despre abrogare expresă nu poate fi vorba, în condiţiile în care Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România nu este menţionată în titlul II - „Dispoziţii privind modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale“ din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, era incriminată şi anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, prin dispoziţiile art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, iar art. 82 alin. (2) din acest act normativ prevedea aceleaşi două condiţii pentru ca vehiculele înmatriculate în străinătate să poată circula în România. Faţă de cele de mai sus, Curtea a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, acest act de conduită nu mai este prevăzut ca şi contravenţie, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, iar chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferenţiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în ţară şi unul înmatriculat afară, este una de constituţionalitate. În acelaşi timp, s-a reţinut că instanţele sunt ţinute să respecte şi considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13.12.2016, la paragraful 15 al deciziei fiind arătat că „prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România sancţionează contravenţional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare.“ Faţă de conţinutul actelor normative expuse şi având în vedere considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curţii Constituţionale a României, Curtea de apel a apreciat că se poate invoca subzistenţa unei îndoieli cu privire la interpretarea ce trebuie dată noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“, în sensul art. 334 alin. (4) din Codul penal, îndoială care justifică apelarea la instrumentul reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia, în interpretarea dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. În acest sens, prin adresele de răspuns, au opinat Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Tribunalele Bucureşti, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Teleorman, Caraş-Severin şi Judecătoriile Baia Mare, Odorheiu Secuiesc, Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Reghin, Lugoj, Caransebeş. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, prin infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal, sunt sancţionate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilităţii de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere. S-a considerat că încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiţie de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidenţa legii penale din perspectiva cadrului normativ naţional, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancţiuni contravenţionale. De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie care fac trimitere numai la nerespectarea obligaţiei de asigurare a unui vehicul înmatriculat în România (spre deosebire de reglementarea anterioară prevăzută de art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România), s-a arătat că această situaţie nu poate fi interpretată în sensul că poate atrage o incriminare a aceleiaşi fapte în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în afara României, deoarece o astfel de intenţie a legiuitorului nu poate fi dedusă din modificarea unor dispoziţii privind răspunderea contravenţională, ci trebuie să existe un act de legiferare pozitiv, care să respecte exigenţele previzibilităţii şi clarităţii unei incriminări noi sau extinderii sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal. Deopotrivă, au fost enunţate considerentele Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României în conformitate cu care prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ printre ipotezele juridice pe care le reglementează şi faptele prevăzute la art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. În susţinerea acestei opinii majoritare au fost invocate şi dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a normelor penale în detrimentul acuzatului, ci consacră şi principiul legalităţii delictelor şi pedepselor, ceea ce presupune că o infracţiune trebuie să fie clar definită în lege, perspectivă din care s-a exprimat şi punctul de vedere că dispoziţiile art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal nu corespund exigenţelor de previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. S-a mai arătat că lipsa unei asigurări obligatorii pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate nu poate fi considerată drept o faptă care să constituie infracţiune întrucât o astfel de interpretare lezează protecţia oferită de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Întrucât în ceea ce priveşte vehiculele înmatriculate în România o atare faptă constituie contravenţie, s-a considerat că atragerea răspunderii penale ar constitui o încălcare a principiului egalităţii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în situaţia celor care conduc în România vehicule înmatriculate în străinătate pentru care nu există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, situaţiile fiind apreciate ca similare. În opinie minoritară s-a arătat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. În acest sens au opinat Curţile de Apel Bacău, Galaţi, Timişoara, Tribunalul Vrancea şi Judecătoriile Drobeta-Turnu Severin, Vişeu de Sus şi Rupea. În argumentarea unora dintre răspunsurile comunicate, care susţin opinia minoritară, s-a arătat că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal trebuie coroborate cu prevederile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice potrivit cărora autovehiculele înmatriculate în străinătate pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înţelegeri internaţionale în domeniul circulaţiei rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule. Analiza punctelor de vedere a mai evidenţiat opinia comunicată de Tribunalul Arad în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, nu mai este prevăzută ca şi contravenţie, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferenţiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în ţară şi unul înmatriculat în străinătate, fiind una de constituţionalitate. Răspunsurile Curţilor de Apel Alba Iulia, Cluj, Craiova, Târgu Mureş, Suceava, Oradea, ale Tribunalelor Braşov, Cluj, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj, Constanţa, Olt, Timiş şi ale Judecătoriilor Făgăraş, Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă, Turda, Gherla, Huedin, Bistriţa, Beclean, Năsăud, Sighetu Marmaţiei, Târgu Lăpuş, Dragomireşti, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Babadag, Măcin, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Târgu Jiu, Târgu-Cărbuneşti, Novaci şi Luduş cuprind menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a unor instanţe din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, în cazul tribunalelor fiind precizat că problema de drept excedează competenţei lor de judecată. Pe site-ul Institutului Naţional al Magistraturii, la rubrica unificarea practicii judiciare în materia dreptului penal şi a dreptului procesual penal, se regăseşte minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel cu procurorii-şefi de secţie judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă curţile de apel, din 21-22 noiembrie 2016, potrivit căreia participanţii la întâlnire au apreciat, în unanimitate, că fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un autoturism înmatriculat în alt stat, în condiţiile în care nu deţine asigurare de răspundere civilă valabilă sau a cărui asigurare a expirat, nu este prevăzută de legea penală, având în vedere principiul previzibilităţii şi caracterului accesibil al legislaţiei în vigoare. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Departamentul de Drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a opinat în sensul că „fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un vehicul înmatriculat în alt stat pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil“ nu poate atrage răspunderea penală în sensul dispoziţiilor art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, respectiv că ipoteza în cauză nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. În esenţă, plecând de la împrejurarea că fapta de a circula cu un autoturism înmatriculat în alt stat, fără asigurare valabilă sau cu asigurarea expirată în timpul şederii în România, nu mai este reglementată prin lege specială drept contravenţie (Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România fiind abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie), s-a arătat că această faptă nu poate fi asimilată conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, având în vedere principiul legalităţii ce guvernează dreptul penal, transpus în art. 1 alin. (1) din Codul penal. S-a precizat că principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impune legea să definească, în mod clar, infracţiunile şi pedepsele. Prin punctul de vedere comunicat s-a considerat că art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal este redactat într-o manieră care creează confuzii destinatarilor săi asupra întinderii laturii obiective a infracţiunii sau certitudinea că numai anumite acţiuni ar intra în conţinutul acesteia, respectiv creează confuzii cu privire la ce presupune în concret circulaţia unui vehicul înmatriculat în alt stat, fără drept de circulaţie în România. Deşi aplicabilitatea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie este restrânsă doar în cazul deschiderii unei noi proceduri judiciare împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi delict, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat că o faptă nu poate fi calificată, concomitent, ca fiind de natură penală şi contravenţională, fiind astfel nelegală aplicarea unei duble sancţiuni. Pe de altă parte, s-a arătat că nu poate fi primită interpretarea că abrogarea din sfera contravenţională realizată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie ar situa această faptă în sfera ilicitului penal. În raport cu dispoziţiile art. 76 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, faţă de succesiunea de legi în timp, precum şi conţinutul textelor normative indicate, s-a reţinut că fapta conducătorului auto care conduce un autoturism înmatriculat în România, dar care nu are asigurare de răspundere auto, constituie contravenţie, fără a distinge între situaţiile când asigurarea nu a fost încheiată sau a expirat, reţinerea certificatului de înmatriculare operând în toate ipotezele. În opinia exprimată nu are legătură cu latura subiectivă a infracţiunii diferenţierea între autoturismele înmatriculate în România, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspunderea auto ar constitui contravenţie, şi autovehiculele înmatriculate în alt stat, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspundere civilă ar constitui infracţiune, întrucât introduce un element de imprevizibilitate şi discriminare. Pentru acest motiv, s-a apreciat că aceeaşi faptă, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără asigurare sau cu asigurarea de răspundere civilă expirată, indiferent de ţara în care este înmatriculat autoturismul, constituie contravenţie, aşa cum se prevede în art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Centrul de cercetări în Ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat, cu prioritate, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale sesizării în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. În opinia juridică transmisă, pe fondul sesizării, s-a considerat că, în accepţiunea normei înscrise în art. 334 alin. (4) din Codul penal, un autovehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. În esenţă, s-a arătat că, pentru a determina în ce măsură noţiunea de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţia în România“ poate include şi ipoteza unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, trebuie identificată, în primul rând, valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal. Au fost enunţate puncte de vedere doctrinare privitoare la valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal, opinându-se, deopotrivă, că valoarea socială protejată de norma de incriminare se referă la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice văzută din perspectiva necesităţii de a putea identifica şi de a ţine o evidenţă a autovehiculelor care sunt puse în circulaţie, prin intermediul operaţiunii de înmatriculare/înregistrare. Pornind de la dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice - „Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere şi remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule“, s-a precizat că analiza prevederilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu relevă că încălcarea dispoziţiilor enunţate ar atrage o anumită răspundere juridică, cu atât mai puţin o răspundere penală. În ceea ce priveşte noţiunea de drept de circulaţie a fost subliniat că nu are o definiţie legală, iar ambiguitatea acestei sintagme folosite de legiuitor nu poate justifica extinderea sferei de incriminare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal. O interpretare contrară ar însemna încălcarea principiului legalităţii incriminării, în ceea ce priveşte cerinţa privind claritatea textului de incriminare şi previzibilitatea acestuia. Conform punctului de vedere transmis, simpla lipsă a dreptului de circulaţie a unui vehicul nu poate atrage, în mod automat, răspunderea penală a unei persoane. Totodată, s-a susţinut că nu se poate lărgi sfera de reglementare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, astfel încât să includă şi situaţia unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, în condiţiile în care legiuitorul a considerat că fapta de a conduce un autovehicul înmatriculat în România, a cărui asigurare obligatorie a expirat, constituie contravenţie, prezentând, aşadar, un grad de pericol social redus (art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi art. 37 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie). A fost reliefat că, în legătură cu această chestiune, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, iar argumentele reţinute în cuprinsul acestei decizii şi-au menţinut valabilitatea şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Având în vedere cele expuse, s-a considerat că o eventuală extindere a sferei de incriminare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal ar conduce, în realitate, la o interpretare a dispoziţiilor de drept penal în defavoarea inculpatului. Totodată, analizându-se dispoziţiile art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, s-a apreciat că ceea ce se sancţionează contravenţional este încălcarea obligaţiei de asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule, aşa încât fapta nu poate constitui infracţiune pentru simplul motiv că vehiculul este înmatriculat în străinătate, agravarea răspunderii făptuitorului în această din urmă situaţie nefiind justificată. De asemenea, s-a considerat că dispoziţiile legale antemenţionate nu fac distincţie, în ceea ce priveşte răspunderea contravenţională pentru circulaţia pe drumurile publice a unor autovehicule fără a avea încheiată asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, între vehiculele înmatriculate în România şi vehiculele care sunt înmatriculate în străinătate. S-a mai precizat că în privinţa vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană operează principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, în baza art. 26 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, şi nu se poate stabili un regim juridic diferit între vehiculele înmatriculate în alte state membre şi vehiculele înmatriculate în România, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din legislaţia primară a Uniunii Europene se aplică în mod direct. Aşadar, privit din această perspectivă, s-a apreciat că şi vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană ar trebui să li se aplice acelaşi regim juridic precum vehiculelor înmatriculate în România, situaţie faţă de care conducerea unui astfel de autovehicul pe drumurile publice din România de către o persoană fizică română, fără a respecta legislaţia incidentă privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, nu poate constitui infracţiune, ci, eventual, contravenţie. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au stabilit că fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil nu intră în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal. În acest sens au fost identificate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 32/A din 8 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2.791/740/2014 (fapta din 12.04.2014), Decizia penală nr. 1.491/A din 5 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 7.500/740/2014* (fapta din 29.06.2014), Sentinţa penală nr. 343 din 26 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 14.630/303/2016, definitivă, Încheierea nr. 298 R din 29 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. 2.534/197/2019, definitivă (fapta din 20 aprilie 2018). De asemenea, au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care instanţa a stabilit cu caracter definitiv că fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil constituie infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal: Sentinţa penală nr. 2.368 din 4 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, în Dosarul nr. 7.445/225/2016, definitivă prin neapelare (fapta din 27.02.2015), Sentinţa penală nr. 102 din 13 februarie 2018, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, în Dosarul nr. 2.747/336/2018, definitivă prin neapelare (fapta din 18.12.2015), Decizia penală nr. 1.167/A din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 3.351/324/2017 (fapta din 18.12.2016), Decizia penală nr. 405 din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4.350/270/2018 (fapta din 1.06.2017), Decizia penală nr. 161 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2.592/270/2018 (fapta din 6.10.2017), Sentinţa penală nr. 804 din 8 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. 26.018/325/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 458 din 6 mai 2019 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală (fapta din 31.07.2017), Decizia penală nr. 80 din 19 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 10.914/325/2017 (fapta din 28.08.2015), Încheierea nr. 546 R din 21 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 8.023/197/2018 (fapta din 17.09.2017), Decizia penală nr. 763/A din 28 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 17.937/302/2015 (fapta din 5.11.2014), Decizia penală nr. 435/A din 20 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 4.423/740/2014 (fapta din 16.03.2013). 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a condus la identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, acestea sancţionând, în realitate, penal şi contravenţional, conduite distincte ce afectează categorii de relaţii sociale distincte. Relevantă este, de asemenea, Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal, prin raportare la prevederile art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. Printre argumentele enunţate au fost considerentele Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale - publicată sub imperiul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România - care sancţiona contravenţional încălcarea obligaţiei de asigurare atât pentru vehiculele supuse înmatriculării în România, cât şi pentru vehiculele înmatriculate în străinătate - în conformitate cu care instanţa de contencios constituţional a stabilit o distincţie între încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto şi conduitele incriminate de dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi delimitează chestiunile privitoare la înmatriculare, care intră sub incidenţa legii penale, de chestiunile privitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, pe care le plasează în afara sferei de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal. S-a considerat că numai în această interpretare şi numai în condiţiile respectării distincţiei şi a delimitării realizate în considerentele Deciziei nr. 537/2016 Curtea Constituţională a stabilit caracterul constituţional al dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, respectarea principiului legalităţii incriminării şi caracterul previzibil al normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal. Totodată, a fost invocată Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale - publicată sub imperiul Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie - care sancţionează contravenţional numai încălcarea obligaţiei de asigurare pentru vehicule supuse înmatriculării în România - cu referire la care s-a precizat că menţine distincţia operată prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale între încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto şi conduitele incriminate în dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal, precum şi delimitarea între chestiunile privitoare la înmatriculare, plasate sub incidenţa legii penale, în raport cu chestiunile privitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, plasate în afara sferei de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal. S-a considerat că omisiunea legiuitorului de a sancţiona contravenţional încălcarea obligaţiei de asigurare pentru vehiculele înmatriculate în străinătate, sub imperiul Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, nu poate conduce la includerea, implicită, a faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, cu încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, întrucât incriminarea unei fapte nu poate să depindă de evoluţia legislaţiei contravenţionale, iar revizuirea legislaţiei extrapenale în domeniul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto nu poate opera modificări implicite ale sferei de aplicare a normelor de incriminare cuprinse în Codul penal. Determinată, probabil, de transpunerea articolului 4 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, eliminarea contravenţiei privind încălcarea obligaţiei de asigurare pentru vehiculele înmatriculate în străinătate nu poate produce efecte asupra sferei de aplicare a normei de incriminare, fără a încălca principiul legalităţii incriminării şi previzibilitatea normei de incriminare. Deopotrivă, a fost invocat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ce interzice extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la fapte care anterior nu constituiau infracţiuni, după cum prevede că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie, întrucât legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă. În susţinerea punctului de vedere s-a arătat că, pe baza dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, coroborate cu considerentele deciziilor nr. 537/2016 şi nr. 406/2017 ale Curţii Constituţionale, nu se poate stabili, cu nivelul de precizie impus de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, cu încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, ar intra în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal. Dimpotrivă, s-a susţinut că deciziile Curţii Constituţionale menţionate conduc la concluzia contrară, în sensul că, în ipoteza vehiculelor înmatriculate în străinătate, inexistenţa unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil nu determină aplicarea tezei referitoare la un „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“, prevăzută în art. 334 alin. (4) din Codul penal. IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 1.006/C/1.306/III-5/2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, punctul de vedere exprimat a fost în sensul că sesizarea Curţii de Apel Ploieşti este inadmisibilă, motivat de faptul că problema supusă analizei nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi nu are caracter de noutate, pentru a fi îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale sesizării. S-a reţinut că problema de drept ce face obiectul sesizării vizează lămurirea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal în cazul faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în România, în raport cu modificările legislative intervenite în domeniul asigurărilor obligatorii RCA prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (modificări similare fiind reglementate anterior şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie). În urma examinării aspectelor prezentate prin încheierea de sesizare s-a constatat că situaţia juridică semnalată îşi găseşte rezolvarea în Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016 a Curţii Constituţionale a României, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi art. 334 alin. (4) din Codul penal, prin care s-a arătat că aceste din urmă prevederi legale nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, făcând trimitere la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 prin care s-a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină, prin punctul de vedere comunicat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, fapta de a conduce un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a poseda asigurare auto obligatorie reprezenta (la momentul pronunţării deciziei), contravenţia prevăzută de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi nu infracţiunea reglementată de art. 334 alin. (4) din Codul penal. Raportat la modificările legislative intervenite în materia asigurărilor RCA prin intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (iar anterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie), s-a considerat că acestea nu schimbă caracterul contravenţional al faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a deţine asigurare pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente, valabilă pe teritoriul României. Astfel, s-a arătat că, în cazul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data faptei deduse judecăţii - 21 aprilie 2016, răspunderea pentru acest tip de fapte era reglementată în cuprinsul unei singure dispoziţii legale - art. 64 alin. 1, care avea în vedere atât fapta persoanei care conducea fără asigurare valabilă un autovehicul înmatriculat în România, cât şi pe cea a persoanei care conducea un vehicul înmatriculat în alt stat, în aceleaşi condiţii, constituia contravenţie şi se sancţiona cu amendă şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. S-a precizat că, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie (care a abrogat Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România) s-a scindat normativ reglementarea răspunderii pentru cele două tipuri de fapte, respectiv cele vizând vehiculele înmatriculate/înregistrate în România şi cele înmatriculate în străinătate care circulă fără RCA valabil, însă a fost menţinută răspunderea contravenţională pentru aceste fapte. Astfel, au fost evocate dispoziţiile art. 35 alin. (9) coroborate cu dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie care prevedea răspunderea contravenţională pentru încălcarea obligativităţii încheierii contractului RCA pentru proprietarii vehiculelor supuse înmatriculării/înregistrării în România şi aplicarea sancţiunii cu amenda şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Pe de altă parte, s-a arătat că, în cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în străinătate care pătrundeau pe teritoriul României şi nu aveau un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expira pe perioada şederii în România, ordonanţa reglementa obligativitatea încheierii asigurării de frontieră care avea ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru aceste vehicule - art. 29 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie. Totodată, s-a menţionat că în cuprinsul art. 30 alin. (5) al actului normativ se statua că neîndeplinirea obligaţiei de a încheia asigurarea de frontieră atrage sancţionarea conducătorilor acestor vehicule în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România. Conform punctului de vedere exprimat de parchet, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie conţine reglementări similare ordonanţei de urgenţă abrogate. Astfel, dacă art. 37 alin. (9) dinLegea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie statuează că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 (ce reglementează obligativitatea încheierii contractului RCA pentru proprietarii vehiculelor supuse înmatriculării/înregistrării în România) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării, s-a evidenţiat că pentru vehiculele înmatriculate/înregistrate în străinătate care pătrund pe teritoriul României şi nu au un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada şederii în România, dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege prevăd obligativitatea încheierii asigurării de frontieră care are ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru aceste vehicule. Potrivit art. 30 alin. (5) din acelaşi act normativ, neîndeplinirea obligaţiei de a încheia asigurarea de frontieră atrage sancţionarea conducătorilor acestor vehicule în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România. S-a conchis că şi în acest din urmă caz este reglementată răspunderea contravenţională prin trimitere la normele aplicabile proprietarilor de vehicule înmatriculate/înregistrate în România. Raportat la cele expuse şi la considerentele Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale s-a concluzionat că modificările legislative din materia asigurărilor nu influenţează caracterul contravenţional al faptei de a conduce un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract valabil de asigurare obligatorie de răspundere civilă, şi, prin urmare, nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile probleme de drept. Pe de altă parte, s-a observat că, la data săvârşirii faptei deduse judecăţii, respectiv 21 aprilie 2016, modificările legislative invocate de instanţa care a formulat sesizarea ca fiind aparent nefavorabile inculpatului nu intraseră în vigoare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 care a reprezentat prima modificare în materia asigurărilor obligatorii RCA a intrat în vigoare la data de 26 septembrie 2016, iar Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a intrat în vigoare la 12 iulie 2017). Prin urmare, interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 537/2016, prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că fapta de a conduce un autovehicul înmatriculat în străinătate pe teritoriul României, fără a poseda o asigurare RCA, reprezintă contravenţia prevăzută de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, s-a apreciat că rămâne aplicabilă, fără a se mai putea pune în discuţie angajarea răspunderii penale pentru o faptă considerată contravenţie la data comiterii ei. Nu în ultimul rând s-a observat că modificările legislative intervenite în domeniul asigurărilor obligatorii pentru răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor conţin norme tranzitorii prin care s-a statuat că noile reglementări se vor aplica doar contractelor/poliţelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a acestora şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora, în acest sens fiind art. 36 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi, respectiv, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Prin urmare, s-a arătat că regimul juridic specific asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto, la data săvârşirii faptei, era cel prevăzut în Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la momentul comiterii faptei deduse judecăţii. În consecinţă, s-a constatat că modificările legislative ulterioare nu influenţează cauza dedusă judecăţii, aspectele statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale oferind dezlegare problemei de drept semnalate. Faţă de argumentele expuse, s-a considerat că nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile probleme de drept, fapt ce conduce la inadmisibilitatea sesizării. X. Dispoziţii legale relevante: Art. 15 din Codul penal - Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii "(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o." Art. 334 din Codul penal - Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat "(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă." Art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată "Este interzisă circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor care nu corespund din punct de vedere tehnic, a celor neasigurate obligatoriu de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, a celor pentru care a intervenit suspendarea înmatriculării, precum şi a vehiculelor înregistrate al căror termen de valabilitate a inspecţiei tehnice periodice a expirat ori este anulată." Art. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată "(2) Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere şi remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.(4) Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere şi remorcile înmatriculate în alte state, deţinute de persoane care au sediul sau domiciliul în România, pot fi conduse pe drumurile publice pe o perioadă de maximum 90 de zile de la introducerea acestora în ţară, dacă sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulaţie." Art. 112 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată "(1) Certificatul de înmatriculare sau de înregistrare ori dovada înlocuitoare a acestuia se reţine de către poliţia rutieră în următoarele cazuri: (...) s) vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii.(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), g), h^1), k), o), p), r), s) şi y), la reţinerea certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, poliţistul rutier eliberează conducătorului de vehicul o dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie, iar în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), d), f), h), i), j), l), m), n), t), u), v) şi x), o dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie pentru 15 zile." Art. 48 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România "(1) Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta. (2) Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, în condiţiile prezentei legi, în una dintre următoarele situaţii: a) dacă numărul de înmatriculare/înregistrare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este înmatriculat/ înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în România; b) dacă posedă documente internaţionale de asigurare valabile în România.(3) Fac excepţie de la dispoziţiile prezentului articol persoanele fizice şi juridice, pe timpul utilizării vehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri." Art. 56 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România "(1) Persoanele care folosesc pe teritoriul României vehicule înmatriculate/înregistrate în străinătate şi neasigurate în străinătate, potrivit art. 48 alin. 2, sau a căror asigurare expiră pe durata şederii în România datorează prime de asigurare conform prevederilor legale. (2) Personalul poliţiei de frontieră nu va verifica documentele de asigurare pentru vehiculele înmatriculate/ înregistrate în statele membre ale Uniunii Europene, pentru acestea numerele de înmatriculare/înregistrare fiind garanţia asigurării.(3) La intrarea sau ieşirea din ţară, personalul poliţiei de frontieră de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României va controla documentele de asigurare şi va solicita proprietarului, împuternicitului acestuia sau conducătorului vehiculului înmatriculat/înregistrat în state terţe dovada plăţii primei de asigurare datorate. Persoanele neasigurate sau persoanele care la control nu pot face dovada asigurării ori a plăţii acesteia vor fi obligate să încheie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule şi să achite prima de asigurare la entităţile desemnate în acest sens de către asigurătorii care au dreptul să practice asigurarea obligatorie conform art. 5 alin. 1.(4) Vehiculele înmatriculate/înregistrate în state terţe care intră pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene nu vor fi supuse controlului privind documentele de asigurare, acest control putând a fi efectuat numai prin sondaj. " Art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România "(1) Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 48 şi 56 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/ înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării." Art. 85 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind asigurările şi reasigurările în România "(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă." Art. 3 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie "Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18." Art. 30 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie "(1) Asigurarea de frontieră are ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru vehiculele care sunt înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ care pătrund pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada şederii în România.(2) Conducătorul auto al unui vehicul care este înmatriculat/ înregistrat într-un alt stat, cu excepţia aceluia care deţine o Carte Verde valabilă, emisă sub autoritatea unui birou naţional competent, şi cu excepţia conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă este garantată de biroul naţional al acelui stat, încheie un contract de asigurare de frontieră.(3) Asigurarea de frontieră se încheie la data intrării vehiculului pe teritoriul României sau cel târziu la data expirării documentului internaţional de asigurare pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule valabil în România, pentru o perioadă de 30 de zile.(4) Pentru vehiculele care staţionează în mod obişnuit în alte state decât cele aflate în aria de competenţă a unui birou naţional, asigurarea de frontieră se poate prelungi pe noi perioade de câte 30 de zile.(5) La încheierea asigurării de frontieră, în baza unei prime de asigurare, se emite conducătorului auto al vehiculului un document denumit Asigurare de frontieră RC pentru vehicule cu valabilitate în toate statele membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi în Confederaţia Elveţiană." Art. 31 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie "(5) Conducătorii vehiculelor care nu îşi îndeplinesc obligaţia de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancţionaţi în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România. " Art. 37 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie "(9) Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 şi a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) şi (7) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Constatarea şi aplicarea acestora se fac de către personalul poliţiei." XI. Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.“ Pe fondul sesizării, a considerat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, nu se circumscrie noţiunii „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România“. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată consideră că sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiţii, respectiv: completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printro hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. În cauză, se constată îndeplinită condiţia privind titularul sesizării şi etapa procesuală în care poate fi formulată, deoarece instanţa care a adresat sesizarea este Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 163 din 25 octombrie 2018 pronunţate de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. 1.479/284/2018, prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în baza art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 334 alin. (4) din Codul penal. De asemenea, este întrunită condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală este de precizat că hotărârile prealabile au menirea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii şi sunt obligatorii pentru instanţe. Scopul procedurii este de a da dezlegări unor probleme veritabile de drept, când pe parcursul soluţionării unei cauze penale se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Conform art. 475 din Codul de procedură penală, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revine competenţa de a interpreta norma pentru cunoaşterea exactă a acesteia, de a clarifica sensul şi scopul normei, astfel că procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune în mod evident, încât nu lasă loc la îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Soluţionarea pe fond a unei cauze depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării numai atunci când decizia instanţei supreme produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii instanţei de trimitere. Sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, fără a se tinde la dezlegarea unor probleme teoretice sau la soluţionarea propriu-zisă a unor aspecte care ţin de fondul cauzei (în acest sens, Decizia nr. 14/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 16/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, Decizia nr. 4/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 aprilie 2018). În speţă, sesizarea instanţei supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuţie, în esenţă, previzibilitatea includerii în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal a faptei de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, cu încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto (asigurare expirată), după momentul abrogării Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru argumentele care vor fi expuse în continuare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens şi argumentate din punct de vedere juridic. Succesiunea în timp a legislaţiei în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule reliefează că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (abrogată în prezent) prevedea în art. 64 alin. 1 că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 48 şi art. 56 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 56 din acest act normativ viza persoanele care foloseau pe teritoriul României vehicule înmatriculate/înregistrate în străinătate şi neasigurate în străinătate sau a căror asigurare expira pe durata şederii în România. Prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvai, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, a fost abrogată Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Sub aspectul răspunderii juridice, ordonanţa de urgenţă menţionată prevedea la art. 35 alin. (9) că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 4 şi a obligaţiei prevăzute la art. 9 alin. (3) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/ înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 4 din această ordonanţă se referea la persoanele fizice sau juridice care aveau în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie care aveau obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 3. Totodată, în cuprinsul art. 30 alin. (5) din acelaşi act normativ era prevăzut: „Conducătorii vehiculelor care nu îşi îndeplinesc obligaţia de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancţionaţi în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România.“ Potrivit art. 29 alin. (1) şi (2) din ordonanţa de urgenţă, asigurarea de frontieră - care avea drept scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă - era obligatorie în cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ care pătrundeau pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expira pe perioada şederii în România, precum şi în cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în alt stat, cu excepţia aceluia care deţine o Carte Verde valabilă, precum şi cu excepţia conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă era garantată de biroul naţional al acelui stat. Ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, conform art. 46, au fost abrogate Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvai. Prin art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie se prevede că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 şi a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) şi (7) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Art. 3 din aceeaşi lege stabileşte că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18. Deopotrivă, prin dispoziţiile art. 31 alin. (5) din legea menţionată se prevede: „Conducătorii vehiculelor care nu îşi îndeplinesc obligaţia de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancţionaţi în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România“. Conform art. 30 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, asigurarea de frontieră se încheie pentru acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ care pătrund pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada şederii în România, precum şi în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un alt stat, cu excepţia celor care deţin o Carte Verde valabilă, emisă sub autoritatea unui birou naţional competent, şi cu excepţia conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă este garantată de biroul naţional al acelui stat. Faţă de toate aceste dispoziţii legale se constată că, de la data abrogării Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, legislaţia în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto reglementează explicit răspunderea contravenţională pentru încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto de către persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, spre deosebire de perioada în care această lege era în vigoare când sancţiunea contravenţională era prevăzută expres pentru nerespectarea acestei obligaţii indiferent dacă vehiculul era înmatriculat/înregistrat în ţară sau străinătate. Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 112 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, modificările şi completările ulterioare, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare ori dovada înlocuitoare a acestuia se reţine de către poliţia rutieră în cazul în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au fost supuse examenului de constituţionalitate pe calea unor excepţii de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, şi Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017. Respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în urma examinării inclusiv a prevederilor art. 64 alin. 1, art. 48 şi art. 56 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Curtea Constituţională a României a statuat, prin Decizia nr. 537/2016, că dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 sancţionează contravenţional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare (paragraful 15), precum şi că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, acestea sancţionând, în realitate, penal şi, respectiv, contravenţional, conduite distincte, ce afectează categorii de relaţii sociale distincte. Aşa fiind, textele criticate reglementează în mod clar, precis şi previzibil atât faptele a căror sancţionare o prevăd, cât şi pedepsele penale şi, respectiv, contravenţionale aplicabile, nefiind de natură a contraveni principiului legalităţii incriminării prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi nici dispoziţiilor art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (…) - paragraful 16. Se constată, aşadar, că prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României se stabileşte o separaţie netă între conduitele incriminate de dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi conduita constând în încălcarea obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, situată de instanţa de contencios constituţional în afara sferei de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal, criteriul de distincţie fiind cel al categoriilor de relaţii sociale diferite afectate şi, implicit, al valorii sociale ocrotite. Argumentele din cuprinsul acestei decizii a instanţei de contencios constituţional - pronunţate la momentul când în vigoare era Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările şi completările ulterioare - au fost menţinute ulterior adoptării Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, prin Decizia nr. 406/2017 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în considerentele deciziei fiind reţinute următoarele: "16. (…) Curtea reţine că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sancţionează contravenţional lipsa asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Pentru acest motiv, Curtea constată că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi cele ale art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, acestea sancţionând, în realitate, penal şi, respectiv, contravenţional, conduite distincte, ce afectează categorii de relaţii sociale distincte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, paragrafele 15 şi 16).17. De asemenea, Curtea reţine, pe de o parte, că dispoziţiile legale mai sus enunţate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textele criticate, iar, pe de altă parte, că persoanele care conduc pe drumurile publice autovehicule sau tractează remorci ale căror plăcuţe cu numărul de înmatriculare ori de înregistrare au fost retrase sau care conduc un vehicul înmatriculat în alt stat, care nu au drept de circulaţie în România, se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau juridice care îşi încalcă obligaţia de încheiere a asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie referitoare la principiul egalităţii în drepturi (…)" Prin urmare, dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au caracter constituţional numai în interpretarea dată de Curtea Constituţională care nu plasează în sfera de reglementare penală actul de conduită al încălcării obligaţiei de asigurare pentru răspundere civilă auto, fiind garantat principiului legalităţii incriminării, caracterul previzibil al normei de incriminare prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal şi principiul egalităţii în drepturi. Or, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995). În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc vreunei îndoieli rezonabile vizând sfera de reglementare a art. 334 alin. (4) din Codul penal, nici pentru perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule si tramvaie. În situaţia în care s-ar aprecia că sesizarea este admisibilă, răspunsul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să îl dea întrebării prealabile s-ar limita la simpla trimitere la dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal, căci nu s-ar putea răspunde altceva decât ceea ce este prevăzut cu claritate în norma de incriminare în interpretarea dată acesteia prin deciziile nr. 537/2016 şi nr. 406/2017 ale Curţii Constituţionale ale României. În mod cumulativ, instanţa supremă constată că nu există o legătură între întrebarea prealabilă şi fondul cauzei deoarece, la data de referinţă (21 aprilie 2016), revizuirea legislativă a domeniului asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto invocată de instanţa de trimitere, aparent nefavorabilă inculpatului, nu era în vigoare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie a intrat în vigoare la 19 septembrie 2016, iar Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a intrat în vigoare la 12 iulie 2017). Pe cale de consecinţă, întrebarea formulată nu vizează o reală problemă de drept, o chestiune de drept esenţială, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi care să reclame o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, urmează a se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.“ Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Diana Gabriela Vlădaia -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
