Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, obiecţie formulată de 93 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Mişcarea Populară. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.750 din 21 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.333A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată înlătură efectul disuasiv al pedepselor penale şi, prin aceasta, aduce atingere rolului de prevenţie generală al normelor de incriminare prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, întrucât infracţiunile de evaziune fiscală prezintă un pericol social foarte ridicat, deoarece privesc relaţiile sociale din domeniul financiar şi fiscal şi au ca scop protejarea bugetului general consolidat, fiind reglementate în vederea asigurării resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Se arată în acest sens că legea criticată încurajează săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, întrucât prevede că făptuitorul, aflat la prima abatere, indiferent de cuantumul prejudiciului produs, nu va fi sancţionat, în condiţiile articolului unic pct. 1 din lege referitor la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ori îi va fi aplicată doar pedeapsa amenzii penale, în condiţiile articolului unic pct. 2 din lege referitor la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, sau va beneficia de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile articolului unic pct. 2 din lege referitor la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005. Pentru aceste motive se susţine încălcarea prin legea criticată a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, obligă legiuitorul să ia măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional. Se arată că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesele individuale şi interesul general al societăţii de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni, pentru a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 3 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 44 din 16 februarie 2016. 4. De asemenea, autorii sesizării susţin că Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, totodată, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie, fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate. În acest sens se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi se arată că legea analizată încalcă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care, deşi nu au valoare constituţională, obligă legiuitorul la respectarea unor criterii obligatorii cu ocazia elaborării actelor normative, necesare pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi pentru asigurarea unui conţinut adecvat al acestora, criterii a căror respectare garantează securitatea raporturilor juridice. Se susţine că legea criticată se află în contradicţie cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei“, întrucât art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 prevăd pedepse mai mari decât maximul special reglementat de norma procesual penală anterior menţionată. Se mai arată că legea criticată este în contradicţie cu prevederile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, conform cărora instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, întrucât obligă instanţele la suspendarea executării pedepselor sub supraveghere, chiar dacă cuantumul pedepsei, stabilit potrivit limitelor de pedeapsă prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, este mai mare de 3 ani. Se arată, totodată, că pct. 2 al articolului unic din Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede „transformarea“ pedepsei cu suspendarea executării sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare, exprimare care este non-juridică, improprie dreptului penal, în cadrul acestuia din urmă neregăsindu-se o instituţie cu o asemenea denumire. Se mai susţine că natura juridică a suplimentului de 20% din baza de calcul nu este stabilită cu claritate şi că, în măsura în care acesta are natura unei amenzi penale, contravine prevederilor secţiunii a 3-a din cap. II al titlului III al părţii generale a Codului penal referitoare la condiţiile generale de stabilire a pedepsei amenzii. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate contravin principiului legalităţii pedepsei, deoarece art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 prevăd exclusiv drept sancţiune pedeapsa închisorii, nu şi pedeapsa amenzii penale, la care face referire articolul unic pct. 2 din legea criticată. Se arată, de asemenea, că prevederile legii criticate sunt imprevizibile, generând o aplicare viitoare impredictibilă, întrucât din cuprinsul acestora nu se înţelege dacă autorul infracţiunii poate beneficia de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 o singură dată, indiferent de etapa procesuală a aplicării lor, sau dacă acestuia îi vor putea fi aplicate aceleaşi dispoziţii legale o singură dată în fiecare etapă procesuală, prin urmare dacă acesta ar putea beneficia de aplicabilitatea acestor prevederi legale de patru ori, în cele patru faze ale procesului penal prevăzute la alin. (1)-(1^4) ale art. 10 anterior menţionat, respectiv în etapa urmăririi penale sau a judecăţii până la primul termen de judecată, în etapa judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti, în termen de 1 an de la pronunţarea sentinţei şi în etapa executării pedepsei. Se susţine, de asemenea, că sintagma „alineatele precedente“ din cuprinsul art. 10 alin. (1^3) din Legea nr. 241/2005 este neclară, întrucât în situaţia în care se dispune renunţarea la urmărirea penală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, sau condamnarea la plata unei amenzi penale, potrivit art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, nu se mai poate proceda la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Sunt invocate considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013 şi nr. 33 din 23 ianuarie 2018. 5. De asemenea, se susţine că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât reglementează aplicarea unui tratament juridic de clemenţă diferit, în funcţie de etapele procesuale în care se află persoanele care au săvârşit infracţiuni de evaziune fiscală. Astfel, acestea prevăd fie renunţarea la urmărire penală, fie aplicarea amenzii penale, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, respectiv de celeritatea procedurii. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, astfel de criterii nu justifică aplicarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit făptuitorilor. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 366 din 25 iunie 2014, nr. 2 din 17 ianuarie 2017, nr. 387 din 6 iunie 2017 şi nr. 117 din 14 martie 2018. Se susţine, de asemenea, că legea criticată instituie un regim juridic mai favorabil în privinţa persoanelor care comit infracţiuni de evaziune fiscală, prin derogare de la regimul de drept comun, stabilit potrivit dispoziţiilor Codului penal şi Codului de procedură penală, aspect ce reprezintă un privilegiu instituit de legiuitor în favoarea celor dintâi. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 387 din 6 iunie 2017, solicitându-se eliminarea acestui privilegiu. 6. În fine, autorii sesizării susţin că dispoziţiile legii criticate încalcă prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie, respectiv principiul independenţei judecătorilor, întrucât elimină dreptul acestora de a proceda la o veritabilă individualizare judiciară a pedepselor, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzelor privitoare la faptă şi făptuitor. Se susţine că, prin aplicarea unor sancţiuni mult mai uşoare în raport cu faptele săvârşite, dispoziţiile legii criticate deturnează, în mod vădit, scopul acesteia. Se arată că, potrivit articolului unic pct. 1 din lege, referitor la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute prin această normă, respectiv acoperirea integrală a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, până la primul termen de judecată, soluţia renunţării la urmărire penală este obligatorie, indiferent de cuantumul prejudiciului sau de celelalte circumstanţe ale cauzei. Se arată că, în mod similar, dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 prevăd obligativitatea dispunerii pedepsei amenzii, iar dispoziţiile art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 prevăd obligativitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Se susţine că Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), deoarece Parlamentul a adoptat legea criticată în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, stabilind o măsură de politică penală pentru recuperarea, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, procedând în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Sunt invocate în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 318 din 18 aprilie 2006 şi nr. 1.196 din 30 septembrie 2010. Se susţine că în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală interesul social primordial nu este ca inculpatul să execute o pedeapsă penală privativă de libertate, ci acela ca statul să dispună de mijloacele legale necesare înlăturării consecinţelor produse prin săvârşirea infracţiunilor şi restabilirii situaţiei anterioare comiterii lor, fără efectuarea unor cheltuieli suplimentare cu detenţia persoanelor condamnate pentru comiterea acestora. Pentru acest motiv, se arată că regimul juridic al pedepselor instituite prin legea criticată are un puternic efect inhibator al fenomenului infracţional reglementat. 10. De asemenea, se arată că dispoziţiile legii analizate nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se face trimitere la dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000 ce reglementează raportul dintre legea generală şi cea specială şi se susţine că Legea nr. 241/2005 reprezintă o lege specială în raport cu Codul de procedură penală, derogatorie de la acesta din urmă, care constituie legea generală, întrucât obiectul de reglementare al acestei legi îl constituie infracţiunile de evaziune fiscală, în privinţa cărora aceeaşi lege prevede un regim sancţionator specific. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legii criticate a principiului legalităţii pedepsei, este invocată jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale referitoare la prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, cu titlu de exemplu fiind dată Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, despre care se afirmă că este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât la data pronunţării ei dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 prevedeau doar pedeapsa închisorii. Se arată, totodată, că prevederile legii criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Se mai susţine că regimul sancţionator prevăzut prin legea criticată a fost reglementat conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, care permite legiuitorului să stabilească sancţiuni adecvate în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005. Mai sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 318 din 18 aprilie 2006 şi nr. 1.196 din 30 septembrie 2010. Se mai susţine că natura juridică a suplimentului de 20%, prevăzut prin dispoziţiile legii criticate, este aceeaşi cu a prejudiciului produs prin comiterea infracţiunii. Referitor la baza de calcul al procentului anterior menţionat, se arată că aceasta poate fi determinată astfel cum Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, prin care s-a arătat că valoarea prejudiciului cauzat este cel ce rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Referitor la pretinsa neclaritate a dispoziţiilor legii criticate, de natură a determina aplicări imprevizibile în viitor, se arată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 10 alin. (1) cu cele ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, rezultă fără echivoc sensul celor dintâi şi că, în mod similar, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) cu cele ale art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 duce la stabilirea, cu precizie, a voinţei legiuitorului. De asemenea, cu privire la pretinsa neclaritate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1^3) din Legea nr. 241/2005, se susţine că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât doar instanţa poate dispune acoperirea prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii, majorat cu 20% din baza de calcul şi cu dobânzile şi penalităţile de întârziere, nu şi procurorul, motiv pentru care, în etapa reglementată la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, plata se poate face până la primul termen de judecată, şi nu într-un interval de la 1 la 3 ani, neputându-se, astfel, pune problema transformării renunţării la urmărire penală în pedeapsa închisorii cu executare. Cu privire la sintagma „alineatul precedent“ din cuprinsul art. 10 alin. (1^3) din Legea nr. 241/2005, se susţine că aceasta se referă la alin. (1^1) şi (1^2) ale aceluiaşi articol. 11. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legii criticate a prevederilor art. 16 din Constituţie, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 362 din 24 aprilie 2012, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referitoare la principiul egalităţii în drepturi, spre exemplu deciziile nr. 272 din 16 martie 2010, nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, nr. 802 din 3 iulie 2008, nr. 1.084 din 8 septembrie 2009 şi nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009. 12. Cu privire la pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 124 din Constituţie, sunt invocate Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară şi se arată că, potrivit acestora, în activitatea de judecată, judecătorii sunt independenţi faţă de alte organe ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic superioare şi se supun numai legii, ale cărei dispoziţii sunt chemaţi să le respecte. Referitor la individualizarea judiciară a pedepselor, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015, prin care Curtea a subliniat „importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei“. Prin aceeaşi decizie s-a apreciat că, „în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea“. S-a reţinut, totodată, că, „prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului“. 13. Până la data pronunţării prezentei decizii, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului nu au fost comunicate. 14. Dezbaterile au avut loc în data de 13 februarie 2019, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat începerea dezbaterilor pentru data de 13 martie 2019. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 16. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Curtea constată că, în realitate, autorii obiecţiei critică prevederile articolului unic al Legii pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care are următorul cuprins: „Articol unic. - Articolul 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: "1. Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, se va dispune, o singură dată, renunţarea la urmărirea penală."2. După alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1)-(1^4), cu următorul cuprins: "(1^1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa va dispune, o singură dată, pedeapsa amenzii penale.(1^2) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă este stabilită prin hotărâre judecătorească obligaţia inculpatului de a acoperi în termen de un an de la pronunţarea sentinţei, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa poate dispune, o singură dată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare.(1^3) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art. 8 şi 9 justifică o astfel de măsură instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent.(1^4) Dispoziţiile articolului 10 alin. (1) se aplică tuturor inculpaţilor care au săvârşit împreună una dintre faptele prevăzute de art. 8 şi art. 9, indiferent dacă plata prejudiciului a fost efectuată doar de către unul sau de către o parte dintre aceştia."" 17. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, au următorul cuprins: "(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.(2) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)." 18. Se susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român şi la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Totodată, autorii sesizării invocă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 19. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 93 deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Mişcarea Populară, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. De asemenea, cu privire la termenul în care a fost formulată obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii obiecţiei, cei 93 de deputaţi, au sesizat Curtea Constituţională în termenul de protecţie reglementat de art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. (2) Parcursul legislativ al legii analizate 20. Proiectul de lege a fost iniţiat de 16 deputaţi, fiind înregistrat la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor la data de 11 decembrie 2017, dată la care a fost înaintat Senatului. Proiectul de lege a fost adoptat de Senat la data de 29 mai 2018. La data de 4 iunie 2018, proiectul de lege a fost înregistrat la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, iar, la data de 10 octombrie 2018, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a acestei Camere a elaborat un prim raport favorabil cu privire la proiectul de lege analizat. La data de 22 octombrie 2018, proiectul de lege a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor. La data de 11 decembrie 2018, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor a trimis un nou raport favorabil, în urma retrimiterii către aceasta a propunerii legislative. La data de 13 decembrie 2018, Guvernul a trimis un punct de vedere negativ cu privire la proiectul Legii pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale la data de 19 decembrie 2018. La data de 20 decembrie 2018, legea adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. La data de 21 decembrie 2018, a fost formulată prezenta sesizare de neconstituţionalitate, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, de către un număr de 93 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Partidului Mişcarea Populară. La data de 29 decembrie 2018, legea a fost trimisă Preşedintelui României, în vederea promulgării, promulgare care nu a avut loc, ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţia de neconstituţionalitate ce formează obiectul prezentului dosar. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (3.1) Criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie 21. Articolul unic pct. 1 din lege prevede dispunerea soluţiei de renunţare la urmărirea penală, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Însă, conform art. 327 lit. b) din Codul de procedură penală, renunţarea la urmărirea penală este o soluţie ce poate fi dispusă doar de procuror - nu şi de instanţa de judecată - prin ordonanţă, motiv pentru care poate fi pronunţată numai până la finalizarea urmăririi penale. Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut şi soluţia care poate fi pronunţată de către instanţă, în situaţia acoperirii de către inculpat a prejudiciului în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată. De altfel, forma în vigoare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 prevede soluţia reducerii la jumătate a limitelor pedepsei reglementate de lege pentru fapta săvârşită, aplicabilă, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată, în condiţiile în care inculpatul, care a săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală reglementată la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, acoperă integral pretenţiile părţii civile în una dintre etapele procesuale anterior menţionate. De asemenea, propunerea legislativă care a stat la baza legii analizate, în forma propusă de iniţiatori, reglementa, la articolul unic, cu privire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, doar ipoteza acoperirii integrale de către inculpat a pretenţiilor părţii civile, în cursul urmăririi penale, pentru care prevedea soluţia clasării. Totodată, în forma adoptată de Senat, legea criticată reglementa, la articolul unic pct. 1, cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, doar ipoteza plăţii de către inculpat a prejudiciului creat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală (majorat cu 50%, împreună cu dobânzile şi penalităţile aferente) în cursul urmăririi penale, situaţie în care se dispunea renunţarea la urmărirea penală. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că articolul unic pct. 1 din lege [cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005] este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind practic inaplicabil în ipoteza plăţii, în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată, a sumelor calculate, conform algoritmului prevăzut în ipoteza normei analizate, de către inculpatul care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005. 22. În ceea ce priveşte critica referitoare la necorelarea dispoziţiilor articolului unic pct. 1 din lege cu prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, sub aspectul maximului pedepsei închisorii pentru care procurorul poate renunţa la urmărirea penală, Curtea reţine că instituţia renunţării la urmărirea penală a fost reglementată de legiuitor în considerarea pericolului scăzut al infracţiunilor în cazul cărora este incidentă, fiind aplicabilă, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, doar în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. În aceste condiţii, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, astfel cum acestea sunt modificate prin articolul unic pct. 1 din legea analizată, reglementează dispunerea renunţării la urmărirea penală, în cazul săvârşirii unei infracţiuni reglementate la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile acoperirii de către inculpat a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Însă, limitele speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracţiunile reglementate la art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 sunt de la 3 la 10 ani [în cazul infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005] şi, respectiv de la 5 la 15 ani [în cazul infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005]. Totodată, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute pentru infracţiunea reglementată la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt de la 2 la 8 ani, limita maximă putând fi majorată cu 5 ani, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, iar cea minimă cu 7 ani, în condiţiile art. 9 alin. (3) din aceeaşi lege. Aşa fiind, legea criticată obligă procurorul să renunţe la urmărirea penală în situaţia săvârşirii unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depăşeşte 7 ani, aspect ce contravine logicii reglementării instituţiei renunţării la urmărirea penală. Astfel, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, coroborate cu cele ale art. 8 şi 9 din aceeaşi lege, permit dispunerea soluţiei mai sus arătate, în cazul unor pedepse cu închisoarea mai mari de 7 ani, spre deosebire de prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează limita de 7 ani ca limită specială maximă a pedepselor pentru infracţiunile în cazul cărora se poate dispune renunţarea la urmărirea penală. Curtea constată că, într-adevăr, Legea nr. 241/2005, în ansamblul său, reprezintă o lege penală specială - întrucât reglementează o categorie aparte de infracţiuni, care, prin particularităţile lor, necesită asigurarea în ce le priveşte a unui regim juridic specific, - lege care este de strictă interpretare şi aplicare, însă, cu toate acestea, aspectul anterior menţionat nu permite legiuitorului să instituie reguli de procedură distincte de cele prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, cauzele penale ce au ca obiect săvârşirea unor infracţiuni dintre cele reglementate la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 neputând fi soluţionate decât potrivit regulilor procesual penale prevăzute în Codul de procedură penală. Prin urmare, instituirea, prin prevederile pct. 1 al articolului unic din legea criticată, a unei limite speciale maxime a pedepselor pentru care poate fi dispusă renunţarea la urmărirea penală mai mare decât cea reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 23. În mod similar, referitor la articolul unic pct. 2 din lege, Curtea reţine că prevederile art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 coroborate cu cele ale art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 permit suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepse mai mari de 3 ani, în timp ce dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal prevăd că soluţia anterior menţionată poate fi dispusă doar dacă pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani. Or, chiar dacă Legea nr. 241/2005 reprezintă o lege specială, aceasta nu poate să prevadă un regim diferit de aplicare a instituţiilor de drept penal reglementate în Partea generală a Codului penal, cum este şi instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decât cu încălcarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 24. Totodată, Curtea constată că reglementarea la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 a obligativităţii dispunerii de către instanţa de judecată, în condiţiile arătate în cuprinsul normei analizate, a pedepsei amenzii penale este în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, care prevăd pentru infracţiunile de evaziune fiscală pe care le reglementează doar pedeapsa închisorii, ce nu este alternativă cu pedeapsa amenzii. Or, şi sub acest aspect, dispoziţiile legale analizate contravin principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 25. De asemenea, articolul unic pct. 2 din lege face referire, în teza a doua a textului propus pentru art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005, la transformarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare. Însă o astfel de instituţie (cea a „transformării“) nu există în dreptul penal românesc, fiind cunoscute doar instituţiile revocării şi anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate la art. 96 şi 97 din Codul penal. Prin urmare, sintagma folosită este non-juridică, aspect ce contravine rigorilor prevăzute la art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 26. De asemenea, sintagma „urmările prevăzute în alineatul precedent“, din finalul alin. (1^3) al art. 10 din Legea nr. 241/2005, constituie o trimitere vagă şi echivocă, întrucât art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 prevede o singură urmare, cea reglementată în teza a doua a normei anterior menţionate, respectiv „transformarea“ suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare. Mai mult, deşi menţionează că instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, textul criticat nu arată momentul de la care începe să curgă acest interval de timp, respectiv de la data pronunţării sentinţei - astfel cum se prevede în art. 10 alin. (1^2) din legea criticată - sau de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Aşa fiind, dispoziţia legală analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, putând duce la aplicarea de către organele judiciare a unor soluţii diferite sau chiar contradictorii, în situaţii juridice identice. 27. Totodată, folosirea de către legiuitor a sintagmei „o singură dată“, în cuprinsul art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005, nu permite destinatarilor legii să determine care a fost scopul urmărit de legiuitor, respectiv ca actul de clemenţă prevăzut de dispoziţiile art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005 să se aplice o singură dată pentru o persoană care săvârşeşte o infracţiune prevăzută la art. 8 sau 9 din aceeaşi lege, astfel încât inculpatul să nu mai poată invoca beneficiile reglementate la art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru nicio altă infracţiune de acest fel săvârşită ulterior sau, dimpotrivă, dacă unei asemenea persoane îi sunt aplicabile de patru ori prevederile art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005, respectiv o dată în etapa urmăririi penale, o dată în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată, o dată în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti şi o dată în etapa executării pedepsei, pentru câte o infracţiune de evaziune fiscală săvârşită, fiecare dintre ele aflate în etape procesuale distincte. Prin urmare, şi această neclaritate este de natură a genera o aplicare imprevizibilă a legii, cu consecinţa pronunţării unor soluţii diferite de către organele judiciare, în privinţa unor persoane care se află în situaţii juridice similare. 28. Or, referitor la standardele de calitate a legii, dar şi la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că, deşi legea penală nu poate avea o precizie absolută, fiind inevitabil nevoie de operaţiuni de interpretare a acesteia, este obligatoriu ca ea să permită destinatarilor săi, la nevoie apelând la îndrumări clarificatoare, să determine, în mod rezonabil, care este conduita sancţionată prin normele de incriminare şi care sunt consecinţele nerespectării lor, în circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. S-a statuat, totodată, că aceste considerente au în vedere, cu atât mai mult, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 30). 29. Nu în ultimul rând, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“. Or, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, pct. III). 30. Prin raportare la standardele de constituţionalitate mai sus invocate, legea criticată încalcă atât cerinţele de calitate a legii, respectiv prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. 31. Referitor la critica formulată de autorii sesizării cu privire la sintagma „baza de calcul“, ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea reţine că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului, astfel reglementată, ar avea natura unei amenzi penale. Mai mult, referitor la aceeaşi sintagmă, prin Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Curtea Constituţională a reţinut, cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat, că acesta este cel ce rezultă din actele financiar-contabile existente la dosar. Prin urmare, sintagma criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorii sesizării. 32. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a politicii penale a statului, prin reglementarea, în privinţa infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, a unui regim sancţionator prea blând, prin raportare la pericolul social al faptelor incriminate, Curtea reţine că aspectele ce vizează politica penală sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, căruia îi revine atribuţia de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul juridic al acestora, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie. (3.2) Criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie 33. Referitor la obligaţia procurorului, prevăzută la articolul unic pct. 1 din lege, de a dispune renunţarea la urmărire penală, în situaţia în care inculpatul, în cursul urmăririi penale, acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile şi, de asemenea, la obligaţia instanţei judecătoreşti, prevăzută la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, din cuprinsul articolului unic pct. 2 din legea criticată, de a dispune pedeapsa amenzii penale în situaţia în care inculpatul plăteşte, în condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice analizate, prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, împreună cu aceleaşi majorări, Curtea reţine că aceste aspecte reprezintă veritabile încălcări ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi, totodată, a standardelor de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum Curtea a constatat la pct. 22 şi 24 supra. (3.3) Criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 16 din Constituţie 34. Curtea apreciază că textele criticate se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în fiecare dintre ipotezele juridice reglementate la art. 10 alin. (1)-(1^4) din Legea nr. 241/2005. Se reţine în acest sens că legea criticată nu prevede aplicarea unui regim juridic diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci, dimpotrivă, prevede aplicarea unuia dintre regimurile sancţionatorii prevăzute la alin. (1)-(1^2) ale art. 10 din Legea nr. 241/2005, după cum subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală înţelege să acopere prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, în etapa urmării penale sau în cursul judecăţii, ori în termen de 1 an de la pronunţarea sentinţei prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Or, această aplicare diferenţiată a prevederilor art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005 are drept criteriu atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi, mai ales, faţă de urmările acesteia, subiectivitate manifestată atât prin opţiunea de acoperire a prejudiciului cauzat, împreună cu majorările prevăzute prin normele criticate, cât şi prin alegerea momentului procesual în care efectuează plata sau se obligă la realizarea ei [în ipotezele prevăzute la art. 10 alin. (1)-(1^2) din Legea nr. 241/2005]. 35. Referitor la critica potrivit căreia legea analizată încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât reglementează un regim juridic mai favorabil în privinţa persoanelor care săvârşesc infracţiuni de evaziune fiscală, în raport cu cel de drept comun, aplicabil persoanelor care comit alte categorii de infracţiuni, instituind în acest fel un privilegiu nejustificat în favoarea celor dintâi, Curtea reţine că obiectul juridic diferit al unor categorii de infracţiuni constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil pentru reglementarea de către legiuitor a unui regim sancţionator distinct în privinţa acestora. 36. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, instanţa de contencios constituţional a statuat că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată, cu titlu de principiu, la art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. S-a arătat astfel că egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 37. Cu privire la interpretarea dată de autorii sesizării textelor criticate, prin raportare la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, potrivit căreia legea analizată creează premisele existenţei unui tratament distinct aplicat inculpaţilor cercetaţi pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni de evaziune fiscală, care se încadrează în ipoteza normelor analizate, în funcţie de etapa procesuală în care se află la intrarea în vigoare a legii criticate, Curtea reţine că aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de corectă aplicare a legii penale. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. Aşa fiind, problema de drept ridicată nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, aşa încât soluţionarea sa nu aparţine sferei competenţei Curţii Constituţionale. (3.4) Criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie 38. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) nu au legătură cu prezenta cauză, întrucât reglementează dreptul internaţional şi dreptul intern, iar, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, nu sunt formulate critici referitoare la o eventuală încălcare, prin textele criticate, a unor dispoziţii de drept internaţional. 39. În fine, Curtea reţine că prevederile art. 10 alin. (1^4) din Legea nr. 241/2005, care fac trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, a căror neconstituţionalitate a fost constatată mai sus, împrumută caracterul neconstituţional al acestora din urmă. 40. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 93 deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Mişcarea Populară şi constată că dispoziţiile articolul unic din Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
