Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere, a căilor ferate forestiere şi a lucrărilor de corectare a torenţilor din domeniul public al statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, în ansamblul său, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.302 din 15 februarie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 516A/2024. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010, reglementează un transfer interdomenial, cu titlu gratuit, al dreptului de proprietate publică asupra drumurilor forestiere, căilor ferate forestiere şi lucrărilor de corectare a torenţilor, precum şi terenurilor aferente acestora, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale, respectiv, în ceea ce priveşte unele drumuri forestiere, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în domeniul privat al statului. 4. Se susţine că aceste bunuri proprietate publică nu sunt individualizate în mod expres în anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care face referire, la pct. 4, la „pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată“, însă, potrivit art. 1 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, drumurile şi căile ferate forestiere de transport fac parte din fondul forestier naţional, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie forestieră“. În aceste condiţii, având în vedere că bunurile ce fac obiectul art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010 - bunuri supuse transferului prin legea criticată - nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, mecanismul de trecere din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să se circumscrie celui reglementat de prevederile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, procedură la care face trimitere teza a doua a art. 860 din Codul civil. Se susţine, astfel, că nerespectarea procedurii legale de transfer interdomenial, respectiv din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Se invocă în acest sens cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, paragrafele 29 şi 30. 5. Se mai susţine că, potrivit art. 361 alin. (1) din Codul administrativ, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin lege nu se dispune altfel. Totodată, potrivit art. 361 alin. (3) din acelaşi act normativ, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia este condiţionată de justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional, iar nerespectarea acestei condiţii de fond este sancţionată de prevederile alin. (4) al aceluiaşi articol cu sancţiunea nulităţii absolute. Or, în aceste condiţii, se susţine că soluţia normativă prevăzută la articolul unic pct. 5 din legea criticată, cu referire la prevederile art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010, contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie privind regimul proprietăţii publice a statului, în condiţiile în care reglementează o modalitate de întoarcere a bunului în domeniul public al statului în situaţia în care scopul avut în vedere nu a fost realizat. 6. În concluzie, invocându-se cele statuate în acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 15 februarie 2023, paragrafele 87-90, se susţine că prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010, precum şi cele ale articolului unic pct. 5, cu referire la prevederile art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 136 alin. (2) privind dreptul de proprietate publică, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 147 alin. (4) privind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 7. În ceea ce priveşte prevederile articolului unic pct. 5, cu referire la art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010, se susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 136 alin. (4) privind modalitatea de constituire a dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, raportat la art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiilor art. 102 alin. (1) teza finală referitoare la rolul Guvernului. 8. Se mai susţine că, potrivit regimului juridic al dreptului de administrare al bunurilor proprietate publică, reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, precum şi de art. 297-301 din Codul administrativ, şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, darea în administrare a bunurilor avute în vedere de prevederile art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010 nu se poate realiza ope legis, astfel cum prevede norma criticată, ci constituirea acestei modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică trebuie să respecte exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 298 şi următoarele din Codul administrativ. Se invocă în acest sens cele statuate în deciziile Curţii Constituţionale nr. 337 din 14 iunie 2023, paragraful 33, nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 190 sau nr. 384 din 29 mai 2019, paragrafele 43-45. 9. În consecinţă, se susţine că, dat fiind faptul că bunurile ce constituie obiectul de reglementare al legii criticate au fost transferate ope legis din domeniul public al statului în domeniul unităţilor administrativ-teritoriale, modalitatea de constituire a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică, supuse transferului interdomenial, în condiţiile legii criticate, este incompatibilă cu noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului real de administrare, corespunzător dreptului de proprietate publică, şi, în consecinţă, contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, iar nerespectarea procedurii legale de transfer interdomenial echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie. Totodată, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza finală din Constituţie, cu privire la rolul Guvernului. 10. Se mai susţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, reglementarea transferului din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor ce nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin hotărâre a Guvernului, permite exercitarea controlului de legalitate cu privire la acesta de către instanţele de contencios administrativ, dându-se eficienţă astfel dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală. Or, în prezenta cauză, prin reglementarea transferului interdomenial în temeiul legii, iar nu prin hotărâre a Guvernului, al unui bun ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este eludată posibilitatea persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, făcând inaplicabile dispoziţiile art. 52 din Legea fundamentală, într-un domeniu ce ţine exclusiv de competenţa Guvernului, care exercită conducerea generală a administraţiei publice. 11. În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile articolului unic pct. 5, cu referire la art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010, se mai susţine că, în lipsa stabilirii unor criterii şi condiţii obiective de realizare a transferului dreptului de proprietate, cu titlu oneros, către persoane fizice şi/sau juridice, textul criticat prezintă un vădit caracter neclar şi neprevizibil, iar această omisiune legislativă are valenţe constituţionale, cu consecinţa nerespectării principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 13 februarie 2018, paragraful 51. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 13. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, apreciază că sunt întemeiate criticile referitoare la încălcarea regimului juridic al bunurilor supuse transferului prin dispoziţiile legale criticate, în sensul că acestea nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, astfel că mecanismul preconizat al transferului bunurilor, potrivit dispoziţiilor criticate, trebuia circumscris celui reglementat de prevederile art. 292 şi, respectiv, ale art. 361 din Codul administrativ. De asemenea, se apreciază că, dat fiind efectul de diminuare a domeniului public al statului, pentru ca un astfel de transfer în domeniul privat al statului să poată fi realizat, este precară justificarea încetării uzului sau interesului public pentru bunurile vizate, garanţie a dreptului de proprietate publică, a cărei nerespectare antrenează toate consecinţele juridice care decurg din regimul juridic consacrat la nivel constituţional şi legal. 14. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 136 alin. (4) privind modalitatea de constituire a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică şi ale art. 147 alin. (4) privind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, Guvernul apreciază că este întemeiată critica referitoare la constituirea prin lege a dreptului de administrare, acest aspect contravenind dispoziţiilor art. 136 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, se susţine că, prin reglementarea transferului prin lege, iar nu prin hotărâre a Guvernului, al unui bun ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este eludată posibilitatea persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală. 15. Se mai apreciază ca fiind întemeiată şi critica referitoare la încălcarea principiului legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, dat fiind faptul că lipsa stabilirii unor criterii şi condiţii obiective de realizare a transferului dreptului de proprietate, cu titlu oneros, către persoane fizice şi juridice, conferă textului criticat un vădit caracter neclar şi imprevizibil. 16. În consecinţă, Guvernul apreciază că schimbarea prin lege a regimului juridic al imobilelor vizate, act ce ţine de autoritatea legislativă, cu incidenţă, însă, într-un domeniu care ţine de administraţie şi autoritatea executivă, aduce atingere art. 1 alin. (5), art. 52, art. 136 alin. (2) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere, a căilor ferate forestiere şi a lucrărilor de corectare a torenţilor din domeniul public al statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor -Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, în ansamblul său, lege adoptată de Senat la data de 6 noiembrie 2023 şi de Camera Deputaţilor la data de 7 februarie 2024. Prevederile legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: Articol unic. „- Legea nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere, a căilor ferate forestiere şi a lucrărilor de corectare a torenţilor din domeniul public al statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 18 octombrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: […] 2. La articolul 1, alineatele (1) şi (1^1) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "ART. 1 (1) Prin derogare de la dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aprobă: a) trecerea cu titlu gratuit a unor drumuri forestiere, căi ferate forestiere şi lucrări de corectare a torenţilor, precum şi a terenurilor aferente acestora, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale; b) trecerea unor drumuri forestiere din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în domeniul privat al statului, la solicitarea scrisă a persoanelor fizice sau juridice ce deţin în proprietate terenurile aferente întregului drum forestier, în vederea transmiterii cu titlu oneros către acestea. […]" 5. La articolul 2, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1)-(1^4), cu următorul cuprins: (...) (1^4) Dacă în termen de cel mult 45 de zile de la data adoptării hotărârii Guvernului pentru trecerea drumurilor forestiere din domeniul public al statului în domeniul privat al statului nu se vor transmite drumurile forestiere, prin vânzare directă, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică între persoanele fizice sau juridice solicitante şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, bunurile ce au făcut obiectul hotărârii de Guvern trec în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin efectul prezentei legi. 19. Textele constituţionale invocate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) privind statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, art. 102 alin. (1) privind rolul Guvernului, art. 136 alin. (2) şi (4) privind proprietatea publică şi art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 20. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în această ordine, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 21. Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă de către Preşedintele României. 22. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 23. Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 6 noiembrie 2023, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 7 februarie 2024. La data de 12 februarie 2024, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 17 februarie 2024 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 20 februarie 2024, aşa încât Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, legea nefiind promulgată la data sesizării, aspect ce se încadrează în cea de-a doua ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, astfel că obiecţia este admisibilă. 24. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 25. Analizând legea criticată, Curtea reţine că obiectul principal de reglementare îl reprezintă realizarea unui transfer interdomenial, cu titlu gratuit, al dreptului de proprietate publică asupra drumurilor forestiere, căilor ferate forestiere şi lucrărilor de corectare a torenţilor, precum şi terenurilor aferente acestora din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale, respectiv, în ceea ce priveşte unele drumuri forestiere, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în domeniul privat al statului. 26. În legătură cu această operaţiune juridică, reglementată de dispoziţiile articolului unic pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010, Curtea reţine că, în materia transferului interdomenial al bunurilor proprietate publică (a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale), are o bogată jurisprudenţă, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate în cauzele soluţionate în prealabil fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 27. Astfel, problema transferului dreptului de proprietate publică din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, sub aspectul actului normativ prin care se realizează trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, a mai fost analizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Prin Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 17 martie 2021, paragrafele 29 şi 30, invocând jurisprudenţa sa anterioară în materie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii, respectiv în baza art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, şi anume la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, simetric, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local (a se vedea Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2016, paragraful 28). 28. De asemenea, Curtea a reţinut că transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică reglementate de art. 292 şi 293 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 se realizează prin acte administrative - hotărâri ale Guvernului, la cererea consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi la cererea Guvernului, prin hotărâri ale consiliilor menţionate, soluţie legislativă ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza finală şi ale art. 120 alin. (1) din Constituţie. Pentru a da eficienţă dispoziţiilor constituţionale, legiuitorul a reglementat un regim juridic distinct al bunurilor care constituie obiectul proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. În acest sens, transferul interdomenial se stabileşte în funcţie de nevoile acestora, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate publică constituindu-se şi dreptul de administrare cu privire la bunuri. Cererea de transfer, obligatorie potrivit Codului administrativ, se face de către Guvern sau de către consiliile menţionate şi trebuie să aibă un temei/motiv, iar actul prin care se face trecerea, hotărâre a Guvernului sau a consiliilor, poate fi atacat în faţa instanţelor de contencios administrativ. Inexistenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte transferul bunurilor în patrimoniul acestora, inclusiv al celor din domeniul public, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragrafele 43-45). 29. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că bunurile ce constituie obiect de reglementare a legii criticate, respectiv drumurile forestiere, căile ferate forestiere şi lucrările de corectare a torenţilor, precum şi terenurile aferente acestora, au fost transferate ope legis din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale. Aceste bunuri proprietate publică fac parte din categoria nominalizată generic în anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care face referire, la pct. 4, la „pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administrare silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată“. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, drumurile şi căile ferate forestiere de transport fac parte din fondul forestier naţional, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie forestieră“. 30. Aşadar, bunurile ce formează obiectul art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010 - bunuri supuse transferului prin legea criticată - nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice. Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nominalizarea bunurilor în anexa nr. 2 la Codul administrativ nu are semnificaţia declarării lor ca bunuri ce constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice. Enumerarea din anexă are caracter exemplificativ, iar prin aceasta s-a încercat o delimitare, în principiu, a domeniului public al statului, a domeniului public judeţean şi a domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 noiembrie 2019, şi Decizia nr. 538 din 25 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2019, paragraful 24). 31. În aceste condiţii, mecanismul de trecere din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să se circumscrie celui reglementat de prevederile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, procedură la care face trimitere teza a doua a alin. (3) al art. 860 din Codul civil. Astfel, Curtea reţine că bunurile în cauză pot fi trecute din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliilor locale, potrivit art. 292 alin. (1) din Codul administrativ. Totodată, conform art. 361 alin. (1) din acelaşi act normativ, trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al aceluiaşi titular al dreptului de proprietate, în speţă, din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, se face prin hotărâre a Guvernului. Or, în acord cu cele statuate în jurisprudenţa precitată a Curţii Constituţionale, inclusiv Decizia nr. 19 din 15 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 aprilie 2023, potrivit căreia transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică se realizează prin acte administrative - hotărâri ale Guvernului, şi având în vedere că actul normativ criticat menţine regimul juridic de transfer al bunurilor prin lege, act ce este de competenţa autorităţii legislative, într-un domeniu care ţine de administraţie şi autoritatea executivă, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată este de natură să contravină şi dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) teza finală referitoare la rolul Parlamentului şi, respectiv, al Guvernului (a se vedea şi Decizia nr. 406 din 21 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2023, paragrafele 54 şi 57). 32. În cauză, reglementarea cuprinsă în articolul unic pct. 4 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2010, potrivit căreia trecerea cu titlu gratuit a drumurilor forestiere, a căilor ferate forestiere şi a lucrărilor de corectare a torenţilor, precum şi a terenurilor aferente acestora din domeniul public al statului în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a Guvernului, nu reprezintă decât modalitatea tehnică de individualizare a bunurilor în cauză, prin care se face identificarea lor exactă, în vederea predării, însă operaţiunea juridică a transmiterii cu titlu gratuit a dreptului de proprietate este reglementată în legea criticată prin articolul unic, pct. 2, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010, text de lege criticat în mod distinct în prezenta cauză. Cu alte cuvinte, transferul interdomenial reglementat prin textul de lege criticat este realizat prin efectul legii, predarea şi preluarea efectivă a terenurilor menţionate realizându-se prin hotărâre a Guvernului (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 19 din 15 februarie 2023, anterior citată, paragraful 84). Or, în această situaţie, transferul acestor bunuri, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, trebuie realizat prin acte de reglementare secundară, acte care pot dispune cu privire la încetarea uzului sau interesului public naţional a bunurilor respective, cu o motivare corespunzătoare. În acest sens, dispoziţiile art. 361 alin. (3) din Codul administrativ prevăd că transferul unor bunuri din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia se face cu justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional, sub sancţiunea nulităţii absolute. Or, în cauză, operaţiunea transferului interdomenial al unor drumuri forestiere, din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, în vederea vânzării directe către persoanele fizice sau juridice ce deţin întregul drum forestier, este justificată doar de existenţa solicitării scrise a potenţialilor beneficiari ai contractelor de vânzare-cumpărare, persoane fizice sau juridice, aspect ce nu se poate circumscrie unei situaţii de justificare temeinică a încetării uzului sau a interesului public naţional. 33. În consecinţă, Curtea reţine că prevederile articolului unic pct. 2, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2010 încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) teza finală, referitoare la rolul Parlamentului şi al Guvernului, precum şi ale art. 136 alin. (2) privind proprietatea publică. Totodată, Curtea reţine şi încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât situaţiile particulare reglementate de textele de lege criticate, respectiv transferul ope legis al unor bunuri ce constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv din domeniul public al statului în domeniul privat al acestora a fost declarat neconstituţional în deciziile amintite ale Curţii Constituţionale. 34. Pentru aceleaşi considerente, în prezenta cauză, este neconstituţională şi soluţia normativă reglementată de articolul unic pct. 5 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (1^4) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 192/2010, în condiţiile în care este reglementată o modalitate de întoarcere a bunurilor în cauză, în domeniul public al statului, prin efectul legii, în situaţia în care nu s-a realizat scopul avut în vedere prin transferul bunurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, aspect ce contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) teza finală, art. 136 alin. (2) şi art. 147 alin. (4). 35. Totodată, Curtea reţine că articolul unic pct. 5 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (1^4) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 192/2010, reglementează şi darea în administrare, prin efectul legii, către Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, a bunurilor care sunt transferate, ope legis, din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia. 36. Cu privire la modalitatea de constituire a dreptului de administrare, Curtea a reţinut că dreptul de administrare se constituie, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, prin acte administrative cu caracter individual, de încredinţare a bunurilor proprietate publică regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, autorităţile care îl constituie având şi dreptul de a controla modul în care este exercitat dreptul de administrare de către titularul său. Mai mult, transmiţând însuşi dreptul de proprietate publică unităţii administrativ-teritoriale, statul nu poate constitui, în acelaşi timp, şi dreptul de administrare în favoarea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nu mai este titularul dreptului de proprietate publică corespunzător, acest drept fiind transmis anterior constituirii dreptului de administrare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 190, Decizia nr. 684 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.185 din 7 decembrie 2020, paragraful 42, sau Decizia nr. 58 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 4 martie 2022, paragraful 31). 37. De asemenea, potrivit art. 297-301 din Codul administrativ, darea în administrare a bunurilor proprietate publică se face prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, iar actul administrativ în cauză trebuie să cuprindă datele de identificare a bunului care constituie obiectul dării în administrare, valoarea de inventar a acestuia, destinaţia bunului, precum şi termenul de predare-primire a acestuia. Prin urmare, darea în administrare a bunurilor avute în vedere de prevederile art. 2 alin. (1^4) din Legea nr. 192/2010 nu se poate realiza ope legis, aşa cum prevede norma criticată, astfel încât modalitatea de constituire a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică, supuse transferului interdomenial, în condiţiile legii criticate, este incompatibilă cu noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului real de administrare, corespunzător dreptului de proprietate publică. În consecinţă, prevederile articolului unic pct. 5 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (1^4) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 192/2010, contravin şi dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică. 38. În continuare, cu privire la transferul interdomenial reglementat de prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2010, Curtea mai reţine că reglementarea transferului din domeniul public al statului în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale al bunurilor care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin hotărâre a Guvernului, permite exercitarea controlului de legalitate cu privire la aceste acte administrative, de către instanţele de contencios administrativ. Or, în prezenta cauză, prin reglementarea transferului prin lege, iar nu prin hotărâre a Guvernului, a unui bun ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice este eludată posibilitatea persoanei vătămate de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, făcând inaplicabile dispoziţiile art. 52 din Legea fundamentală. Potrivit acestui text constituţional, invocat de autoarea sesizării, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acest text constituţional trebuie corelat cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21, care reglementează accesul liber la justiţie şi cu cele ale art. 126 alin. (6) teza întâi, potrivit căruia controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Totodată, Curtea a reţinut că prevederile art. 52 din Constituţie reprezintă fundamentul constituţional principal al contenciosului administrativ, materie care îşi găseşte reflectarea la nivelul legii în dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, care la art. 1 alin. (1) dispune că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016). 39. Astfel, în prezenta cauză, Curtea reţine că prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2010, reglementând transferul interdomenial al bunurilor în cauză prin efectul legii, iar nu prin hotărâre a Guvernului, împiedică persoanele vătămate printr-un act al unei autorităţi publice de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, în vederea valorificării drepturilor lor. Se încalcă, astfel, dreptul persoanelor vătămate într-un drept ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a avea acces efectiv la recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi de a obţine anularea actului şi repararea pagubei, consacrat de prevederile constituţionale ale art. 52 alin. (1) din Constituţie. 40. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că articolul unic pct. 5 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (1^4) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 192/2010, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, dat fiind faptul că nu stabileşte criterii şi condiţii obiective de realizare a transferului dreptului de proprietate, cu titlu oneros, către persoane fizice şi/sau juridice, această critică nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că vizează completarea textului de lege criticat. În lipsa evidenţierii unui drept fundamental pretins a fi încălcat, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, criticile de neconstituţionalitate astfel formulate vizează, în fapt, o omisiune de reglementare, fără relevanţă constituţională, care, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu poate fi suplinită în cadrul controlului de constituţionalitate. În temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, modificarea sau completarea normelor juridice sunt atribuţii exclusive ale Parlamentului (cu privire la relevanţa constituţională a omisiunii legislative, a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 55, prin care Curtea a statuat că omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat). 41. În concluzie, pentru considerentele reţinute mai sus, faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă a prevederilor criticate în mod punctual, respectiv articolul unic pct. 2 şi 5, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) teza finală din Constituţie, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii, rezultă că actul normativ criticat este neconstituţional, în ansamblul său (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019, paragraful 45). 42. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere, a căilor ferate forestiere şi a lucrărilor de corectare a torenţilor din domeniul public al statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în domeniul public al unor unităţi administrativ- teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
