Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.134/1/2022
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mari Ilie │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Truţescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a │
│Condoiu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Sandu-Necula │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adriana Elena│- judecător la Secţia de│
│Gherasim │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia de│
│Mihaela │contencios administrativ│
│Voinescu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Horaţiu │- judecător la Secţia de│
│Pătraşcu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia de│
│Dinu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia de│
│Farmathy │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina Claudia│- judecător la Secţia │
│Cioflan │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mircea │- judecător la Secţia │
│Mugurel Şelea│penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ana-Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin. 4. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022. 6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general. 7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general. 8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că se impune reformularea problemei de drept în raport cu jurisprudenţa depusă de titularul sesizării, astfel cum s-a propus în punctul de vedere formulat în scris de către Ministerul Public, dat fiind că, în esenţă, problema de drept vizează faptul dacă sfera de aplicare a sintagmei „dacă se constată nevinovăţia“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include sau nu şi ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei. Apreciază că prima orientare jurisprudenţială, care relevă o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este în litera şi spiritul legii, în sensul că, în ipoteza dată, s-a constatat nevinovăţia angajatului, iar acesta este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de textul de lege în discuţie. Ca atare, solicită admiterea recursului în interesul legii, conform reformulării problemei de drept, şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare. 9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii 10. Prin Hotărârea nr. 31 din 24 mai 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "Art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, îşi găseşte aplicarea şi în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal (în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii), în considerarea caracterului exonerator de răspundere civilă contractuală a angajatorului al actului de dezincriminare al autorităţii, conform art. 1.352 din Codul civil? Situaţia avută în vedere este cea în care, după ce se soluţionează procesul penal prin clasarea cauzei sau, după caz, prin achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, salariatul solicită obligarea angajatorului la despăgubiri pentru toată perioada suspendării contractului de muncă." II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 11. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii): "ART. 52 (...) (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. (...)" 12. Codul civil: "ART. 1.352 Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere." III. Orientările jurisprudenţiale divergente 13. Autorul sesizării a sintetizat, în prealabil, circumstanţele care au dat naştere problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, după cum urmează: - angajatorul formulează plângere penală împotriva salariatului pentru fapte săvârşite în legătură cu serviciul, iar, în baza art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, înainte ca textul să fie declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, angajatorul dispune suspendarea facultativă a contractului individual de muncă; – pe parcursul procesului penal, în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii, fapta care a făcut obiectul plângerii penale formulate de către angajator este dezincriminată. Se are în vedere ipoteza dezincriminării parţiale a infracţiunii de abuz în serviciu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, ceea ce conduce la o soluţie de clasare a cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală („fapta nu este prevăzută de legea penală“). Brevitatis causa, se va face referire în continuare la „dezincriminare“, considerând că efectul declarării neconstituţionalităţii textului de lege echivalează cu o dezincriminare; – ulterior, în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, salariatul solicită reintegrarea pe postul deţinut anterior şi despăgubiri civile egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, apreciind că în procesul penal i s-a constatat „nevinovăţia“. 14. În continuare, titularul sesizării a arătat că problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării, având în vedere soluţia din procesul penal - de clasare sau, după caz, de achitare, pe acest temei -, sunt ori nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru obligarea angajatorului la despăgubiri. 15. Din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii rezultă că textul are în vedere două efecte distincte, respectiv reluarea activităţii de către salariat (efectul ex nunc, generat de însăşi încetarea cauzei suspendării contractului de muncă şi reactivarea acestuia) şi obligarea angajatorului la despăgubiri (efectul ex tunc), ceea ce presupune că prin „constatarea nevinovăţiei“ ar fi fost infirmate în procesul penal evaluarea şi decizia angajatorului de a formula plângere penală şi de a dispune suspendarea contractului de muncă, motiv pentru care ar trebui să fie angajată răspunderea acestuia faţă de salariat. 16. Ambele efecte presupun o condiţie comună, şi anume constatarea nevinovăţiei salariatului, iar obligarea la despăgubiri a angajatorului presupune, suplimentar, şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a acestuia, care constituie temeiul unei asemenea obligaţii. 17. Problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării faptei penale, intervenită ulterior plângerii penale formulate de angajator şi suspendării contractului de muncă, angajatorul răspunde sau nu contractual faţă de salariat sub forma despăgubirilor pe care textul legal le prevede. 18. Aceasta înseamnă că ar trebui să fie examinat impactul juridic al dezincriminării atât asupra condiţiei constatării nevinovăţiei, cât şi asupra condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. Sub acest aspect, practica judiciară este neunitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii. 19. În măsura în care s-ar aprecia că dezincriminarea ar conduce la o „constatare a nevinovăţiei“ salariatului, se pune problema în ce măsură acest eveniment legislativ (ieşirea din vigoare a normei de incriminare) poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator. 20. Prin urmare, după determinarea modalităţii corecte de interpretare a cadrului legal fixat de dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii se impune unificarea practicii judiciare cu privire la întinderea noţiunii de „nevinovăţie“ prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, respectiv dacă aceasta trebuie interpretată în sens strict, fiind necesar să fie reţinută cauza specială de clasare/achitare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală [„fapta (...) nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege“], sau în sens larg, adică al reţinerii oricărei alte ipoteze de clasare, achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală de către organele penale, inclusiv ipoteza dezincriminării faptei. 21. Titularul sesizării a identificat în practica judiciară două opinii principale şi una nuanţată. 22. Astfel, a arătat că, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că, în ipoteza în care, în cursul procesului penal sa dispus clasarea cauzei în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale [în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - „fapta nu este prevăzută de legea penală“], în realitate „s-ar fi constatat nevinovăţia“ salariatului, iar în virtutea acestei unice condiţii, fără a fi necesară verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, angajatorul răspunde contractual în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, fiind obligat la despăgubiri. 23. În această primă orientare jurisprudenţială nu sunt avute în vedere dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care arată expres că salariatului „i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire“. Aşadar, nu sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale, considerându-se că dezincriminarea faptei penale este, singură, necesară şi suficientă pentru obligarea angajatorului la despăgubiri, întrucât salariatul este „nevinovat“. 24. În sensul acestei opinii au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Iaşi, Oradea şi Craiova. 25. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au considerat că, deşi pe parcursul procesului penal este dezincriminată fapta ce a făcut obiectul plângerii penale, totuşi, aceasta nu echivalează cu „constatarea nevinovăţiei“. Nici în acest caz nu sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale, dar în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiţia prealabilă a „constatării nevinovăţiei“, astfel că este inutilă examinarea celorlalte condiţii legale. 26. În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Suceava, Craiova şi Bucureşti. 27. Într-o a treia orientare jurisprudenţială, identificată la nivelul Curţii de Apel Cluj, a fost exprimată o soluţie nuanţată faţă de cele două orientări diferite din jurisprudenţă, în sensul că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii ar distinge între reluarea activităţii de către salariat şi plata despăgubirilor, acestea din urmă stabilindu-se, aşa cum în mod expres arată textul, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, ce implică şi ele condiţia culpei, văzută însă distinct de cea penală. Instanţa a reţinut că, în situaţiile în care procesul penal încetează fără a se pronunţa o hotărâre definitivă de condamnare, se creează o situaţie complexă în care, pe de o parte, nu s-ar fi îndepărtat prezumţia de nevinovăţie a salariatului prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, iar, pe de altă parte, nici nu poate fi reţinută exercitarea de către angajator, în mod abuziv, a dreptului prevăzut de art. 52 alin. (1) din Codul muncii, ceea ce înseamnă că ne găsim într-o ipoteză în care operează, în tandem, câte o aparenţă de legitimitate în favoarea fiecăreia dintre părţile raportului juridic de muncă. 28. Concluzia Curţii de Apel Cluj este aceea că, în atari situaţii, instanţa „va avea de ales între cele două aparenţe pe cea mai calificată, pentru a stabili în final cine a avut o mai mare legitimitate în cadrul acestui raport şi deci care dintre participanţi este mai puţin culpabil, în situaţiile în care nu se constată o lipsă totală a oricărei culpe“ (Decizia civilă nr. 86 din 7 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 454/112/2016*). 29. Autorul sesizării a menţionat că această a treia orientare jurisprudenţială pune mai bine în lumină condiţiile pe care art. 52 alin. (2) din Codul muncii le prevede pentru a se putea dispune obligarea angajatorului la despăgubiri, cu accent pe ideea că oricum nu ar fi suficient să se constate nevinovăţia (în sens negativ, pentru că nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care se bucură salariatul), pentru că mai trebuie să fie verificată, în persoana angajatorului, şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale. 30. Opinia evidenţiază, spre deosebire de celelalte două orientări jurisprudenţiale, faptul că, pentru obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri către salariat, trebuie să fie constatate atât nevinovăţia salariatului, cât şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului, nefiind suficient să se constate că nu s-ar fi înlăturat prezumţia de nevinovăţie a salariatului, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cauzei penale s-a făcut pe temeiul dezincriminării faptei, adică al unei împrejurări obiective, exterioare părţilor, care nu are legătură nici cu vinovăţia sau nevinovăţia salariatului şi nici cu vreo culpă contractuală a angajatorului care s-a bazat pe legea în vigoare la data la care a formulat plângerea penală şi a dispus măsura suspendării contractului individual de muncă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 31. Prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii sunt neconstituţionale. 32. Curtea Constituţională a reţinut în considerentele acestei decizii că „art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale“ (paragrafele 36-37). 33. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi sa constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 34. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, se constată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 116 din 13 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 16 iulie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate vizând acest text de lege. 35. În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele: "23. Curtea apreciază că, deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma «dacă se constată nevinovăţia celui în cauză» nu are semnificaţia faptului că, exceptând situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale.24. Curtea apreciază că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele." V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 36. Prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010 din 15 decembrie 2016, s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi s-au stabilit următoarele: „Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ 37. În cuprinsul acestei decizii s-a arătat că „Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, aşadar, ineficienţa normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia sa formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic“ (paragraful 49). 38. Totodată, la paragrafele 55 şi 56 din aceeaşi decizie s-a reţinut că de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii se va naşte dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remuneraţia pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu poate produce niciun efect juridic. S-a arătat că acest drept de creanţă nu se va mai întemeia pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi 39. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, chiar dacă practica judiciară nu este bogată, acest aspect nefiind de natură a împiedica Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o decizie de recurs în interesul legii. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 40. Prin punctul de vedere formulat la data de 5 august 2022, Ministerul Public a apreciat, referitor la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, că în realitate, potrivit jurisprudenţei ataşate sesizării, aspectul care a primit o dezlegare neunitară priveşte înţelesul sintagmei „constată nevinovăţia celui în cauză“ în situaţia punctual expusă, aceea în care procesul penal început împotriva angajatului nu sa finalizat printr-o hotărâre de constatare a vinovăţiei penale, ci printr-o soluţie de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în considerarea efectului de dezincriminare produs de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, cu cele două orientări jurisprudenţiale identificate, respectiv orientarea majoritară - prima dintre cele expuse de autorul sesizării şi orientarea minoritară - cea de-a doua dintre cele expuse de autorul sesizării. 41. În acest context s-a apreciat că, pentru a oferi efect util sesizării, în acord cu jurisprudenţa anexată acesteia, completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii ar putea să constate că problema de drept vizează, în realitate, „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii sub aspectul stabilirii înţelesului sintagmei «dacă se constată nevinovăţia», în situaţia în care, ulterior emiterii de către angajator, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, a unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă, organele judiciare penale dispun cu privire la fapta sesizată de angajator ori pentru care angajatul a fost trimis în judecată, clasarea, respectiv achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât, ulterior săvârşirii faptei şi pe parcursul procesului penal, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016“. 42. Sintetic, problema de drept vizează dacă sfera de aplicare a sintagmei supuse interpretării include sau nu şi ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei. 43. Pe fondul problemei de drept, Ministerul Public a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii. 44. Astfel, s-a arătat că sintagma „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză“ trebuie interpretată ţinând cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, respectiv în sensul că în cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii legiuitorul s-a referit la toate situaţiile în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa penală a constatat vinovăţia celui în cauză. 45. Interpretarea restrictivă a normei dată în cadrul celei dea doua orientări jurisprudenţiale conduce la o concluzie care, în esenţă, contravine principiului prezumţiei de nevinovăţie. 46. Deşi nu a intervenit o hotărâre definitivă a instanţei penale prin care să se constate că angajatul ale cărui raporturi de muncă au fost suspendate a săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, o faptă prevăzută de legea penală, care constituie infracţiune, instanţele învestite cu cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii continuă să pretindă, în soluţionarea acestor cauze, ca persoana în discuţie să facă dovada nevinovăţiei sale. 47. Or, nevinovăţia nu trebuie demonstrată şi, atât timp cât vinovăţia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită, potrivit legii, inclusiv organele judiciare, prin deciziile lor, nu trebuie să se refere la persoana respectivă ca fiind vinovată. 48. Această exigenţă se impune nu doar organelor judiciare penale, pe parcursul procesului penal, ci şi celor învestite cu acţiuni civile, subsecvente finalizării cauzei penale printr-o hotărâre care nu a condus la constatarea vinovăţiei penale a celui acuzat. 49. Prin raportare exclusiv la prevederile Codului muncii, nu există nicio obligaţie a angajatorului de a suspenda contractul de muncă al angajatului în cazul în care formulează o plângere penală împotriva acestuia sau în cazul în care acesta este trimis în judecată penală. 50. Aplicarea acestui caz de suspendare a raporturilor de muncă ţine exclusiv de aprecierea angajatorului şi este facultativă, de vreme ce norma care îl consacră nu are caracter imperativ şi indică un drept de opţiune al angajatorului. 51. A susţine opinia celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, în sensul că o soluţie de clasare/achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în ipoteza intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, nu este suficientă pentru constatarea nevinovăţiei angajatului şi îndrituirii acestuia la salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, înseamnă ca, implicit, instanţei civile să îi revină atributul de a face aprecieri cu privire la săvârşirea de către angajat a infracţiunii sesizate de angajator, în ipoteza în care nu ar fi intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, ceea ce nu poate fi admis. 52. Această abordare nu poate fi primită în contextul în care angajatorul, din proprie iniţiativă, a hotărât unilateral suspendarea raporturilor de muncă ale angajatului pe durata soluţionării cauzei penale, deşi, alternativ, avea posibilitatea începerii şi efectuării cercetării disciplinare împotriva acestuia. 53. În plus, trebuie avută în vedere natura juridică a măsurii suspendării contractului individual de muncă: aceasta nu este o măsură cu caracter sancţionator, ci o măsură provizorie, cu o durată incertă, ce depinde de durata procesului penal, constituind, în esenţă, o ipoteză de restrângere a dreptului constituţional la muncă, cu serioase consecinţe faţă de angajat, mai ales atunci când procesul penal cunoaşte o perioadă îndelungată de timp. 54. Orice eventuală faptă ilicită a angajatului în executarea obligaţiilor de serviciu trebuie analizată şi sancţionată în mod direct, prin exercitarea acţiunii disciplinare, şi nu indirect, prin suspendare, urmată de o ulterioară reapreciere a faptei ce a determinat angajatorul să ia măsura suspendării. 55. De aceea, măsura suspendării raporturilor de muncă din iniţiativa angajatorului trebuie însoţită de garanţii şi măsuri de protecţie a angajaţilor, pentru a contracara eventualele abuzuri din partea angajatorilor. 56. Aşadar, dacă faţă de angajat nu s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă prin care instanţa penală să constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat, pronunţând una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, suspendarea unilaterală a contractului individual de muncă încetează şi se justifică repunerea totală în drepturi a angajatului, aceasta fiind raţiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii care obligă angajatorul să îl dezdăuneze pe angajat. 57. Completarea cu normele şi principiile răspunderii civile contractuale vizează doar întinderea despăgubirilor, nefiind utilă pentru stabilirea cazurilor care dau dreptul la despăgubiri. 58. Ceea ce a intenţionat legiuitorul prin trimiterea, în conţinutul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, la „normele şi principiile răspunderii civile contractuale“ a fost să excludă o răspundere civilă delictuală a angajatorului, şi nu să stabilească condiţii suplimentare ale răspunderii angajatorului, ce ar face necesară stabilirea unei vinovăţii sau nevinovăţii a angajatorului în dispunerea suspendării şi, eventual, a unei vinovăţii suplimentare a angajatului şi a unei fapte ilicite a acestuia, distincte de nevinovăţia penală/reţinerea faptului că nu a săvârşit o infracţiune. 59. Stabilirea, prin soluţia de clasare/achitare, a împrejurării că angajatul nu a săvârşit o infracţiune este suficientă pentru a se constata nevinovăţia penală a acestuia, în sens larg. 60. Aşadar, în sensul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, s-a constatat nevinovăţia acestuia şi se naşte dreptul angajatului la obţinerea unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării. 61. Dată fiind poziţia de superioritate avută de angajator (care a avut la îndemână, în mod unilateral şi în funcţie de aprecierea sa exclusivă, cele două variante, raportat la persoana angajatului, fie să declanşeze acţiunea disciplinară şi, eventual, să aplice o sancţiune disciplinară angajatului, în condiţiile legii, în cazul în care acesta ar fi săvârşit abaterea disciplinară, fie să dispună suspendarea contractului de muncă, întrerupând astfel, cu titlu provizoriu, raportul de muncă al angajatului), adoptarea de către acesta a soluţiei de a suspenda contractul de muncă, fără a recurge la procedura disciplinară şi fără a parcurge etapele inerente unei asemenea proceduri (care ar fi stabilit într-un termen mult mai scurt dacă angajatul era sau nu vinovat de săvârşirea unei abateri disciplinare), este echitabil ca angajatorul să suporte şi riscul intervenirii unei soluţii de clasare/achitare dispuse ca urmare a faptului că fapta sesizată ca fiind săvârşită de angajat nu mai este prevăzută de legea penală, ca urmare a intervenirii efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. 62. Faţă de cele menţionate, prin raportare la obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, în situaţia în care ulterior formulării plângerii penale de către angajator este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a declarat neconstituţional textul ce incrimina fapta sesizată, iar organele judiciare au dispus cu privire la această faptă clasarea/achitarea angajatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, interpretarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii este în sensul că s-a constatat nevinovăţia angajatului, iar acesta este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi 63. În conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. 64. Departamentul de drept public - Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a exprimat opinia că de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariate ale angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic. 65. S-a arătat că, raportat la conceptul de „nevinovăţie“ utilizat de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, acesta prezintă autonomie conceptuală, nefiind echivalent cu termenul existent în dreptul penal. 66. De asemenea, s-a reţinut că dezincriminarea faptei printro decizie a Curţii Constituţionale echivalează cu lipsa tipicităţii, întrucât nu există nicio justificare rezonabilă şi obiectivă pentru a face distincţie între ipoteza în care o normă de incriminare îşi încetează efectele printr-o lege de abrogare şi situaţia în care aceeaşi normă şi-ar înceta efectele ca urmare a constatării ei ca fiind neconstituţională. 67. Dezincriminarea faptei nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator, suspendarea contractului de muncă fiind lipsită de temei, motiv pentru care angajatul are dreptul la despăgubiri. 68. Efectul dezincriminării exclude însăşi ideea de vinovăţie. Vinovăţia nu mai poate fi constatată în condiţiile în care fapta nu mai este prevăzută de legea penală. În consecinţă, decizia de suspendare a contractului de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală este lipsită de temei. 69. Dacă s-a dispus o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal pentru motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, nu există vinovăţie penală. În schimb, trebuie reţinută existenţa vinovăţiei în cazul în care se dispune o soluţie în procesul penal ca urmare a amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părţilor. În aceste cazuri, salariatul va beneficia de prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii numai dacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, clasarea sau achitarea fiind soluţii de natură să excludă vinovăţia sa. 70. Suspendarea va dura până ce instanţa de judecată se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului, în această chestiune fiind relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 116 din 13 martie 2018. 71. S-a apreciat că în cazul de faţă nu este incident art. 1.352 din Codul civil care reglementează fapta victimei sau a terţului asimilată forţei majore, deoarece legiuitorul nu poate fi privit ca fiind un „terţ“ existent în raportul juridic civil. 72. Cu toate acestea, s-a considerat că dezincriminarea parţială survenită ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 nu poate fi asimilată niciunui caz clasic de forţă majoră, deoarece forţa majoră este un eveniment exterior, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil care conduce la inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul produs, or, în cazul de faţă, raportul de cauzalitate subzistă. 73. Departamentul de drept privat din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a apreciat că problema dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale este irelevantă, întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a fost constatată neconstituţionalitatea ipotezei normative care a condus la suspendarea contractului de muncă - şi, pe cale de consecinţă, lăsarea fără efecte a prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii -, împrejurare care face inutil orice demers de analiză pe fondul temeiniciei deciziei de suspendare, al efectelor pe care le produce dezincriminarea pe planul existenţei vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului ori al existenţei unor potenţiale cauze de nerăspundere a angajatorului. 74. S-a arătat că există două ipoteze posibile, care însă au o soluţie comună. 75. Prima ipoteză se referă la situaţia în care angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută de către salariat, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015. În acest caz, este de domeniul evidenţei că decizia de suspendare are un caracter nelegal, fiind întemeiată pe un text de lege care nu mai este în fondul activ al legislaţiei ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale. Salariatul trebuie să formuleze o contestaţie împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, prin care să solicite constatarea nulităţii sale, ca efect al încetării producerii efectelor juridice de către art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, precum şi reintegrarea în muncă şi plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit de la momentul la care decizia de suspendare a intrat în efectivitate şi până la momentul reintegrării. 76. A doua ipoteză are în vedere cazul când angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă, în urma formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută de către salariat, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, însă pe durata suspendării contractului de muncă această decizie începe să producă efecte. În acest caz, întrucât situaţia juridică nu este definitiv consolidată, ci, dimpotrivă, se află în curs de executare, este pe deplin incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015. 77. S-a subliniat şi că Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a fost dezincriminat parţial abuzul în serviciu, este ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, iar de la data publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, angajatorul avea obligaţia de a dispune încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, cu consecinţa reintegrării în muncă a salariatului. 78. În speţă, nu ar trebui să aibă relevanţă dacă salariatul a formulat în termen legal contestaţie împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, întrucât sub imperiul reglementării în vigoare illo tempore (anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015), instanţa specializată în conflicte de muncă şi asigurări sociale era competentă să analizeze doar legalitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă şi nu se putea pronunţa cu privire la existenţa vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului, întrucât acest aspect putea fi tranşat exclusiv în cadrul procesului penal, într-o etapă ulterioară momentului suspendării raporturilor de muncă. 79. Pe cale de consecinţă, la momentul formulării contestaţiei împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, o eventuală obligare a angajatorului la plata despăgubirilor întemeiată pe prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii nu era posibilă, întrucât procesul penal nu era soluţionat. 80. În continuare, odată cu constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii au devenit inaplicabile, întrucât se aflau într-o relaţie de accesorialitate cu dispoziţiile legale contrare Legii fundamentale. 81. Departamentul de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a arătat că termenul de „nevinovăţie“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii are în vedere cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Angajatul are dreptul la remediile prevăzute de norma din Codul muncii doar în aceste ipoteze. 82. Dezincriminarea înlătură tipicitatea faptei, conduita respectivă nemaifiind prevăzută ca infracţiune de vreo normă juridică. Legiuitorul consideră că nu se mai impune antrenarea răspunderii penale pentru această faptă, valoarea socială nemaiavând nevoie de protecţie penală, sau Curtea Constituţională constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cu consecinţa imposibilităţii antrenării răspunderii penale pentru respectiva conduită. 83. Prin urmare, va fi circumscrisă sintagmei „dacă se constată nevinovăţia“ şi clasarea sau achitarea dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în situaţia dezincriminării faptei intervenite pe parcursul procesului penal, printr-o dispoziţie legală expresă ori printr-o decizie prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare (deci inclusiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016). 84. În această opinie s-a apreciat că art. 1.352 din Codul civil nu este incident în situaţia în care intervine dezincriminarea ori constatarea unui text de incriminare ca fiind neconstituţional. 85. De asemenea, s-a arătat că în situaţia în care se pronunţă o soluţie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală (deci inclusiv dacă a intervenit dezincriminarea faptei pe parcursul procesului penal), salariatul îşi va relua activitatea potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, contractul individual de muncă reîncepând să îşi producă efectele. 86. Acordarea despăgubirilor pentru perioada suspendării contractului individual de muncă este condiţionată de întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, pe care le verifică instanţa civilă în procesul dintre angajat şi angajator întemeiat pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii. 87. Instanţa civilă învestită cu cererea angajatului de obligare a angajatorului la plata despăgubirilor în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care angajatorul a refuzat plata unor astfel de despăgubiri de bunăvoie, are la îndemână întregul cadru procesual prevăzut de Codul de procedură civilă pentru a stabili dacă angajatorul a acţionat abuziv ori culpabil, formulând plângerea penală fără temei şi suspendând contractul de muncă, acţionând ultra vires. O soluţie contrară ar presupune angajarea răspunderii civile pe baza unor probabilităţi, deşi nimic nu împiedică instanţa să administreze probe pentru a verifica temeinicia pretenţiilor angajatului. 88. În concluzie, s-a arătat că: (i) se va constata nevinovăţia salariatului atunci când se dispune achitarea sau clasarea cauzei în baza art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, deci şi atunci când fapta este dezincriminată sau se constată neconstituţionalitatea normei de incriminare; (ii) art. 1.352 din Codul civil nu are nicio relevanţă în ipoteza dezincriminării sau constatării neconstituţionalităţii. Aceste evenimente de ordin legislativ nu înlătură legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; (iii) în acţiunea subsecventă introdusă de angajat împotriva angajatorului în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, instanţa civilă trebuie să verifice condiţiile răspunderii civile contractuale. Instanţa va administra probatoriul necesar pentru a determina dacă angajatorul a acţionat abuziv atunci când a suspendat contractul de muncă. 89. Prin urmare, s-a apreciat că prima opinie prezentată în cererea de recurs în interesul legii este greşită pentru că ignoră textul expres al art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care impune verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale. 90. A doua opinie este greşită pentru că dezincriminarea faptei presupune constatarea nevinovăţiei salariatului, fiind un motiv de achitare, acţiunea penală fiind lipsită de temei. 91. A treia opinie este parţial corectă, atunci când arată că dezincriminarea nu produce un efect direct şi necondiţionat asupra aplicabilităţii art. 52 alin. (2) din Codul muncii. Instanţa civilă va administra însă probele necesare pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. IX. Opinia judecătorilor-raportori 92. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că se impune o reformulare a problemei de drept, iar pe fondul recursului în interesul legii au considerat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, în situaţia în care raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţională nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naştere un drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită pe toată durata suspendării, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 93. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi titularul dreptului de sesizare. 94. Analiza implică, aşadar, următoarele aspecte: a) cel al cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă - dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii. 95. Această cerinţă de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară. 96. Astfel, din consultarea jurisprudenţei anexate cererii de sesizare, respectiv menţionate în cuprinsul acesteia, se constată că există trei orientări cu privire la problema de drept supusă dezlegării, după cum s-a arătat mai sus, la capitolul III: - în susţinerea primei orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia, în ipoteza în care, în cursul procesului penal, s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală - în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale, această împrejurare echivalează cu constatarea nevinovăţiei salariatului, nemaifiind necesară verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, angajatorul fiind obligat la despăgubiri în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, au fost ataşate patru decizii definitive pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, o decizie definitivă a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi două decizii definitive pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale; – în susţinerea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia, deşi pe parcursul procesului penal este dezincriminată fapta ce a făcut obiectul plângerii penale, totuşi aceasta nu echivalează cu „constatarea nevinovăţiei“, fiind astfel inutilă examinarea celorlalte condiţii legale, au fost ataşate două decizii definitive, pronunţate de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă şi Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă; – în susţinerea celei de-a treia orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii ar distinge între reluarea activităţii de către salariat şi plata despăgubirilor, acestea din urmă stabilindu-se în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, ce implică şi ele condiţia culpei, văzută însă distinct de cea penală, astfel încât, în situaţiile în care procesul penal încetează fără a se pronunţata o hotărâre definitivă de condamnare, se creează o aparenţă de legitimitate în favoarea fiecăreia dintre părţile raportului juridic de muncă, a fost pronunţată o decizie definitivă de către Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale. 97. De asemenea, se constată că: b) sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, şi această condiţie este îndeplinită; c) sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se reţine că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă. 98. Deşi problema de drept în ansamblu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, totuşi se constată că trimiterea la prevederile art. 1.352 din Codul civil din cuprinsul actului de sesizare nu a făcut obiectul unor soluţii neunitare, hotărârile ataşate nereţinând incidenţa acestei dispoziţii de înlăturare a răspunderii în ipoteza forţei majore, astfel încât, în analiza pe fond a sesizării, se va proceda la o reformulare a problemei de drept, în concordanţă cu chestiunile de drept concrete soluţionate neunitar. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 99. Preliminar oricăror analize pe fond, se constată că se impune o reformulare a problemei de drept, în concordanţă cu chestiunile concrete soluţionate neunitar, după cum urmează: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal, urmată de clasarea cauzei sau, după caz, achitarea inculpatului, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, dreptul la despăgubiri se naşte în patrimoniul salariatului în temeiul legii, pentru toată perioada suspendării contractului individual de muncă, sau acesta are un drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită, pe toată durata suspendării, supus confirmării jurisdicţionale, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale? 100. Din analiza hotărârilor judecătoreşti ataşate actului de sesizare se desprinde concluzia că reformularea problemei de drept este consecinţa preluării întocmai a modului în care, prin memoriul formulat, petiţionara a solicitat promovarea recursului în interesul legii, însă din nicio hotărâre dintre cele anexate recursului în interesul legii nu rezultă că instanţele ar fi analizat efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 în raport cu domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1.352 din Codul civil, pentru a stabili dacă pronunţarea şi publicarea deciziei instanţei de contencios constituţional reprezintă o faptă a terţului - ca act de autoritate - echivalentă forţei majore, caz exonerator de răspundere civilă. 101. Prin urmare, în cadrul analizei ce face obiectul recursului în interesul legii de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va examina chestiunea caracterului exonerator de răspundere civilă contractuală a angajatorului al actului de dezincriminare al autorităţii, conform dispoziţiilor art. 1.352 din Codul civil, aşa cum s-a solicitat prin actul de sesizare, întrucât, pe de o parte, nu există practică judiciară neunitară pe acest aspect, iar, pe de altă parte, aprecierea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, ca fiind motiv de exonerare de răspundere în sensul art. 1.352 din Codul civil, nu ar constitui o dezlegare a modului de interpretare a legii, ci mai degrabă de aplicare a acesteia. 102. Cu alte cuvinte, o dezlegare dată de instanţa supremă, în sensul că dezincriminarea unei fapte penale constituie cauză exoneratoare de răspundere în materie civilă, ar genera o prezumţie că angajatorul este exonerat de răspundere în toate cazurile în care se constată neconstituţionalitatea unor norme penale, ceea ce excedează cadrului legal stabilit de dispoziţiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă. 103. O altă situaţie premisă o reprezintă împrejurarea că, obiect al analizei îl constituie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, sub aspectul obligării angajatorului la despăgubiri, în cazul în care acesta din urmă a emis o decizie de suspendare a contractului individual de muncă, în baza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, întrucât a formulat plângere penală împotriva salariatului pentru fapte săvârşite în legătură cu serviciul, înainte de 17 iunie 2015, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale. 104. Astfel, fapta salariatului în legătură cu serviciul pentru care angajatorul a formulat plângere penală şi decizia de suspendare facultativă a raportului de muncă se situează anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, după această dată nemaifiind posibilă aplicarea prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, respectiv suspendarea raportului de muncă, având în vedere efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, prevederile menţionate din Codul muncii ieşind din fondul legislativ activ. 105. Astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii legilor se aplică raporturilor juridice care se nasc după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, dar şi situaţiilor juridice care nu au fost definitiv consolidate la data publicării deciziei - facta pendentia. 106. În Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că „o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut“ (paragraful 58). 107. Curtea a reţinut însă că, „în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional (...). Totodată, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire“ (paragraful 59). 108. Ca atare, dând eficienţă sintagmei menţionate la paragraful 58 din decizia sus-citată - „raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat“, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 produce efecte în situaţia angajaţilor asupra cărora planează suspiciunea că au săvârşit anterior publicării deciziei o faptă în legătură cu serviciul, faţă de care angajatorul a formulat plângere penală şi a decis suspendarea raportului de muncă, şi care fie se aflau în termenul de contestare a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, fie aveau deja formulată o asemenea contestaţie la instanţa judecătorească, fie nu contestaseră decizia de suspendare. 109. Cu privire la categoria angajaţilor care nu au formulat contestaţie, chiar dacă decizia de suspendare a raportului de muncă a rămas definitivă, aceasta a continuat să îşi producă efectele şi la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, până la momentul în care angajatorul a emis, după caz, din oficiu, la cererea salariatului ori în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, o decizie de încetare a suspendării sau până la momentul soluţionării definitive a plângerii penale, acestea fiind situaţiile în care raportul juridic nu este definitiv consolidat. 110. În considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, s-a apreciat că: „respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat“ (paragraful 35). 111. Curtea Constituţională a mai reţinut că „art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative“ (paragraful 36). 112. Aşa fiind, Curtea Constituţională a constat prin aceeaşi decizie că, „în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale“ (paragraful 37). 113. Deopotrivă, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, reţinând, în esenţă, că: „în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă în cazul începerii cercetării disciplinare prealabile împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale în raport cu prevederile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sub aspectul drepturilor fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie referitoare la dreptul la muncă, respectiv accesul liber la justiţie“ (paragraful 36). 114. Între prevederile art. 52 alin. (2) şi cele ale art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii există o relaţie de dependenţă, evidenţiată prin trimiterea pe care art. 52 alin. (2) din Codul muncii o face la cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol, raport explicabil având în vedere că suspiciunea privind comiterea unei fapte prevăzute de legea penală a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator şi la suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii reglementează premisa aplicării celor de la art. 52 alin. (2) din acelaşi cod. 115. Fondul plângerii penale este soluţionat când se reţine unul dintre cazurile enunţate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală - a căror incidenţă impune, în cursul urmăririi penale, soluţia de clasare, iar în cursul judecăţii, pronunţarea soluţiei de achitare, fiind stabilită netemeinicia acuzaţiei penale. 116. Distinct, incidenţa unuia dintre celelalte cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, enumerate la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, conduce la pronunţarea unei soluţii de clasare, în faza urmăririi penale sau de încetare a procesului penal, în cursul judecăţii, pentru impedimente de procedură, lipsind analiza pe fond a acuzaţiei. 117. Cazurile ce semnifică lipsa de temei a acţiunii penale sunt, aşadar, prevăzute de: art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care se aplică dacă nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, dar şi atunci când există o anumită conduită, însă nu este cea prevăzută ca element material al infracţiunii; art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, ce are incidenţă în ipoteza în care fapta nu a fost săvârşită de persoana care a avut calitatea de suspect sau inculpat; art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care fundamentează soluţia de clasare sau achitare când există o cauză justificativă (precum starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii) sau de neimputabilitate (cum sunt constrângerea fizică sau morală, excesul neimputabil, iresponsabilitatea, eroarea, cazul fortuit). 118. Cât priveşte cazul reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, acesta stă la baza soluţiei de clasare sau achitare, dacă se constată: fie că fapta nu este prevăzută de legea penală - teza întâi (în situaţia în care lipseşte unul din elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia, sau fapta nu este incriminată de niciuna dintre prevederile legii penale, fiind de natură civilă, disciplinară ori contravenţională), fie că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege - teza a doua. 119. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. Prin urmare, orice decizie de admitere a Curţii Constituţionale referitoare la o normă de incriminare care are ca efect dezincriminarea totală sau parţială a unei infracţiuni intră în sfera de reglementare a art. 4 din Codul penal (a se vedea paragrafele 51-53). 120. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că, prin constatarea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, aceasta îşi pierde validitatea constituţională, ceea ce este o consecinţă similară abrogării, aşa încât efectele unei asemenea decizii a Curţii Constituţionale sunt similare celor ale unei legi de dezincriminare (Decizia nr. 683 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 18 aprilie 2019 - paragraful 23, Decizia nr. 281 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 8 octombrie 2019 - paragraful 25). 121. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 s-a stabilit că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În considerentele deciziei, Curtea a arătat că „raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară“ (paragraful 59). A statuat că, „neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului“ (paragraful 60), concluzionând că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale“ (paragraful 65). 122. În consecinţă, întrunirea, în concret, a tuturor elementelor de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu - în lipsa intervenţiei legiuitorului în termenul de 45 de zile, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României - se verifică şi prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a realizat o dezincriminare parţială a infracţiunii de abuz în serviciu, în scopul de a stabili dacă fapta este prevăzută de legea penală. 123. În conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Codul penal, prevederea faptei de către legea penală este prima condiţie de existenţă a oricărei infracţiuni şi derivă din principiul legalităţii, aşa încât, în absenţa tipicităţii obiective, fapta nu poate constitui infracţiune. 124. Deopotrivă, legiuitorul a prevăzut, în mod distinct, printre trăsăturile generale ale infracţiunii, elementul subiectiv - vinovăţia, definind infracţiunea ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o [art. 15 alin. (1) din Codul penal]. 125. Prin urmare, examinarea conţinutului constitutiv al infracţiunii impune atât o analiză a elementelor de natură obiectivă, cât şi a celor de factură subiectivă, în cadrul laturii subiective identificându-se vinovăţia, care cunoaşte mai multe forme (intenţie, culpă, praeterintenţie), la care se pot adăuga uneori alte elemente (mobil, scopul infracţiunii). 126. Considerând vinovăţia o trăsătură distinctă, ce se alătură celorlalte trăsături generale ale infracţiunii, în mod subsecvent, prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, tot în mod distinct, că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi nici exercitată atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală (teza întâi) sau atunci când fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege (teza a doua). 127. Astfel, cazul care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale reprezentat de „fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege“, la care se referă dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală, semnifică neîntrunirea oricărui element de factură subiectivă care se regăseşte în conţinutul constitutiv al infracţiunii. 128. Conceptul de vinovăţie ca trăsătură generală a infracţiunii este autonom faţă de conceptul de nevinovăţie a angajatului, la care se referă dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii. 129. Edificatoare sunt şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, care prevăd că: „Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite“. 130. Ca atare, nevinovăţia, în accepţiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, nu presupune exclusiv existenţa unei soluţii de clasare sau achitare în baza cazului de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală - fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. 131. De altfel, ar fi contrar interpretării teleologice să se considere că beneficiază de prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii un angajat care nu răspunde penal fiindcă nu a săvârşit fapta cu vinovăţia prevăzută de lege, dar că nu se aplică aceleaşi dispoziţii din Codul muncii când se dispune clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - fapta nu există sau art. 16 alin. (1) lit. c) - nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea din Codul de procedură penală. 132. În considerarea celor expuse, şi soluţia de clasare sau achitare dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală, fundamentată pe dezincriminarea faptei printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea (totală sau parţială) a unei norme de incriminare, cum sunt efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, se circumscrie sintagmei „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză“ din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, subzistând prezumţia de nevinovăţie potrivit art. 4 din Codul de procedură penală. 133. Prin Decizia nr. 116 din 13 martie 2018, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, reţinând că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 şi nr. 261 din 5 mai 2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“ (paragraful 17). „În situaţia în care se demonstrează că raţiunile care ţineau de un eventual prejudiciu adus activităţii unităţii şi care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-şi activitatea anterioară, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă. În acest context, soluţia organului judiciar asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situaţiei provizorii create de suspendarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, confirmând justeţea temeiurilor acestei măsuri sau infirmându-le, cu caracter reparator. Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluţie este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării“ (paragrafele 18 şi 19). 134. Ceea ce este relevant pentru cauza de faţă este împrejurarea că, în această ultimă decizie, deşi Curtea Constituţională a analizat ipoteza suspendării contractului individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, cu toate acestea, precizează că, în planul dreptului muncii, soluţia organului judiciar este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării; că, în măsura în care, prin soluţia pronunţată, organul judiciar nu reţine în mod tranşant că se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunţată o hotărâre de condamnare şi, prin urmare, clarificarea situaţiei raportului de muncă necesită demersuri suplimentare. 135. Deşi pentru soluţiile de clasare şi achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală nu prevăd posibilitatea continuării procesului penal, totuşi este relevant că, în situaţiile permise de lege, Curtea Constituţională reţine că, pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăţie penală, cât şi cu privire la justeţea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală, iar această situaţie nu are semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleaşi garanţii pe care acest principiu le impune (paragraful 21). 136. Curtea Constituţională a apreciat, de asemenea, că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele. Prin urmare, având în vedere mijloacele de apărare pe care părţile raportului de muncă le au la dispoziţie în ipoteza analizată, a apreciat că demersurile salariatului de a clarifica situaţia raportului de muncă nu reprezintă o obligaţie excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, şi nu au semnificaţia unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie (paragrafele 24 şi 25). 137. Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a precizat că, „deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003“ (paragraful 23). 138. Această abordare a Curţii Constituţionale conduce la ideea că o soluţie de clasare sau de achitare în materie penală nu poate de plano să determine concluzia inexistenţei vinovăţiei în cadrul raportului de muncă, iar nevinovăţia nu se raportează doar la prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală (temei de drept care consfinţeşte neîntrunirea condiţiei vinovăţiei pentru a se putea antrena răspunderea penală, având în vedere elementul subiectiv cerut de norma penală), în materia dreptului muncii fiind necesare verificări suplimentare în ceea ce priveşte săvârşirea faptei de către salariat care a determinat formularea plângerii penale. 139. În ceea ce priveşte art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în ipoteza în care, pe parcursul procesului penal, în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii, fapta care a făcut obiectul plângerii penale formulate de către angajator este dezincriminată, prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, cu consecinţa pronunţării unor soluţii de clasare a cauzei sau de achitare a inculpatului, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, această împrejurare nu reprezintă un temei suficient pentru obligarea angajatorului la plata despăgubirilor, astfel cum prevede art. 52 alin. (2) din Codul muncii, impunându-se verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale. 140. Neconstituţionalitatea normei de incriminare conduce la dezincriminarea faptei din punctul de vedere al răspunderii penale. Fapta există în materialitatea ei, dar nu mai este prevăzută de lege ca fiind infracţiune şi nu mai poate antrena răspunderea penală, însă salariatul poate răspunde disciplinar sau civil. 141. Din această perspectivă, antrenarea răspunderii disciplinare a salariatului, în condiţiile art. 247-252 din Codul muncii, respectiv patrimoniale, potrivit dispoziţiilor art. 253-259 din acelaşi act normativ, constituie remedii la dispoziţia angajatorului, chiar dacă acesta a formulat plângere penală, existând posibilitatea să nu fi dispus suspendarea contractului de muncă, aceasta fiind facultativă, astfel încât suspendarea neconstituţională a contractului individual de muncă nu exclude antrenarea răspunderii civile contractuale a angajatorului. 142. În acest sens, prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I. 143. S-a reţinut, în considerentele acestei decizii, că „la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică, odată declarată neconstituţională, nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese. În consecinţă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege menţionat nu mai pot produce efecte juridice“ (paragrafele 45 şi 46). 144. Instanţa supremă a mai reţinut că „Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, aşadar, ineficienţa normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia sa formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic“ (paragraful 49) şi că „lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, ca urmare a deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, este distinctă de problema acordării despăgubirii băneşti salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecinţa directă a lipsirii de efecte a textului în discuţie duce la ineficienţa actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituţionale şi la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Aşadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naştere un drept de creanţă, pentru salariat, a cărui existenţă trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească“ (paragraful 50). 145. În continuare, la paragrafele 51 şi 52 din decizia arătată, s-a constatat că: „În acest caz, dreptul de a obţine reparaţia bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicţionale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naştere numai ca urmare a acordării de către instanţă, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei. Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite pe cale judecătorească, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare a instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale“. 146. Prin urmare, s-a concluzionat că, în cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă (paragraful 53). Astfel, de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii se va naşte dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remuneraţia pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu poate produce niciun efect juridic (paragraful 55). Acest drept de creanţă nu se va mai întemeia pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României (paragraful 56). 147. Această concluzie se impune şi în dezlegarea problemei de drept de faţă, întrucât la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, angajatorul, fie la cererea salariatului, fie din oficiu, avea obligaţia să înceteze măsura suspendării contractului individual de muncă şi să dispună continuarea efectelor acestuia, independent de soluţia ce urma să se pronunţe în cauza penală, cu plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada suspendării, având posibilitatea antrenării răspunderii disciplinare sau/şi civile pentru fapta care a determinat formularea plângerii penale. În situaţia în care salariatul ar fi refuzat continuarea raporturilor de muncă se putea pune problema unei alte fapte cu caracter disciplinar sau a încetării raportului de muncă în baza unui alt temei legal. 148. Ca urmare a menţinerii de către angajator a măsurii suspendării raportului de muncă, cu încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, în condiţiile în care a fost dezincriminată fapta pentru care a fost formulată plângerea penală, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, şi s-a dispus clasarea cauzei sau achitarea inculpatului salariat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, salariatul are posibilitatea recunoaşterii de către instanţă a unui drept de creanţă, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, la care fac trimitere atât prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, cât şi dispoziţiile art. 253-259 din acelaşi act normativ. 149. Concluzionând, în acord cu cele reţinute mai sus, se constată că, în situaţia în care angajatorul a formulat o plângere penală împotriva salariatului pentru fapte în legătură cu serviciul şi a emis, în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, o decizie de suspendare a contractului individual de muncă, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, ce are drept consecinţă lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, întrucât raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale nu a fost definitiv consolidat, salariatul are dreptul de a obţine o reparaţie bănească constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită pe perioada suspendării contractului individual de muncă, începând cu data emiterii deciziei de suspendare şi până la reintegrarea efectivă, moment care se poate plasa anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a fost dezincriminată fapta pentru care a fost formulată plângerea penală, sau ulterior publicării acestei decizii, chiar şi după emiterea ordonanţei de clasare sau rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de achitare a salariatului, dispuse în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală. 150. Similar cu soluţia dată în dezlegarea chestiunii de drept prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, în patrimoniul salariatului nu s-a născut, ope legis, dreptul de a obţine reparaţia bănească, ci un drept de creanţă care trebuie confirmat pe cale judecătorească, fiind supus evaluării jurisdicţionale, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. 151. Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, în situaţia în care raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naştere un drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită, pe toată durata suspendării, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2022. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
