Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 15 din 16 septembrie 2024 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 15 din 16 septembrie 2024 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1058 din 22 octombrie 2024

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.130/1/2024


┌────────────┬─────────────────────────┐
│            │- preşedintele Înaltei   │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi      │
│Corbu       │Justiţie, preşedintele   │
│            │completului              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni       │- preşedintele delegat al│
│Cristina    │Secţiei penale           │
│Marcu       │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag     │civile                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat al│
│            │Secţiei a II-a civile    │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena-Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă      │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia    │
│Popa        │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ilie Iulian │- judecător la Secţia    │
│Dragomir    │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela    │- judecător la Secţia    │
│Cobzariu    │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lucia       │- judecător la Secţia    │
│Tatiana Rog │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia     │- judecător la Secţia    │
│Valeria     │penală                   │
│Lefterache  │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia    │
│Iancu       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei  │- judecător la Secţia    │
│Enescu      │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia    │
│            │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Alin Sorin  │- judecător la Secţia    │
│Nicolescu   │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana     │- judecător la Secţia    │
│Ispas       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valerica    │- judecător la Secţia    │
│Voica       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lia Savonea │- judecător la Secţia    │
│            │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adrian Glugă│- judecător la Secţia    │
│            │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Isabelle    │- judecător la Secţia    │
│Tocan       │penală                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andreia     │- judecător la Secţia I  │
│Liana       │civilă                   │
│Constanda   │                         │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dorina Zeca │- judecător la Secţia I  │
│            │civilă                   │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan Ioan │- judecător la Secţia a  │
│Lucaciuc    │II-a civilă              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Maria│- judecător la Secţia a  │
│Zarafiu     │II-a civilă              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gabriela    │- judecător la Secţia de │
│Elena       │contencios administrativ │
│Bogasiu     │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Iulia Craiu │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
└────────────┴─────────────────────────┘

    1. Pe rol se află Dosarul nr. 1.130/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
    3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.
    4. La şedinţa de judecată a participat doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    5. Totodată, la şedinţa de judecată a participat magistrat-asistent Elena Rosana Bota, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.
    6. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.
    7. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, în sensul de a se statua că infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    8. Argumentele care susţin această concluzie se referă la faptul că, printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi dispusă luarea unei măsuri de supraveghere tehnică, respectiv autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare, legiuitorul a indicat natura infracţiunii care formează obiectul cauzei. Însă legiuitorul nu a prevăzut un criteriu unitar pentru a stabili natura faptelor care justifică emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, ci a recurs la un criteriu subsidiar referitor la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care formează obiectul cauzei (5 ani închisoare sau mai mare), permiţând dispunerea unor astfel de măsuri sau metode speciale şi în cazul altor fapte care justifică, din cauza gravităţii, atingerea adusă vieţii private.
    9. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că şi în actualul Cod penal delapidarea a rămas o infracţiune complexă, prin a cărei reglementare s-a urmărit, în principal, ocrotirea relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu şi, în subsidiar, protejarea relaţiilor sociale patrimoniale.
    10. Doamna procuror a subliniat că nu poate fi minimalizată importanţa valorii sociale ocrotite în subsidiar, respectiv cea privitoare la patrimoniu, iar opţiunea legiuitorului de a include delapidarea în categoria infracţiunilor de serviciu nu afectează caracterul complex al acestei infracţiuni.
    11. În analiza problemei de drept nu se poate ignora faptul că legiuitorul a avut în vedere, în momentul incriminării delapidării în mediul privat, inclusiv pericolul social pe care fapta îl prezintă pentru activitatea şi patrimoniul subiectului pasiv.
    12. În plus, atunci când a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 308 raport la art. 295 din Codul penal, Curtea Constituţională a reţinut că, din perspectiva pericolului social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când este săvârşită în mediul privat de către una dintre persoanele prevăzute de acest text de lege.
    13. A apreciat că, din perspectiva protecţiei vieţii private şi de familie conferite de Convenţia europeană a drepturilor omului, nu trebuie realizată o interpretare restrictivă a dispoziţiilor analizate. Având în vedere că legiuitorul a permis dispunerea de măsuri intruzive în dreptul la viaţa privată în cazul unor fapte mai puţin periculoase, prin raportare la modalitatea de săvârşire şi urmările imediate produse, rezultă că nu există nicio raţiune pentru a nu permite astfel de măsuri cu privire la o infracţiune aşa cum este delapidarea în forma atenuată, cu un grad mai ridicat de pericol social şi care aduce atingere relaţiilor patrimoniale.
    14. Un alt argument invocat s-a referit la faptul că, din cauza modului de acţiune folosit de subiectul activ, recurgerea la măsurile de supraveghere tehnică sau obţinerea datelor de trafic sau localizare pot fi singurele mijloace prin care se poate dovedi săvârşirea infracţiunii.
    15. Răspunzând întrebărilor adresate de membrii Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna procuror a precizat că soluţia includerii infracţiunii de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu este consacrată şi în alte legislaţii, de exemplu în Codul penal italian sau în Codul penal francez.
    16. Totodată, a susţinut că exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri, în condiţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale dispoziţiilor constituţionale. În plus, a arătat că există situaţii în care, prin excepţie, în cauză există doar indicii temeinice care pot justifica o eventuală începere a urmăririi penale in rem, fiind absolut necesară obţinerea datelor solicitate, pentru ca ulterior să fie administrate şi coroborate şi alte probe.
    17. Reprezentantul procurorului general a precizat că infracţiunea de delapidare este inclusă de legiuitor în categoria infracţiunilor de serviciu, însă nu pot fi considerate ca infracţiuni contra patrimoniului doar acele infracţiuni care au ca obiect juridic principal relaţiile sociale patrimoniale, ci trebuie avut în vedere şi obiectul juridic secundar al infracţiunii, care justifică utilizarea acestor metode speciale de supraveghere sau cercetare.
    18. Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii
    19. Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Problema de drept care a generat practica neunitară
    20. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 818/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

    II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept
    Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
    "Art. 35
    Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe
    (...)
    (2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală."

    "Art. 295

    Delapidarea
(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Tentativa se pedepseşte."

    "Art. 308
    Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane
    (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
    (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime."

    Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
    "Art. 138
    Dispoziţii generale
    (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
    a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
    b) accesul la un sistem informatic;
    c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
    d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
    e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
    f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
    g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
    h) participarea autorizată la anumite activităţi;
    i) livrarea supravegheată;
    j) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
    (2) Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
    (3) Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
    (4) Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
    (5) Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic.
    (6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
    (7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
    (8) Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
    (9) Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
    (10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
    (11) Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri sau substanţe dopante, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă.
    (12) Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.
    (13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d)."

    "Art. 139
    Supravegherea tehnică
    (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
    a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
    b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
    c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
    (2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
    (3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
    (4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului."

    "Art. 152
    Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului
    (1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
    a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
    b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
    c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
    d) măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii.
    (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.
    (3) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate."

    III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    21. Autorul sesizării a reţinut că problema de drept supusă examinării a apărut în cauzele având ca obiect infracţiunea de delapidare în varianta atenuată prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal^1 în care procurorul a solicitat, în temeiul art. 139 din Codul de procedură penală, dispunerea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a unor măsuri de supraveghere tehnică sau autorizarea prealabilă, în baza art. 152 din Codul de procedură penală, pentru obţinerea datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
    22. În acest context juridic, fiind sesizate cu propunerile formulate de către parchete, instanţele trebuie să stabilească dacă este îndeplinită condiţia la care fac referire art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală privind săvârşirea unei infracţiuni pentru care se pot dispune măsurile de supraveghere tehnică prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau metoda specială de cercetare prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură penală.
    23. Examenul jurisprudenţei actuale în materie a evidenţiat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la includerea infracţiunii de delapidare în varianta atenuată prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, menţionată expres de către legiuitor printre cele pentru care se poate dispune emiterea unui mandat de supraveghere tehnică sau autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, existând două orientări.
    24. Într-o primă orientare jurisprudenţială, considerată de către autorul sesizării, majoritară, instanţele au reţinut că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, se încadrează în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ din cuprinsul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    25. În motivarea acestui punct de vedere, s-a arătat că, deşi nu a mai fost prevăzută de legiuitor în titlul II „Infracţiuni contra patrimoniului“ (art. 228-256 din Codul penal) din Partea specială a Codului penal actual, ci în categoria infracţiunilor de serviciu prevăzute în titlul V capitolul II „Infracţiuni de serviciu“, fapta în discuţie este o infracţiune complexă, potrivit art. 35 alin. (2) din Codul penal.
    26. Prin urmare, însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar privat, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le administrează sau gestionează aduce atingere nu doar relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu (obiect juridic principal), ci şi relaţiilor sociale referitoare la protecţia patrimoniului (obiect juridic secundar sau adiacent).
    27. Includerea infracţiunii în cadrul infracţiunilor de serviciu a fost făcută de legiuitor în funcţie de obiectul său juridic principal, însă nu se poate face abstracţie de faptul că prin săvârşirea acesteia sunt vătămate şi relaţiile sociale patrimoniale.
    28. Aplicând acest raţionament, instanţele au pronunţat încheieri definitive prin care au dispus luarea unor măsuri de supraveghere tehnică sau au autorizat prealabil obţinerea de către organele de urmărire penală a datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
    29. În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din raza de competenţă a curţilor de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti şi Constanţa (anexa I, poziţiile nr. 1-6): Încheierea nr. 251 din 25 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.904/176/2022; Încheierea nr. 264 din 28 august 2022, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 10.104/180/2020; Încheierea nr. 12/CC din 23 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 1.397/226/2021; Încheierea din 16 august 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 20.475/301/2022; Încheierea nr. 732 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 29.771/212/2021; Încheierea nr. 293 din 24 mai 2022, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 13.220/212/2022.
    30. Deşi sunt invocate în susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, considerată opinie majoritară, şase hotărâri judecătoreşti, se constată că doar în trei dintre acestea a fost analizată neechivoc problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
    31. În celelalte trei hotărâri judecătoreşti, nici măcar nu a fost abordată problema de drept ce face obiectul sesizării, în contextul în care în cauzele analizate s-a dispus începerea urmăririi penale atât cu privire la săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cât şi cu privire la alte infracţiuni [de exemplu, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal sau înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal] care permiteau dispunerea unei astfel de măsuri.
    32. Astfel, prin Încheierea nr. 264 din 28 august 2022, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 10.104/180/2020, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că în cauză există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru care se fac cercetări în cauză, respectiv infracţiunile de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal şi art. 322 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. În raport de gravitatea acestei infracţiuni, cu faptul că prin acest procedeu se pot obţine probe cu privire la vinovăţia persoanelor în comiterea infracţiunii şi că probele nu ar putea fi obţinute în alt mod, s-a apreciat că măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi este necesară pentru apărarea ordinii publice, respectiv a relaţiilor privitoare la proprietatea privată a persoanei.
    33. Prin Încheierea nr. 12/CC din 23 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 1.397/226/2021, s-a reţinut că în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, falsul privind identitatea prevăzută de art. 327 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Totodată, în aceeaşi cauză s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal cu aplicarea art. 308 din Codul penal.
    34. Judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege şi că datele solicitate sunt necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, motiv pentru care, în baza art. 152 alin. (2) din Codul de procedură penală, art. 138 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură penală şi art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a admis solicitarea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş şi, în consecinţă, a dispus autorizarea obţinerii de la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului a datelor reţinute în baza Legii nr. 506/2004.
    ^1 Săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

    35. Prin Încheierea nr. 732 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 29.771/212/2021, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa şi, în baza art. 141 alin. (3) din Codul de procedură penală, a confirmat măsurile de supraveghere tehnică dispuse prin Ordonanţa procurorului din data de 10.11.2021, prin care s-a dispus autorizarea, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, a măsurii de supraveghere tehnică, constând în interceptarea, localizarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice efectuate de la şi către un terminal de telefonie mobilă. Se constată că, prin hotărârea invocată, nu a fost analizată problema de drept vizată de recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    36. Totodată, se reţine că, deşi a fost anexată Sentinţa penală nr. 324 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 4.868/226/2022, aceasta excedează obiectului recursului în interesul legii.
    37. Referitor la cea de a doua orientare jurisprudenţială, considerată ca fiind minoritară, s-au depus un număr de patru hotărâri judecătoreşti, iar din conţinutul acestora care reprezintă de fapt şi opinia majoritară rezultă că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal nu se încadrează în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ cuprinsă în art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală care se referă strict la infracţiunile prevăzute în Partea specială titlul II „Infracţiuni contra patrimoniului“ din Codul penal.
    38. În susţinerea acestui punct de vedere, împrejurarea că această infracţiune are ca obiect juridic secundar relaţiile privind protecţia patrimoniului nu este suficientă pentru a fi încadrată în categoria infracţiunilor contra patrimoniului. În acest sens, s-a reţinut că în Codul penal anterior infracţiunea de delapidare era încadrată în titlul privind infracţiunile contra patrimoniului, însă în Codul penal actual a fost inclusă printre infracţiunile de serviciu, respectiv în titlul V „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“, capitolul II „Infracţiuni de serviciu“.
    39. Potrivit expunerii de motive a Codului penal actual, „delapidarea (...) a fost adusă acolo unde îi era locul, în grupul infracţiunilor de serviciu, pentru că, prin comiterea ei, se vatămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice.“
    40. Întrucât stabilirea prin dispoziţiile art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a infracţiunilor pentru care se pot dispune măsuri de supraveghere tehnică, respectiv metoda specială de cercetare constând în obţinerea datelor de trafic şi localizare, reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretarea prevederilor în discuţie trebuie să fie restrictivă pentru a asigura cerinţa de previzibilitate.
    41. Prin urmare, având în vedere caracterul intruziv ridicat al acestor măsuri în dreptul la viaţa privată a persoanei, sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ nu poate fi extinsă şi în cazul altor infracţiuni, în afara celor din titlul II din Partea specială a Codului penal. O altă interpretare nu poate fi reţinută şi pentru că legiuitorul nu a folosit expresia „infracţiuni care sunt susceptibile a produce un prejudiciu“.
    42. În plus, s-a constatat că nu este îndeplinită nici cerinţa impusă de art. 139 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală privind maximul special al pedepsei prevăzută de lege (5 ani închisoare sau mai mare) pentru infracţiunile care nu sunt indicate expres în cuprinsul acestor prevederi. În acest sens, s-a arătat că în cazul infracţiunii de delapidare comisă de o persoană care nu este funcţionar public, potrivit art. 308 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa prevăzută este mai mică de 5 ani închisoare, fiind cuprinsă între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.
    43. Având în vedere aceste considerente, instanţele au pronunţat hotărâri definitive prin care au respins, ca nefondate, propunerile formulate de către parchete privind emiterea unor mandate de supraveghere tehnică sau de autorizare prealabilă a obţinerii de către organele de urmărire penală a datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
    44. În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din raza de competenţă a curţilor de apel Bucureşti şi Cluj (anexa II, poziţiile nr. 7-10): Încheierea din 15 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 28.823/301/2022; Încheierea nr. 54 din 7 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 4.676/303/2019; Încheierea nr. 23 din 18 ianuarie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 889/303/2024; Încheierea nr. 132/C din 26 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 19.428/211/2022.
    45. Cele două orientări jurisprudenţiale asupra problemei de drept în discuţie au făcut obiectul dezbaterilor cu prilejul întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată aspectelor de practică neunitară, desfăşurată la Bucureşti, în perioada 15-16 noiembrie 2023. În acest context s-a susţinut necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sau promovării unui recurs în interesul legii.

    IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    46. În procesul de unificare a jurisprudenţei, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 105 din 10 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, printre altele, că „dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.“

    V. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios
    47. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios - Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul instanţei supreme a transmis că nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în cuprinsul căreia instanţa supremă să se pronunţe cu privire la problema de drept indicată.

    VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
    48. Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal.
    49. Prin Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal.
    50. Prin Decizia nr. 625 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 28 ianuarie 2021, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“, raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

    VII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    51. Formulând recursul în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii şi că, pe fondul problemei de drept, soluţia legală în materie este reflectată de prima orientare jurisprudenţială, considerată ca fiind majoritară.
    52. În argumentare, s-a arătat că dispoziţiile art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stipulează, printre condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a fi dispusă luarea unei măsuri de supraveghere tehnică, respectiv autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare, natura infracţiunii care formează obiectul cauzei.
    53. Din modul de redactare a art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul nu a recurs la un criteriu unitar pentru a stabili natura faptelor care justifică emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, astfel încât, în ceea ce priveşte prezenta problemă de drept, să rezulte o limitare expresă la infracţiunile cuprinse în titlul II din Partea specială a Codului penal.
    54. În plus, pentru a extinde sfera infracţiunilor indicate mai sus, legiuitorul a recurs la un criteriu subsidiar privind maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care formează obiectul cauzei (5 ani închisoare sau mai mare), permiţând dispunerea unor astfel de măsuri sau metode speciale şi în cazul altor fapte care justifică, din cauza gravităţii, atingerea adusă vieţii private.
    55. În ceea ce priveşte infracţiunile pentru care se poate autoriza prealabil obţinerea datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, se constată că art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face trimitere la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv la aceleaşi fapte care permit emiterea unui mandat de supraveghere tehnică. În plus, menţionează explicit alte infracţiuni care permit dispunerea acestei metode speciale de cercetare.
    56. Controversa privind includerea variantei atenuate a infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ din cuprinsul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a apărut ca urmare a faptului că, spre deosebire de Codul penal anterior, care stipula delapidarea în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, în Codul penal actual, legiuitorul a prevăzut-o în capitolul II „Infracţiuni de serviciu“ al titlului V „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“ din Partea specială.
    57. Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, această faptă a fost adusă acolo unde îi era locul, în grupul infracţiunilor de serviciu, pentru că prin comiterea ei se vatămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice [....]. Soluţia includerii infracţiunii de delapidare în această categorie este tradiţională în dreptul nostru, ea fiind consacrată şi de Codul penal din 1936 (art. 236). Aceeaşi este situaţia şi în alte legislaţii, cum este cazul art. 432 din Codul penal spaniol, art. 314 din Codul penal italian, art. 432-15 din Codul penal francez.
    58. S-a arătat faptul că, şi sub imperiul Codului penal actual, delapidarea a rămas o infracţiune complexă, prin a cărei reglementare s-a urmărit însă, în principal, ocrotirea relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu (obiectul juridic principal), iar în subsidiar, protejarea relaţiilor sociale patrimoniale (obiectul juridic secundar).
    59. Includerea delapidării într-un alt grup de infracţiuni, având în vedere obiectul juridic lezat în principal, nu este un caz singular în Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, legiuitorul procedând într-o manieră similară şi în situaţia altei infracţiuni complexe, respectiv omorul săvârşit împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestora.
    60. Astfel, spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea această faptă printre infracţiunile contra vieţii, în Codul penal actual, apreciindu-se că lezează, doar în subsidiar, dreptul la viaţă şi, în principal, relaţiile sociale privind respectul datorat persoanelor care exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, respectiv cele privind buna desfăşurare a procesului penal, omorul săvârşit împotriva unui poliţist, jandarm sau militar a fost integrat în infracţiunile contra autorităţii [ultraj prevăzut de art. 257 alin. (4) din Codul penal], iar cel comis împotriva unui judecător sau procuror în cele contra înfăptuirii justiţiei [ultraj judiciar prevăzut de art. 279 alin. (1) din Codul penal]. Însă, modificarea nu conduce la pierderea caracterului de infracţiune contra vieţii a acestor fapte, un argument în acest sens fiind reţinerea variantei calificate prevăzute de art. 189 lit. e) din Codul penal, în situaţia ipotetică în care persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile mai sus-menţionate mai săvârşeşte o infracţiune de omor.
    61. Astfel, în doctrina juridică^2, s-a arătat că infracţiunea complexă, formă a unităţii legale de infracţiune, are două forme, şi anume infracţiunea complexă - formă de bază şi infracţiunea complexă - forma agravată.
    ^2 M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, ediţia a 4-a revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pag. 208-209.

    62. În acest context, s-a arătat că, presupunând, în fapt, sustragerea unor bunuri aflate în posesia sau detenţia unei persoane de către cel care are de drept sau de fapt atribuţii de gestionare sau administrare a bunurilor, delapidarea constituie ea însăşi o infracţiune care prin adăugarea unei condiţii suplimentare privind calitatea subiectului activ (funcţionar public) dobândeşte caracter complex (prin absorbţie) şi o nouă încadrare juridică.
    63. Dacă, în cazul formei-tip şi al formei agravate ale delapidării, maximul special al pedepsei prevăzute de lege (7 ani închisoare, respectiv 10 ani şi 6 luni închisoare) permite autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică şi a obţinerii datelor de trafic şi localizare, astfel încât nu mai este necesară verificarea îndeplinirii criteriului vizând apartenenţa faptei la infracţiunile contra patrimoniului, în cazul formei atenuate a infracţiunii, nou-introdusă în Codul penal actual, condiţia privind maximul special al pedepsei de cel puţin 5 ani închisoare prevăzută de art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este îndeplinită.
    64. Astfel, potrivit art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, însuşirea, folosirea sau traficarea, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează, săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime (închisoarea de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni).
    65. Prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că, fiind o variantă atenuată a delapidării, reglementarea din art. 308 din Codul penal funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracţiunii.
    66. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, totodată, că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei ori la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.
    67. Prin urmare, cu excepţia calităţii speciale cerute subiectului activ al infracţiunii (prepus al funcţionarului public asimilat, respectiv funcţionarul privat), varianta atenuată a delapidării întruneşte toate condiţiile pe care le presupune forma-tip a infracţiunii privind latura obiectivă şi latura subiectivă.
    68. Obiectul juridic al variantei atenuate este complex, fiind format din relaţiile sociale de serviciu care implică o corectă gestionare sau administrare a bunurilor din patrimoniul unei persoane juridice de drept privat (obiectul juridic principal) şi din relaţiile sociale referitoare la patrimoniu care presupun respectarea posesiei sau detenţiei bunurilor (obiectul juridic secundar).
    69. Obiectul material constă în banii, valorile sau alte bunuri mobile corporale cu valoare economică (altele decât banii sau valorile) pe care autorul le gestionează sau administrează.
    70. Sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea se poate realiza prin săvârşirea uneia dintre acţiunile alternative prevăzute de textul de lege, respectiv însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri pe care subiectul activ le gestionează sau administrează în interesul său ori pentru altul.
    71. Însuşirea presupune sustragerea unui/unor bun/bunuri mobil(e) din patrimoniul persoanei vătămate, adică scoaterea cu caracter definitiv a bunurilor din sfera patrimonială a subiectului pasiv şi trecerea lor în stăpânirea făptuitorului, astfel încât acesta să poată dispună de acestea. Folosirea constă în scoaterea temporară a unui/unor bun/bunuri mobil(e) din posesia persoanei vătămate, urmată de întrebuinţarea acestuia/acestora în folosul autorului şi de readucerea în patrimoniul din care a/au fost scos/scoase. Traficarea presupune tot o scoatere temporară a bunurilor din patrimoniul subiectului pasiv, urmată de exploatarea acestora în scopul obţinerii de profit de către funcţionarul privat cu atribuţii de administrare sau gestionare a bunurilor.
    72. Se observă că acţiunile reprezentând verbum regens (elementul material) al infracţiunii dovedesc pe deplin includerea faptei în grupul infracţiunilor contra patrimoniului, întrucât implică o deposedare definitivă sau temporară a persoanei vătămate de bunurile aflate în gestiunea sau administrarea făptuitorului.
    73. Urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice de drept privat prin scoaterea definitivă sau temporară a bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi folosirea lui în interesul său sau pentru altul.
    74. Întrucât de esenţa infracţiunii este trecerea definitivă în stăpânirea subiectului activ a bunurilor aparţinând persoanei vătămate, respectiv întrebuinţarea temporară sau însuşirea profitului obţinut din traficarea bunurilor, de cele mai multe ori, fapta produce un prejudiciu efectiv subiectului secundar.
    75. Sub aspectul laturii subiective infracţiunea se comite cu intenţie directă, scopul urmărit fiind obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes al făptuitorului sau al unei alte persoane.
    76. În doctrină^3, s-a arătat că sustragerea de bunuri săvârşită de către cel care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, are bunurile în gestiunea sau administrarea sa este o faptă mult mai gravă, întrucât, în afara relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu, făptuitorul încalcă nu doar obligaţia generală pe care o are fiecare persoană de a nu aduce atingere patrimoniului altuia, ci şi obligaţia specială care îi revine datorită faptului că este funcţionar. În plus, din cauza calităţii făptuitorului, infracţiunea poate fi mai uşor săvârşită şi mai greu descoperită, ceea ce îi sporeşte gradul de pericol social.
    ^3 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editura şi presă „Şansa“, Bucureşti, 1994, p. 261-262.

    77. Analizând dispoziţiile art. 308 raportat la art. 295 din Codul penal cu prilejul soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate, prin deciziile nr. 461 din 28 iunie 2016, nr. 256 din 25 aprilie 2017 şi nr. 625 din 22 septembrie 2020, Curtea Constituţională a constatat că, ţinând seama de pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când este săvârşită în mediul privat de către una dintre persoanele prevăzute de acest text de lege.
    78. Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială a oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, instanţa de control constituţional a reţinut că o astfel de reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice.
    79. Potrivit sesizării, în analiza problemei de drept privind includerea faptei prevăzute de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu se poate ignora faptul că legiuitorul a avut în vedere în momentul incriminării delapidării în mediul privat tocmai pericolul social pe care fapta îl prezintă mai ales pentru relaţiile patrimoniale şi activităţile economice desfăşurate de subiectul pasiv, adică obiectul juridic secundar al infracţiunii.
    80. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a include delapidarea în categoria infracţiunilor de serviciu datorită condiţiei speciale cerute subiectului activ nu îi afectează caracterul complex, respectiv încălcarea prin săvârşirea faptei şi a relaţiilor contra patrimoniului, alături de relaţiile sociale care formează obiectul juridic principal.
    81. Ignorarea obiectului juridic secundar al infracţiunii în discuţie şi considerarea ca infracţiuni contra patrimoniului doar a celor care au ca obiect juridic principal relaţiile sociale patrimoniale ar conduce în practică la situaţii paradoxale, în cauze în care, fără a acţiona cu voinţa comună de a săvârşi o infracţiune, doi funcţionari privaţi şi-au însuşit bunuri proprietate a aceleiaşi persoane juridice de drept privat, dar numai unul dintre autori este gestionar sau administrator al bunurilor sustrase. În acest caz, având în vedere natura infracţiunilor comise, pot fi autorizate măsuri de supraveghere tehnică şi obţinerea datelor de trafic şi localizare, doar în privinţa infracţiunii de furt, nu şi cu privire la infracţiunea de delapidare în varianta atenuată, deşi este cert că fapta comisă de către funcţionarul privat este socialmente mult mai periculoasă.
    82. S-a arătat că, dacă legiuitorul a permis dispunerea de măsuri intruzive în dreptul la viaţa privată în cazul unor fapte mai puţin periculoase, prin raportare la modalitatea de săvârşire şi urmările imediate produse, sancţionate cu pedepse mai mici, la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la care împăcarea înlătură răspunderea penală, nu există nicio raţiune pentru a nu permite astfel de măsuri cu privire la o infracţiune cum este delapidarea în forma atenuată, cu un grad mai ridicat de pericol social, urmărită din oficiu şi care, prin modul de săvârşire şi urmarea imediată produsă, aduce atingere relaţiilor patrimoniale.
    83. Nu în ultimul rând, din cauza modului complex de operare folosit de subiectul activ, recurgerea la măsurile de supraveghere tehnică sau obţinerea datelor de trafic sau localizare pot fi singurele mijloace prin care se poate dovedi săvârşirea infracţiunii.
    84. În consecinţă, s-a apreciat că infracţiunea de delapidare, inclusiv în varianta sa atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal este inclusă în noţiunea de infracţiuni contra patrimoniului la care fac referire art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    85. Faţă de argumentele expuse pe larg în cuprinsul sesizării, s-a solicitat a se constata că problema de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, conform art. 474 din Codul de procedură penală, să se statueze că infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (1) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

    VIII. Opiniile exprimate de specialişti
    86. În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal din cadrul mai multor facultăţi de drept.
    87. Prin punctul de vedere întocmit de Colectivul de Ştiinţe penale din cadrul Departamentului de Drept public al Facultăţii de Drept - Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi s-a apreciat că infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    88. Raportat la conţinutul sesizării formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.
    89. În argumentarea opiniei exprimate cu privire la fondul problemei de drept, s-a reţinut că delapidarea, în forma prevăzută de art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal. Prin Decizia nr. 1/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a constatat că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal constituie infracţiunea-tip, reprezentând forma de bază, în raport cu dispoziţiile art. 308 din Codul penal care, în mod evident, ca urmare a extinderii vizând subiectul activ al infracţiunii-tip la „persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“, reprezintă o variantă atenuată a acesteia.
    90. Infracţiunea de delapidare, în forma sa de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, reprezintă o normă de incriminare prin care se ocrotesc în principal relaţiile sociale de serviciu care guvernează buna desfăşurare a activităţii de gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică^4. În cazul formei atenuate prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal prin raportare la art. 295 alin. (1) din Codul penal, relaţiile sociale ocrotite sunt tot cele referitoare la serviciu şi corecta gestionare şi administrare a bunurilor mobile, fiind diferită sfera subiecţilor activi ai infracţiunii.
    ^4 V. Dobrinoiu et alia, Noul Cod penal comentat, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, disponibilă online pe www.sintact.ro.

    91. Însăşi sistematizarea infracţiunii de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu, în concepţia legiuitorului Codului penal actual (spre deosebire de includerea sa în sfera infracţiunilor contra patrimoniului, în reglementarea Codului penal anterior), evidenţiază faptul că s-a dorit o reconfigurare cu privire la obiectul juridic principal al infracţiunii^5.
    ^5 Expunerea de motive a Codului penal (pag. 40) reţine faptul că prin comiterea delapidării „se vatămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice“.

    92. Cu privire la încadrarea infracţiunii de delapidare în categoria infracţiunilor complexe s-a arătat că şi în ipoteza în care s-ar considera că sunt îndeplinite condiţiile reglementate în art. 35 alin. (2) din Codul penal, pentru a considera delapidarea o infracţiune complexă (deşi, de regulă, doctrina de specialitate în materia dreptului penal nu o califică astfel), acest lucru nu ar determina atragerea normei de incriminare analizate în categoria infracţiunilor contra patrimoniului.
    93. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat posibilitatea folosirii unor procedee probatorii care aduc o ingerinţă însemnată vieţii private a persoanei în cazul unor categorii de infracţiuni expres enumerate în normă, precum şi în cazul oricărei alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
    94. Prin Decizia nr. 244/2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri în condiţiile art. 8 paragraful al 2-lea din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 53 alin. (2) din Constituţie (paragraful 50).
    95. Astfel, este evidenţiat caracterul limitativ al măsurilor speciale de supraveghere şi al metodelor speciale de cercetare care presupun o ingerinţă în sfera vieţii private a persoanei. Principala cerinţă ataşată unei astfel de restrângeri este aceea de a fi prevăzută de lege. Prin urmare, se consideră că aceasta este condiţia din perspectiva căreia trebuie realizată o interpretare a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile pentru încuviinţarea acestor procedee probatorii, iar una dintre aceste condiţii este reprezentată de sfera infracţiunilor ce fac obiectul urmăririi penale. Acestea sunt enumerate explicit şi limitativ în lege, în funcţie de obiectul juridic (de exemplu: infracţiuni de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile; infracţiuni contra patrimoniului) sau prin indicare punctuală (de exemplu: viol; lipsire de libertate în mod nelegal) cu includerea, însă, şi a oricăror alte infracţiuni caracterizate de o gravitate abstractă mai ridicată (pentru care pedeapsa este închisoarea egală sau mai mare de 5 ani)^6.
    ^6 În doctrină se arată faptul că nerespectarea condiţiei privind tipul infracţiunii atrage sancţiunea excluderii probelor obţinute prin supraveghere tehnică [a se vedea în acest sens: R. Slăvoiu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ediţia a 4-a\'b8 Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 1154].

    96. Previzibilitatea interpretării normei, precum şi gradul de intruziune la adresa vieţii private impun o interpretare restrictivă a textelor de lege. Astfel, pot fi considerate ca fiind infracţiuni contra patrimoniului (în sensul vizat de dispoziţiile preindicate ale Codului de procedură penală) acele infracţiuni încadrate de legiuitor în această categorie, în Partea specială a Codului penal - titlul II, precum şi formele agravate ale infracţiunilor expres reglementate.
    97. S-a opinat că în categoria infracţiunilor contra patrimoniului nu va putea fi încadrată infracţiunea de delapidare (în raport cu dispoziţiile procesual penale vizate în cauză), nici în forma ei de bază (art. 295 din Codul penal), nici în forma atenuată săvârşită în condiţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal. Dacă s-ar considera că sunt infracţiuni contra patrimoniului oricare norme de incriminare care ar aduce atingere, în secundar, (şi) patrimoniului unei persoane, ar însemna să se extindă într-o manieră nepermisă sfera textului de lege.
    98. Din această perspectivă, s-a considerat că se impune interpretarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală într-o manieră restrictivă, fără a include delapidarea în formă atenuată în categoria infracţiunilor contra patrimoniului.
    99. Prin punctul de vedere întocmit de Departamentul de Drept public al Facultăţii de Drept - Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, s-a apreciat că infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    100. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că voinţa legiuitorului trebuie analizată pornind de la trei aspecte principale: interpretarea istorică a textelor de lege, relaţia dintre infracţiunea de delapidare în formă atenuată şi infracţiunile contra patrimoniului şi necesitatea existenţei unui cadru legal precis.
    101. Raportat la succesiunea istorică a normelor legale incidente, în vechea reglementare, infracţiunea de delapidare era plasată în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului, însă, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, se observă schimbarea de optică a legiuitorului cu privire la valoarea socială protejată în principal de infracţiunea de delapidare. Având în vedere că ambele legi (atât Codul penal, cât şi Codul de procedură penală) au intrat în vigoare la aceeaşi dată, s-a opinat că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a nu include infracţiunea de delapidare în formă atenuată în categoria infracţiunilor contra patrimoniului menţionate în cadrul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    102. Astfel, legiuitorul a prevăzut că schimbarea din legea penală substanţială va produce efecte şi în planul dreptului procesual penal (prin imposibilitatea includerii infracţiunii de delapidare în formă atenuată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului). Aşadar, în măsura în care intenţia legiuitorului ar fi fost să includă în cadrul art. 139 alin. (1) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, ar fi trebuit să prevadă acest aspect în mod expres.
    103. Raportat la relaţia dintre infracţiunea de delapidare în formă atenuată şi infracţiunile contra patrimoniului, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal nu absoarbe întotdeauna o infracţiune contra patrimoniului. În acest sens, trebuie observat că infracţiunea de delapidare prevede trei modalităţi alternative de comitere (însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri). În ceea ce priveşte actul de folosire, spre exemplu, pot exista situaţii în care folosirea bunului să nu producă nicio pagubă subiectului pasiv al infracţiunii de delapidare. În acelaşi sens, în literatura de specialitate s-a arătat că pentru configurarea faptei nu mai este necesar să se determine cu rigurozitate maximă existenţa unei pagube în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcţionarului public sau privat, din perspectiva obligaţiei sale de a-şi îndeplini conform funcţia (totuşi, în practica judiciară, de cele mai multe ori, prejudiciul cauzat prin acţiunea de delapidare este bine conturat, mai ales atunci discutându-se despre delapidare în varianta însuşirii) (S. Bogdan, D.A. Şerban, Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals şi contra ordinii şi liniştii publice, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2023, p. 386-387).
    104. Raportat la necesitatea existenţei unui cadru legal precis, s-a considerat că, inclusiv în situaţiile în care infracţiunea de delapidare în formă atenuată constituie o infracţiune complexă, voinţa legiuitorului de a enumera în cadrul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală doar infracţiunea absorbită nu poate conduce la concluzia că acesta a avut în vedere automat şi infracţiunea complexă în ansamblul său.
    105. În acest sens, s-a arătat că legiuitorul român are, în primul rând, obligaţia ca în materia măsurilor care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor unei persoane să stabilească un cadru legal precis şi strict.
    106. În al doilea rând, în măsura în care se apelează la o interpretare logico-sistematică a prevederilor Codului de procedură penală, se observă că în alte situaţii similare, tocmai pentru a crea un cadru legal precis, legiuitorul a tratat în mod diferit infracţiunea absorbită de infracţiunea complexă care o absorbea.
    107. Astfel, luând în considerare comparaţia făcută în cererea de recurs în interesul legii între infracţiunea de delapidare în formă atenuată şi infracţiunea de ultraj judiciar, analizând coroborat prevederile Codului de procedură penală, s-a opinat că legiuitorul român, în vederea creării unui cadru legal precis, tratează infracţiunea de ultraj judiciar distinct de infracţiunile la care se poate raporta aceasta. Spre exemplu, art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că măsura arestării preventive poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane [...] ultraj, ultraj judiciar.
    108. În concluzie, aplicând acelaşi raţionament şi în ceea ce priveşte art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu se poate considera că legiuitorul a încadrat infracţiunea de delapidare în formă atenuată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

    IX. Raportul asupra recursului în interesul legii
    109. Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce denotă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii.
    110. Judecătorul-raportor a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării, acţiunea de delapidare în forma atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând sesizarea având ca obiect recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    X.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii
    111. În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.
    112. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate.
    113. Astfel, promovarea recursului în interesul legii trebuie să se realizeze de către unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    114. Cererea, aşa cum statuează art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte care, formal, se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări.
    115. Existenţa unei probleme de drept ce a fost soluţionată în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, este o condiţie ce trebuie dovedită prin anexarea respectivelor soluţii divergente la cererea formulată de titularul sesizării, conform dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, cerinţă realizată în sensul că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind ataşate copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale.
    116. Ca urmare, sunt constatate ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii.

    X.2. Analiza pe fond a problemei de drept
    117. Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    118. Scopul metodelor de supraveghere sau cercetare este identificarea de probe, iar potrivit art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect, între altele, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
    119. În art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală se stipulează că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
    - există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală;
    – măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
    – probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

    120. Cu privire la faptele ce permit identificarea de probe printr-o astfel de metodă, alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală enumeră infracţiunile pentru care se poate dispune o atare măsură, reţinând următoarele:
    121. Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
    122. Dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală reglementează una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală, respectiv obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, iar prin condiţiile pe care le prevăd asigură garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, aşa cum a reţinut şi impus şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragraful 80)^7.
    ^7 Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că textul criticat nu reglementează procedura de reţinere şi stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate, ci doar stabileşte procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării şi utilizării datelor reţinute. Acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităţilor reglementate de lege, constituind tocmai garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Este evident că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor.

    123. Cu referire expresă la această măsură de supraveghere specială prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Legii nr. 82/2012 şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 152 din Codul de procedură penală^8.
    ^8 Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 22 şi 78, Curtea Constituţională a constatat că Legea nr. 82/2012 reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, directivă declarată nevalidă prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 - Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii - şi C-594/12 - Karntner Landesregierung şi alţii. S-a arătat că prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi ale art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Referitor la efectele deciziei astfel pronunţate, Curtea a reţinut că, de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi ale celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
    Prin excepţie, pot fi reţinute de către aceşti furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăţi pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimţământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, aşa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice, în vigoare.

    124. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a constatat însă că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală nu reglementează procedura de reţinere şi stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, ci doar stabilesc procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării şi utilizării datelor reţinute.
    125. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar că această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor.
    126. Ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, prevederile art. 152 din Codul de procedură penală au fost modificate prin introducerea în cuprinsul alin. (1) al articolului anterior menţionat a condiţiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea metodei de cercetare analizată, iar o astfel de măsură poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoare condiţii:
    - există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
    – există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
    – probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
    – măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii.

    127. Interpretarea sistematică, astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, relevă faptul că pentru a fi autorizată această metodă specială de cercetare trebuie îndeplinită în mod neechivoc, alături de celelalte condiţii, şi cerinţa ce priveşte existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele expres prevăzute de articolele indicate sau a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
    128. Or, infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu se regăseşte şi nici nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în considerarea următoarelor argumente:
    129. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de delapidare este prevăzută în cadrul titlului V al Părţii speciale - Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, capitolul II - Infracţiuni de serviciu, art. 295 din Codul penal, şi este incriminată într-o variantă-tip, o variantă atenuată şi alta agravată şi face parte din grupa de infracţiuni de serviciu alături de abuzul în serviciu, purtarea abuzivă, neglijenţa în serviciu, obţinerea ilegală de fonduri, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, violarea secretului corespondenţei şi alte infracţiuni apreciate de legiuitor ca aducând atingere relaţiilor de serviciu.
    130. Astfel, varianta-tip a infracţiunii de delapidare constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
    131. Varianta atenuată se referă la săvârşirea faptei de către o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal).
    132. Varianta agravată intervine atunci când fapta a produs consecinţe deosebit de grave (art. 309 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal) şi vizează atât forma-tip a infracţiunii, cât şi forma atenuată. Urmarea imediată a faptei constă în producerea unor consecinţe deosebit de grave şi poate fi săvârşită cu praeterintenţie.
    133. Valoarea socială principală pe care textul art. 295 din Codul penal o protejează este reprezentată de relaţiile de serviciu, conform poziţionării infracţiunii de delapidare în capitolul intitulat „Infracţiuni de serviciu“, asigurându-se, în primul rând, o normală desfăşurare a serviciului.
    134. Pe plan secundar, norma vine să confere protecţie relaţiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor de însuşire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private - subiect pasiv al infracţiunii, de către gestionarii sau administratorii acestora.
    135. Anterior, valoarea socială protejată de norma în discuţie era patrimoniul, datorită poziţionării sale în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului, şi, deşi era acceptat în literatura de specialitate că există o a doua valoare socială - relaţiile de serviciu -, căreia i se aduce protecţie prin incriminarea delapidării, nu a fost încadrată şi în altă categorie de infracţiuni^9.
    ^9 P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod penal şi a Codului penal din 1968, vol. II, Ed. Universul juridic, 2013.

    136. Practic, prin noua reglementare a avut loc o reaşezare a acestor două obiecte juridice ale delapidării, aşa cum s-a arătat şi în cadrul expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru că relaţiile de serviciu nu sunt de o mai mică importanţă faţă de relaţiile care aduc atingere patrimoniului şi deci nu pot fi subsumate celor privind patrimoniul persoanei, în considerarea obiectului juridic al delapidării şi în considerarea limitelor de pedeapsă mai mari prevăzute pentru delapidare.
    137. Or, toate aceste argumente arată faptul că nu poate fi admis că delapidarea se poate comite pur şi simplu ca un furt săvârşit în circumstanţe speciale (în cadrul relaţiilor de serviciu), întrucât consecinţele ei pot fi de cele mai multe ori mai grave, nu doar în plan economic, ci şi în plan social, iar acest aspect se referă atât la forma atenuată, cât şi la forma agravată a infracţiunii de delapidare^10.
    ^10 A se vedea C. Duvac, Infracţiunile de corupţie şi serviciu din perspectiva Noul Cod penal şi a Codului penal anterior, în „Revista de Drept Penal“, nr. 4, anul XX, oct.-dec., 2014, p. 39; P. Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal adnotat, Ed. Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2015, p. 341.

    138. Potrivit art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, constituie varianta atenuată a infracţiunii de delapidare săvârşirea faptei de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.
    139. În acest context, infracţiunea de delapidare este o infracţiune de serviciu întocmai ca şi forma de bază a infracţiunii- tip, aspect reţinut de altfel şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a statuat prin pronunţarea Deciziei nr. 1 din data de 19 ianuarie 2015 că „dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal“^11, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 5 ani - maximul fiind de 4 ani şi 8 luni.
    ^11 A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

    140. Aşadar, fără a face o analiză a condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de delapidare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că varianta atenuată a infracţiunii de delapidare nu poate fi disociată şi analizată în mod distinctiv de forma sa de bază şi nici nu urmează un regim juridic diferit care să permită să fie încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.
    141. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin reaşezarea textului care incriminează infracţiunea de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu nu se produc efecte doar în plan formal, ci se aduce un plus de rigoare în raport cu condiţiile de tipicitate ale textului, în contextul în care pe primul loc se află protejarea unei îndepliniri corecte şi oneste a funcţiei de către funcţionarul public sau funcţionarul privat, iar în plan secund se situează protejarea patrimoniului persoanei care a dat în administrarea sau în gestiunea autorului bunurile obiect al delapidării.
    142. Acest aspect a fost statuat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 256 din data de 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul altei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal şi art. 298 din Codul penal, unde a statuat că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile de serviciu ale căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale^12.
    ^12 A se vedea Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017.

    143. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când aceasta este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal sau în cadrul oricărei persoane juridice.
    144. Prin urmare, pentru configurarea faptei nu mai este necesar să se determine cu o rigurozitate maximă existenţa unei pagube în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcţionarului public sau privat, din perspectiva obligaţiei sale de a-şi îndeplini conform funcţia.
    145. Infracţiunea de delapidare din Codul penal în vigoare, fiind legată de calitatea de funcţionar a celui ce o săvârşeşte şi de comiterea ei în cadrul atribuţiilor funcţionale, se caracterizează prin atributele specifice ale infracţiunilor de serviciu.
    146. Activitatea funcţionarilor trebuie să se desfăşoare potrivit intereselor statului şi ale cetăţenilor şi trebuie să asigure activitatea normală a instituţiilor sau unităţilor în care sunt încadraţi, indiferent dacă este vorba despre sectorul public sau privat.
    147. Încălcarea obligaţiilor de serviciu de către funcţionari cu ocazia exercitării funcţiei prezintă o periculozitate socială sporită, mai ales în cazurile când faptele de încălcare sunt comise în mod intenţionat^13.
    ^13 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială - infracţiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.

    148. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată faptul că, deşi infracţiunea de delapidare include în conţinutul său atributele de periculozitate socială ale ambelor categorii de infracţiuni - pentru că prin modul în care este reglementată această infracţiune poate tulbura buna desfăşurare a activităţii unităţilor, poate leza interesele legale ale cetăţenilor şi poate produce pagube patrimoniale -, aceste aspecte nu fac altceva decât să reliefeze şi să accentueze impactul produs prin comiterea unei astfel de fapte şi nicidecum să transforme forma atenuată a infracţiunii într-o infracţiune contra patrimoniului.
    149. Între infracţiunile prevăzute de legea penală sunt o serie de fapte care privesc atingerile aduse relaţiilor de serviciu, iar între aceste infracţiuni de serviciu o infracţiune gravă şi importantă este delapidarea, care, din cauza trăsăturilor sale, prezintă, în cadrul infracţiunilor de serviciu, cel mai ridicat grad de pericol social generic^14.
    ^14 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială - conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011; în acelaşi sens Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, 2014, pg. 714, 715.

    150. Punctul de plecare în examinarea conţinutului infracţiunii de delapidare în forma sa atenuată trebuie să fie acelaşi ca şi în cazul infracţiunii forma-tip sau varianta agravată, şi anume situaţia-premisă, adică cercetarea condiţiilor care alcătuiesc această ipoteză, respectiv condiţia ca bunurile care formează obiectul material al infracţiunii să aparţină unităţii sau aceasta să răspundă de ele şi condiţia ca făptuitorul să aibă calitatea de funcţionar al unităţii cu atribuţii de gestionare sau administrare.
    151. Împrejurarea că această infracţiune are drept obiect juridic secundar relaţiile privind patrimoniul nu este suficientă pentru a o încadra în categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi pentru care să poată fi autorizată metoda specială de cercetare; acest lucru ar fi fost permis doar dacă se păstra configurarea Codului penal din 1968.
    152. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu prevăd o infracţiune de sine stătătoare, structura normei neavând o configuraţie proprie, ci se face trimitere la dispoziţiile cuprinse de alte norme, printre care şi cele prevăzute de art. 295 din Codul penal, ceea ce împiedică art. 308 din Codul penal să se constituie ca o infracţiune distinctă, cu o interpretare şi reguli diferite, întrucât nu este o normă cu o structură unică care să permită o altfel de interpretare.
    153. Toate considerentele relevă că art. 308 din Codul penal nu poate funcţiona independent, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare la care dispoziţiile sale fac referire, or noţiunea de „infracţiuni contra patrimoniului“ se referă strict la titlul II - Infracţiuni contra patrimoniului - din Partea specială a Codului penal, iar analiza acestui capitol nu reliefează prezenţa infracţiunii de delapidare.
    154. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu poate fi reţinută o altă interpretare prin raportare şi la faptul că legiuitorul nu a folosit sintagma de infracţiuni care sunt susceptibile de a produce un prejudiciu şi care ar fi creat premisele unei interpretări diferite, sens în care nu poate fi extinsă sintagma „infracţiuni contra patrimoniului“ şi pentru alte infracţiuni cum este şi cea din prezenta sesizare, întrucât nu are un conţinut autonom.
    155. Reglementarea expresă prin dispoziţiile legale prevăzute de alin. (1) lit. a) din art. 152 din Codul de procedură penală a infracţiunilor cu privire la care se poate solicita şi dispune această metodă specială de cercetare este obligatoriu de respectat şi reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului^15.
    ^15 A se vedea motivarea Hotărârii Curţii (Marea Cameră) din 8 aprilie 2014 în cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12, paragrafele 61-62.

    156. Din cauza efectului lor extrem de intruziv, aceste măsuri se dispun doar în situaţia în care probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau când s-ar prejudicia ancheta, astfel că respectarea textului de lege aşa cum a fost repoziţionat, fără alte interpretări sau analogii, este cu atât mai necesară.
    157. Această interpretare restrictivă se impune cu atât mai mult a fi respectată, cu cât date fiind natura acestei măsuri şi condiţiile în care ea se poate autoriza, se impune a fi asigurată pe deplin şi cerinţa de previzibilitate şi claritate a legii, aspect învederat şi de Curtea Constituţională prin deciziile sale^16.
    ^16 Decizia nr. 244/2017 pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017.

    158. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea a precizat că o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă. Curtea reaminteşte că sintagma „prevăzută de lege“ nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea „legii“; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul Convenţiei (...). Înseamnă - şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, „legea“ contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.
    159. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie să fie interpretat şi aplicat prin raportare strictă la infracţiunile enumerate de textele de lege antereferite, pentru că infracţiunile care justifică ingerinţa trebuie delimitate precis şi trebuie prevăzut un criteriu obiectiv care să permită limitarea numărului de persoane ce dispun de autorizaţia de acces şi de utilizare ulterioară a datelor păstrate la strictul necesar, în lumina caracterului special al procedurii ce nu permite niciun fel de derogări.
    160. Scopul reglementării unei astfel de măsuri este oferirea unei protecţii ridicate persoanei vizate de ancheta penală, în considerarea caracterului deosebit de invaziv al metodei de cercetare speciale, astfel cum se relevă şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg^17.
    ^17 Cauza Valenzuela Contreras contra Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, şi Cauza Roman Zakharov c. Rusiei (MC), Hotărârea din 4 decembrie 2015, prin care s-a apreciat că măsurile secrete de supraveghere sau de interceptare a comunicărilor de către autorităţile publice constituie ingerinţe ale unei autorităţi publice în dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, o astfel de ingerinţă încălcând articolul 8 § 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu excepţia cazului în care, „în conformitate cu legea“, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică“ pentru a le atinge (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, rapoartele 1998-II, p. 539, § 50).

    161. Doar respectând întocmai dispoziţiile legale sunt asigurate astfel garanţiile necesare protecţiei dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi a secretului corespondenţei, reglementate la art. 26 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Constituţie. Or, atât timp cât infracţiunea de delapidare în forma sa atenuată nu este enumerată în dispoziţiile legale obligatoriu de urmat şi nici limitele de pedeapsă nu permit dispunerea unei astfel de măsuri, nu se poate extinde cadrul legal instituit prin asimilarea infracţiunilor al căror obiect juridic secundar îl reprezintă relaţiile patrimoniale în infracţiuni contra patrimoniului, întrucât ar echivala cu adăugarea la lege.
    162. În raport cu considerentele expuse se va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, se va stabili că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

    163. Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Rosana Bota

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 15 din 16 septembrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 15 din 16 septembrie 2024 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 15 din 16 septembrie 2024 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură