Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 141 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 141 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 389 din 17 mai 2019

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu     │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya        │- judecător       │
│Teodoroiu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, obiecţie formulată de un număr de 84 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi al Uniunii Salvaţi România.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.783 din 27 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.361A/2018.
    3. Autorii sesizării au solicitat constatarea neconstituţionalităţii prevederilor legale criticate pentru că a fost adoptată cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, a principiului securităţii raporturilor juridice, a principiului egalităţii în faţa legii şi a dreptului de proprietate. Se mai critică faptul că în procesul de adoptare a acestei legi lipseşte avizul Consiliului Economic şi Social. În acest sens, autorii sesizării au formulat atât critici extrinseci, cât şi critici intrinseci de neconstituţionalitate.
    4. Astfel, se arată că legea este neconstituţională în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept, respectiv principiul securităţii juridice, cât şi cu art. 141 din Constituţie, coroborat cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    5. Se arată că premisa dreptăţii, ca valoare constituţională, o constituie legile drepte. Aceasta presupune ca reglementarea să nu fie rezultatul unei majorităţi care îşi impune voinţa de legiferare în mod discreţionar şi arbitrar, fără o motivare sau fundamentare a noilor obligaţii pe care le instituie în sarcina actorilor din sectorul privat, cu atât mai mult cu cât reglementarea limitează sau suprimă în mod grav drepturile lor. Condiţia motivării este esenţială atât pentru înţelegerea raţiunilor care stau la baza reglementării, cât şi pentru a permite controlul de constituţionalitate a legii.
    6. În acest sens, art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000 reglementează instrumentele de prezentare a proiectului de act normativ şi cuprinsul motivării. De asemenea, art. 32 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prevăd necesitatea unui studiu de impact pentru legile de o importanţă şi complexitate deosebită.
    7. Această lege ignoră faptul că în legislaţia în vigoare la acest moment există o serie de reglementări recente care asigură protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte evitarea sau cel puţin atenuarea impactului declarării scadenţei anticipate şi declanşării executării silite, creând falsa impresie că eliminarea caracterului de titlu executoriu ar fi necesară pentru ca instituţiile de credit să nu mai treacă imediat la executarea silită, în cazul în care debitorul înregistrează restanţe. Or, tocmai în considerarea faptului că atât contractul de credit, cât şi garanţiile sunt titluri executorii, legislaţia privind protecţia consumatorilor a fost anterior substanţial îmbunătăţită în favoarea consumatorilor, astfel încât suprimarea forţei executorii a contractului de credit apare ca fiind nu o măsură de protecţie reală a consumatorilor, ci o măsură contra stabilităţii sistemului financiar-bancar.
    8. În privinţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit acestora, de lege lata, consumatorul este protejat de o eventuală declarare precipitată a scadenţei anticipate şi de o iminentă executare silită, la discreţia băncii, în ipoteza acumulării de restanţe, legiuitorul instituind mecanisme obligatorii pentru creditor, atât pentru corectarea eventualelor dificultăţi întâmpinate de consumator la rambursarea creditului, cât şi pentru amânarea declanşării executării silite pentru o perioadă considerată rezonabilă, astfel încât să i se asigure acestuia posibilitatea rambursării voluntare a creditului.
    9. Aşadar, adoptarea unei propuneri care să suprime caracterul de titlu executoriu este aptă să îngreuneze şi chiar să facă inaplicabil acest mecanism, consumatorul fiind încurajat să refuze propunerile băncii în contextul în care are confortul faptului că, oricum, banca nu poate declanşa executarea silită împotriva sa decât după parcurgerea unei proceduri judiciare care presupune trecerea unei perioade de timp în care acesta este scutit de la plata ratelor de credit.
    10. Se arată că în expunerea de motive se porneşte de la premisa îndoielnică a prezumării caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate de bancă cu consumatorii, făcându-se o totală abstracţie de mecanismele actuale pe care le are la dispoziţie consumatorul pentru a înlătura eventuale clauze abuzive din contract, precum şi a se elibera de plata întregului credit, nu doar a costurilor datorate în baza clauzelor prezumtiv abuzive.
    11. Caracterul de titlu executoriu al creanţei este independent de posibilităţile pe care le are consumatorul de a-şi proteja drepturile în contextul Legii nr. 193/2000 sau al Legii nr. 77/2016, drepturi care nu sunt cu nimic alterate de titlul executoriu al contractului de credit.
    12. Se mai susţine că legea criticată contravine art. 141 din Constituţie coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, având în vedere că lipseşte avizului Consiliului Economic şi Social.
    13. Art. 141 din Constituţie instituie Consiliul Economic şi Social (C.E.S.) ca organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, în domeniile stabilite prin legea sa organică. Instituindu-se chiar prin Constituţie rolul lui de organ pe lângă Parlament, ca putere legislativă, este evident că C.E.S. a fost conceput ca un organ cu atribuţii în domeniul legislativ şi dă expresie constituţională caracterului democratic al legiferării.
    14. Chiar dacă are un rol consultativ, C.E.S. este un organ constituţional pe lângă Parlament, ale cărui atribuţii sunt instituite printr-o normă cu putere constituţională care trebuie respectată în procesul de legiferare. Avizul C.E.S. este consultativ, doar în sensul că organul care legiferează nu este ţinut de avizul pozitiv sau negativ al C.E.S., dar avizul este obligatoriu, în sensul că trebuie să existe în procesul de legiferare în domeniile prevăzute de legea organică a C.E.S.
    15. Prin urmare, legiferarea într-un domeniu în care este obligatorie consultarea C.E.S., în lipsa avizului acestuia, constituie un viciu de neconstituţionalitate a legii. În caz contrar, dacă s-ar considera că Parlamentul şi Guvernul pot oricând adopta legi cu ignorarea acestui organ, s-ar anihila însăşi existenţa acestuia ca organ cu atribuţii constituţionale în domeniul „Economiei şi finanţelor publice“, astfel cum este reglementat în titlul IV din Constituţie, care are rolul de a garanta, în cadrul unui proces democratic de legiferare, că legile nu instituie soluţii arbitrare, discreţionare, mai ales atunci când au un impact economic major.
    16. Legea în discuţie vizează deopotrivă domeniul economic, respectiv creditarea şi piaţa financiar-bancară, şi protecţia consumatorului, astfel încât era obligatoriu avizul C.E.S., care avea, totodată, şi posibilitatea de a realiza analiza din punctul de vedere al realităţilor economice şi sociale şi al impactului noii reglementări.
    17. Legea criticată contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie raportat la art. 13 din Legea nr. 24/2000. Noua reglementare este în contradicţie flagrantă cu actualul cadru legal instituit de Codul civil şi cu legile speciale în materia protecţiei consumatorilor. Caracterul neclar al reglementării din noua lege determină o lipsă de integrare în sistemul legislaţiei în vigoare şi contravine reglementărilor în materie, nefiind corelată cu instituţiile juridice din sistemul de drept român.
    18. Se arată că nu doar contractul de împrumut/credit acordat de instituţiile de credit constituie titlu executoriu, fără a fi necesar să se urmeze o procedură judiciară, ci forţa executorie a contractului de împrumut a fost instituită de legiuitorul Codului civil cu caracter general, în această materie, indiferent de titularul creanţei.
    19. Prin urmare, caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit şi al ipotecilor nu are legătură nici cu persoana creditorului, fie că este profesionist sau nu, nici cu persoana debitorului, fie că este consumator sau nu. Soluţia are la bază raţiuni legislative care exprimă viziunea generală pe care legiuitorul a consacrat-o în materia creditului şi a garanţiilor.
    20. Textele din Codul civil sunt generale şi, chiar dacă se înlătură prevederile speciale din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ele devin susceptibile de a se aplica chiar şi în materia contractelor de credit încheiate de instituţiile de credit cu consumatorii. În acest sens, art. 2.158 alin. (2) din Codul civil prevede clar: „Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare“. În schimb, dispoziţiile din dreptul comun analizate sunt susceptibile de aplicare, în lipsa unei norme speciale, şi instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare nebancare.
    21. Astfel, se remarcă faptul că în lege s-a folosit o tehnică defectuoasă de redactare, respectiv o normă negativă de trimitere, care prevede că, în cazul creditului acordat consumatorilor, prevederile alin. (1) ale art. 120 nu sunt aplicabile, respectiv contractele nu sunt titluri executorii.
    22. Or, chiar această tehnică legislativă face legea neclară şi neconstituţională din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru că, luând în considerare corelarea obligatorie cu normele din Codul civil, se deschid două posibile interpretări legate de întrebarea: care vor fi atunci dispoziţiile legale aplicabile, dacă alin. (1) al art. 120 nu se aplică, şi care sunt mecanismele pentru obţinerea titlului executoriu, fiind evident exclusă ipoteza în care creditorul nu ar putea obţine niciodată titlu executoriu?
    23. La această întrebare, propunerea legislativă nu răspunde, astfel încât, evident, reglementarea este echivocă şi susceptibilă de interpretări.
    24. O primă interpretare ar fi în sensul că, deşi va fi înlăturat din legislaţia specială caracterul de titlu executoriu al contractului de credit şi al garanţiilor încheiate cu un consumator, rămân în continuare aplicabile prevederile generale din Codul civil. Aceasta va însemna că, în condiţiile dreptului comun, împrumutul va constitui titlu executoriu atunci când va fi încheiat prin act autentic sau chiar înscris sub semnătură privată cu dată certă, iar ipotecile, fie că sunt imobiliare sau mobiliare, vor constitui, oricum, titluri executorii.
    25. Dacă s-ar reţine această interpretare, rezultă că, practic, noua reglementare nu are sens, pentru că interesul urmărit în principal prin aceasta este anihilat chiar de Codul civil, întrucât nu mai există normă specială în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii şi a garanţiilor, care să le confere caracter de titlu executoriu.
    26. O altă interpretare posibilă ar fi în sensul că, în realitate, se instituie o nouă normă specială şi, potrivit principiului specialia generalibus derogant, aceasta ar deroga nu numai de la alin. (1) al art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ci şi de la Codul civil, astfel încât contractele de credit încheiate cu consumatorii şi garanţiile aferente nu vor mai constitui titluri executorii nici măcar în condiţiile Codului civil. O asemenea interpretare este însă, criticabilă, pentru că excepţiile sunt de strictă interpretare. Pe de altă parte, această interpretare ar avea la bază şi ratio legis, acesta fiind, în realitate, scopul declarat de legiuitor.
    27. În ceea ce priveşte criticile de fond se arată că art. I pct. 1) din legea criticată, referitor la art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi şi art. 44 alin. (2) din Constituţie privind proprietatea privată.
    28. În privinţa modificărilor pe care legiuitorul le propune cu privire la contractul de leasing se arată că proiectul de lege se situează în afara cadrului constituţional ce are drept scop egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dar, mai ales, protejarea şi garantarea proprietăţii private, indiferent de titularul acesteia. Dispoziţiile constituţionale româneşti sunt în consens cu reglementările internaţionale în materie.
    29. Or, în prezent, legislaţia din România înglobează suficiente instrumente juridice prin care consumatorul de leasing este protejat şi prin care este reglat dezechilibrul juridic care sar fi putut considera că ar exista între finanţator şi consumator.
    30. Operaţiunile de leasing, în special leasingul financiar reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, sunt asimilate operaţiunilor de credit şi sunt guvernate de legislaţia specifică ce reglementează relaţia de creditare între un consumator şi o instituţie de credit, respectiv reglementările Băncii Naţionale a României, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ale Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi ale altor prevederi legale aplicabile.
    31. În ceea ce priveşte mijloacele juridice pe care consumatorul le are la îndemână pentru a contesta clauzele contractuale convenite cu finanţatorii (instituţii financiare nebancare/instituţii de credit) există mai multe modalităţi juridice prin care consumatorul poate contesta valabilitatea clauzelor contractului de leasing/credit încheiat.
    32. În etapa anterioară deferirii litigiului spre soluţionare de către instanţa judecătorească, consumatorii pot reclama aspecte legate de contractele de leasing/contractele de credit încheiate chiar instituţiilor de leasing/instituţiilor de credit şi, de asemenea, pot contesta prevederile contractelor de leasing/contractelor de credit în faţa autorităţii competente să asigure protecţia drepturilor consumatorilor - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor; totodată, în acord cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi (care a transpus în România prevederile Directivei 2013/11/UE), consumatorii se pot adresa şi centrelor de soluţionare alternativă a litigiilor - organisme juridice care au ca obiectiv soluţionarea amiabilă şi cu titlu gratuit a oricăror reclamaţii sau contestaţii ale consumatorilor.
    33. Se arată că dreptul legal la apărare al consumatorului nu este suprimat nici în fazele litigioase, respectiv în etapa contestaţiei la executare formulate de consumatori în faţa instanţelor de judecată. Legea reglementează în mod expres scutirea consumatorilor de la obligaţia de plată a taxelor de timbru atunci când formulează acţiuni împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor [art. 29 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru]. Prin urmare, sub aspectul taxelor ce urmează a fi achitate de consumator, legea scuteşte de taxe orice acţiune a consumatorului prin care acesta contestă titlul executoriu (clauzele contractului de leasing/contractului de credit), respectiv contestaţia la titlu formulată în cadrul procedurii de executare silită.
    34. Eliminarea titlului executoriu pentru contractul de leasing încheiat cu consumatorii generează o diferenţă de tratament nejustificată între mai multe categorii de finanţatori, ceea ce determină încălcarea art. 16 din Constituţie.
    35. Ca exemplu, art. 1.809 din noul Cod civil recunoaşte contractului de locaţiune caracterul de titlu executoriu:
    "(2) În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi contractului încheiat pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent."

    36. Aşadar, în cazul contractului de locaţiune, legiuitorul menţine caracterul de titlu executoriu pentru recuperarea bunului închiriat, înţelegând astfel că dreptul de proprietate al locatorului nu poate fi suficient pentru recuperarea posesiei şi folosinţei bunului de la locatar, după rezilierea contractului de locaţiune. Acelaşi drept este recunoscut de legiuitor şi în cazul altor contracte reale, cum ar fi contractul de împrumut de consumaţie sau contractul de comodat [art. 2.157 alin. 1: „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.“]
    37. Societatea de leasing este, aşadar, proprietară a bunului pe întreaga durată a contractului de leasing, până la achitarea integrală a obligaţiilor de plată de către consumator, prin urmare este îndreptăţită la recuperarea bunului. În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către consumator, în aceeaşi măsură, societatea de leasing este proprietară şi asupra creanţei deţinute asupra debitorului său.
    38. Codul civil şi Constituţia consfinţesc dreptul real al titularului unui bun de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul/bunurile aflat/e în proprietatea sa, atribute ale dreptului de proprietate ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitărilor legale.
    39. De aceea, menţinerea posibilităţii recuperării bunului achiziţionat de către societatea de leasing (bun înregistrat pe numele acesteia) şi aflat în proprietatea sa, dar şi a creanţei societăţii de leasing, în cazul rezilierii contractului de leasing ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către utilizator, reprezintă în fapt o garanţie a respectării dreptului de proprietate.
    40. Eliminarea caracterului executoriu al contractului de leasing ar prejudicia grav dreptul finanţatorului de a intra în posesia şi folosinţa propriului bun, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ar determina indirect creşterea debitului datorat de utilizator. În plus, prin lipsirea de caracterul executoriu, s-ar încuraja o conduită abuzivă din partea utilizatorilor, care, deşi aflaţi în situaţia de neplată care a condus la rezilierea contractului de leasing de către finanţator, ar beneficia de prerogativa legală de a putea utiliza în continuare bunul proprietatea altuia nestingheriţi, deoarece finanţatorul ar trebui să parcurgă etape care, în practică, pot dura chiar şi 3-4 ani de zile (un litigiu de fond, apel, cale extraordinară de atac) până la obţinerea unui titlu executoriu şi finalizarea executării silite, situaţie juridică care ar încălca dispoziţiile exprese ale art. 16 din Constituţie privind egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. Simpla proprietate a bunului nu permite finanţatorului să recupereze imediat, prin orice mijloace juridice, posesia şi folosinţa acestuia.
    41. Executarea silită se face întotdeauna prin intermediul unui executor judecătoresc şi în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing, conform prevederilor art. 622 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Acesta prevede:
    "(1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe o dată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.[...]"

    42. În acelaşi sens, art. 893 din Codul de procedură civilă prevede că: „Dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin calitate şi cantitate, nu îşi îndeplineşte obligaţia în termen de 24 de ore de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, predarea lui se va face prin executare silită.“
    43. În cursul executării silite, executorul judecătoresc este competent să identifice şi să localizeze bunul, precum şi să îl ridice din orice loc în care ar fi depozitat sau s-ar afla - practic, de pe proprietatea consumatorului sau a altui terţ, după caz. Accesul în astfel de spaţii nu s-ar putea face decât prin intermediul unui executor judecătoresc şi în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing.
    44. Situaţia este specifică în cazul vehiculelor, dar este similară şi în cazul echipamentelor şi chiar în cazul imobilelor finanţate de societăţi de leasing, care trebuie recuperate şi revalorificate într-un termen scurt de societatea de leasing (pentru a putea obţine o valoare de piaţă cât mai mare care să ajute la scăderea debitului consumatorului aflat în imposibilitatea de plată a ratelor).
    45. Totodată, funcţionalitatea asupra instrumentării cauzelor penale ce privesc bunuri achiziţionate în sistem leasing şi care fac obiectul infracţiunii de abuz de încredere este asigurată şi de implicarea executorului judecătoresc, acesta acţionând în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing.
    46. Astfel, executorul judecătoresc, în cursul executării silite, este competent să elibereze şi procesele-verbale din care să rezulte neîndeplinirea obligaţiei de predare la termen şi/sau imposibilitatea reintrării în posesia bunului pe calea executării silite şi/sau imposibilitatea identificării şi localizării bunului, atunci când un bun, proprietatea societăţii de leasing, nu poate fi găsit.
    47. Menţinerea caracterului de titlu executoriu în vederea recuperării bunului în cazul debitorilor care refuză restituirea lor de bunăvoie în termenul prevăzut în contract şi în respectarea obligaţiilor legale prevăzute de către Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1997 este menită să împiedice o exercitare fără titlu a folosinţei asupra bunului proprietatea finanţatorului după data rezilierii contractului. Prin posibilitatea punerii în executare a obligaţiei de predare a unui bun nu este afectat patrimoniul consumatorului, întrucât măsurile vor fi strâns legate exclusiv de recuperarea bunului proprietatea finanţatorului pe calea executării silite.
    48. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. II din legea supusă criticii de neconstituţionalitate, referitor la art. 120 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 raportat la art. 16. alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi şi la art. 44 alin. (2) din Constituţie privind proprietatea privată, se arată că o eventuală comparaţie trebuie realizată între creditori aflaţi în aceeaşi situaţie, adică titulari ai unei creanţe izvorâte dintr-un contract de împrumut, eventual garantată cu ipoteca imobiliară sau mobiliară.
    49. Prin extragerea şi exceptarea contractelor de credit şi a garanţiilor încheiate de instituţiile de credit cu consumatorii din sfera contractelor care constituie titluri executorii se instituie, în mod evident, un tratament juridic distinct pentru aceste contracte, fiind în prezenţa unei inegalităţi juridice în sfera creditorilor, fie că sunt garantaţi, fie că sunt negarantaţi.
    50. Se observă că, de fapt, norma juridică nu operează, în realitate, în sfera debitorilor. În sfera debitorilor, într-adevăr, nu se poate vorbi de aceeaşi situaţie juridică în cazul unui debitor consumator şi al unui debitor nonconsumator. Dar protecţia juridică a debitorului consumator se realizează deja prin normele speciale cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, în comparaţie cu un debitor care încheie contractul de împrumut sau de ipotecă cu un neprofesionist şi căruia nu i se aplică legislaţia specială în materia protecţiei consumatorilor.
    51. Se ajunge, aşadar, în realitate, la o situaţie de inegalitate în faţa legii între creditori care au o creanţă derivând din acelaşi tip de contracte, respectiv contracte de împrumut şi de garanţie (ipoteci), deoarece un asemenea creditor, potrivit dreptului comun, poate beneficia de caracterul de titlu executoriu al contractului de împrumut şi al ipotecii, fără să fie nevoie să recurgă la o procedură judiciară pentru a obţine o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu, în timp ce, în cazul unei instituţii de credit, creanţa şi garanţia acesteia, deşi au aceeaşi natură, au fost degradate, fiindu-i extirpat chiar de legiuitor un element important care permite realizarea creanţei, şi anume executorialitatea.
    52. Or, deşi un asemenea debitor persoană fizică, ce a făcut un împrumut potrivit dreptului comun, deci în afara sistemului financiar-bancar, se plasează într-o poziţie similară cu aceea a unei persoane fizice care este consumator, prin scopul pentru care a contractat împrumutul, el nu beneficiază de nicio normă de protecţie a consumatorului, dar, în schimb, creditorul, oricare ar fi acesta, altul decât o instituţie de credit, beneficiază de caracterul de titlu executoriu al împrumutului şi al garanţiilor, potrivit Codului civil.
    53. Discriminarea între creditorii instituţii de credit şi creditorii neprofesionişti care acordă împrumuturi va stimula operaţiunile de împrumut subterane (cămătăria), din afara sistemului financiar-bancar, şi va inhiba împrumuturile acordate în cadrul acestui sistem. Efectul va fi unul contrar intereselor consumatorilor, pentru că cei care se împrumută în afara sistemului financiar bancar nu beneficiază de normele de protecţie a consumatorilor.
    54. Dincolo de interpretarea art. 120 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 prin prisma corelării acestuia cu dispoziţiile Codului civil, un alt motiv de inegalitate şi discriminare în faţa legii a creditorilor bancari a căror activitate este reglementată de acest act normativ transpare şi prin comparaţie cu reglementarea legală a activităţii instituţiilor financiare nebancare.
    55. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 reglementează condiţiile minime de acces la activitatea de creditare pe teritoriul României, condiţii îndeplinite de către instituţiile financiare nebancare. Cu alte cuvinte, acestea sunt entităţi care, nefiind supuse regimului restrictiv al instituţiilor de credit, pot totuşi să deruleze activităţi de creditare, întocmai ca o instituţie de credit.
    56. Instituţiile financiare nebancare desfăşoară activităţi de creditare cu titlu profesional, deci au calitatea de profesionişti în sensul legii speciale (Legea nr. 193/2000); în mod corespunzător, se încadrează în această categorie şi instituţiile financiare nebancare, în legătură cu care art. 2 din Legea nr. 93/2009 prevede că desfăşoară activitate de creditare cu titlu profesional.
    57. În acest caz, se realizează nu doar o discriminare şi o situaţie de inegalitate între creditori, ci chiar şi între debitori, pentru că aceia care au încheiat contracte de credit şi de garanţie cu instituţiile financiare nebancare vor fi lipsiţi de „măsura de protecţie“ constând în eliminarea caracterului de titlu executoriu al contractului şi vor fi expuşi unei executări silite mai rapide faţă de consumatorii „privilegiaţi“ care au contractat cu instituţiile de credit.
    58. Practic, prin această lege, singurele împrumuturi care nu vor beneficia de titlu executoriu vor fi cele acordate de bănci, în timp ce toate celelalte împrumuturi acordate de particulari - (neprofesionişti) potrivit Codului civil, precum şi cele acordate de instituţiile financiare nebancare vor constitui titluri executorii, fără a fi necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. O asemenea situaţie este inacceptabilă, neexistând nicio justificare raţională pentru această soluţie discriminatorie.
    59. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    60. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 783 din 4 februarie 2019, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    61. Astfel, critica privitoare la încălcarea principiului statului de drept şi a celui al securităţii raporturilor juridice nu are niciun fundament juridic, întrucât au fost respectate întru totul dispoziţiile legale privitoare la motivarea proiectelor de acte normative. În acest sens, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 a fost înregistrată la Senat pentru dezbatere, însoţită de expunerea de motive a iniţiatorilor, fiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 30-32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
    62. În expunerea de motive se arată că în legislaţia actuală, deşi legiuitorul a avut în vedere alternativa dintre predarea bunului şi plata despăgubirilor constând în echivalentul ratelor pe toată perioada contractuală, în contractele de leasing se stipulează în sarcina locatarului/utilizatorului obligaţia plăţii, întrun mod cumulativ, atât a ratelor de leasing aferente întregii perioade contractuale, cât şi restituirea bunului. O astfel de răspundere, mai ales în cazul în care utilizatorul (debitorul) este consumator, este în mod evident excesivă şi lipsită de orice raţionalitate economică, în condiţiile unei conduite abuzive a unora dintre părţile unor contracte foarte des utilizate în practică.
    63. În completarea motivării, sunt prezentate hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa dʼEstalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), C-415/11, şi în Cauza Steffensen, C-276/01, prin care Curtea a adus precizări cu privire la necesitatea verificării, din oficiu, a caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate cu consumatorii.
    64. De asemenea, Consiliul Legislativ a emis Avizul nr. 799 din 2 octombrie 2017, prin care a avizat favorabil propunerea legislativă. În cadrul avizului, Consiliul Legislativ a stabilit că, din punctul de vedere al dreptului Uniunii Europene, propunerea legislativă nu comportă observaţii care intră sub incidenţa reglementărilor statuate la nivelul Uniunii Europene, subsumate normelor europene de drept secundar sau primar. Totodată, acesta face o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei instanţelor europene cu privire la procedura de executare silită în cadrul contractelor încheiate cu consumatori şi concluzionează că iniţiatorii au fundamentat necesitatea modificărilor legislative.
    65. Este important de precizat că amendamentele aduse propunerii legislative şi adoptate de Senat nu sunt de natură ai schimba scopul, fiind în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, Curtea a stabilit că „obiectul de reglementare al unui act normativ poate include aspecte colaterale, dezvoltări, nuanţări, care nu sunt de natură a-i deturna sensul originar, ci, dimpotrivă, îl adaptează, îl modelează inclusiv în funcţie de realităţile sociale în continuă transformare“.
    66. Faţă de cele prezentate de autorii sesizării se arată că normele de tehnică legislativă au fost respectate în ceea ce priveşte expunerea de motive, propunerea legislativă fiind avizată favorabil de Consiliul Legislativ, în calitatea acestuia de organ consultativ de specialitate al Parlamentului. De asemenea se mai arată că expunerea de motive nu este parte din lege şi nu poate conduce la neconstituţionalitatea legii. Parlamentul, în calitate de unică putere legiuitoare, a adoptat actul normativ în mod legitim şi asumat, conform Constituţiei, principiul legalităţii stând la baza oricăror acte adoptate de acest organ reprezentativ.
    67. Având în vedere cele expuse mai sus, reiese cu claritate faptul că este irelevant argumentul autorilor sesizării cu privire la oportunitatea măsurilor din actul normativ, un astfel de argument fiind inadmisibil în cadrul unei critici extrinseci de neconstituţionalitate.
    68. În legătură cu susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia este obligatoriu ca Parlamentul să legifereze numai dacă a fost consultat C.E.S., iar acesta a emis un aviz, fie că este pozitiv sau negativ, se arată că Parlamentul nu este ţinut de avizul pozitiv sau negativ al acestui organ, însă este ţinut de solicitarea acestuia în procesul de legiferare.
    69. În acest sens se menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, potrivit căreia, în lipsa omisiunii C.E.S. de a emite respectivul aviz (în condiţiile în care i-a fost solicitat), Parlamentul poate legifera, fără ca prin aceasta să fie afectată constituţionalitatea legii.
    70. Se arată că, din fişa legii aflată pe site-ul Senatului, reiese că, la data de 6 septembrie 2017, au fost transmise adrese cu privire la solicitarea avizelor Consiliului Legislativ, Guvernului, C.E.S. asupra mai multor iniţiative legislative, printre care şi asupra legii criticate. Neîndeplinirea de către C.E.S. a atribuţiei sale de a emite avizul consultativ prevăzut în legea sa de organizare, ca urmare a adresei emise de Senatul României, prin care se solicita acest aviz, constituie o înţelegere greşită a rolului său consultativ obligatoriu, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul C.E.S.
    71. În ceea ce priveşte pretinsa redactare defectuoasă a normei juridice, prin utilizarea unei negaţii şi fără a înlocui norma suprimată cu o normă specială, care să indice care este reglementarea pozitivă aplicabilă, susceptibilă de a genera două interpretări diametral opuse, se arată că legea supusă controlului de constituţionalitate este cât se poate de clară, fără a putea da naştere unor interpretări contradictorii. În primul rând, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 reprezintă norma specială faţă de Codul civil. În al doilea rând, prin dispoziţia legală criticată se completează art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, iar alineatul nou-introdus, alin. (2), prevede că „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în situaţia contractelor încheiate cu consumatorii.“ Alin. (1) al art. 120 prevede: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii“.
    72. Din coroborarea celor două alineate rezultă cu claritate că acele contracte de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală încheiate de o instituţie de credit cu consumatorii, nu constituie titluri executorii. Interpretarea art. 120 alin. (2) se face prin coroborare cu norma la care face trimitere, art. 120 alin. (1), aplicând regula per a contrario. Acest alineat nou-introdus instituie o normă specială, atât în raport cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, cât şi cu Codul civil. Din moment ce Codul civil reprezintă o normă generală de la care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 derogă în mod expres, ar fi apărut ca superfluă menţionarea în textul de lege criticat că acesta derogă şi de la Codul civil.
    73. În ceea ce priveşte presupusa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie se menţionează jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, prin care se stabileşte cu valoare de principiu faptul că persoanele juridice se pot prevala de egalitatea în drepturi doar dacă regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor, respectiv Decizia nr. 529 din 25 noiembrie 2004 şi Decizia nr. 1.038 din 14 septembrie 2010.
    74. Cu privire la presupusa încălcare a art. 44 alin. (2) din Constituţie se aminteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 7 mai 2014. Introducerea condiţiei ca locatorul/finanţatorul să obţină titlu executoriu pentru a putea demara executarea silită nu este de natură a suprima dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul contractului. Aceasta reprezintă o măsură procedurală menită să protejeze consumatorul, vulnerabil în raport cu locatorul/finanţatorul, prin acordarea posibilităţii instanţei judecătoreşti de a verifica, din oficiu, contractul de leasing sub aspectul clauzelor abuzive, înainte de a se începe o eventuală executare silită nejustificată.
    75. În momentul de faţă, astfel cum au precizat şi autorii sesizării, instanţa nu are posibilitatea să verifice asemenea contracte de credit sub aspectul clauzelor abuzive decât într-un litigiu pornit la cererea consumatorului pentru constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale sau în procedura contestaţiei la executare. Introducerea contestaţiei la executare este lăsată la latitudinea consumatorului, care poate fi sau nu informat cu privire la această posibilitate. În situaţia în care consumatorul introduce contestaţie la executare şi executarea este desfiinţată în temeiul anulării anumitor clauze abuzive din contractul de credit, consumatorul este obligat să aştepte desfiinţarea tuturor actelor de executare deja întreprinse, fiind, din nou, pus într-o situaţie inferioară profesionistului. Prin urmare, măsura introdusă prin textul de lege criticat previne începerea unei executări silite nejustificate asupra consumatorului prin verificarea ab initio a contractului de credit sub aspectul clauzelor abuzive şi este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor europene care stabilesc în mod constant necesitatea ca instanţele naţionale să aibă posibilitatea de a analiza ex officio caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
    76. Nu poate fi reţinută nici susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia eliminarea caracterului executoriu al contractului de leasing ar prejudicia grav dreptul finanţatorului de a intra în posesia şi folosinţa propriului bun, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că aceasta ar determina indirect creşterea debitului datorat de utilizator deoarece durata pentru obţinerea unui titlu executoriu este de 3-4 ani în cazul unui litigiu de fond, apel, cale extraordinară.
    77. Codul de procedură civilă reglementează expres proceduri speciale, de scurtă durată, prin care finanţatorul poate obţine titlu executoriu. O astfel de procedură este, de exemplu, procedura ordonanţei de plată, în cadrul căreia se administrează numai proba cu înscrisuri, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă este executorie şi poate fi atacată doar cu cerere în anulare. Asemenea proceduri accelerate sunt apte să îndeplinească scopul urmărit prin legea supusă controlului de constituţionalitate, şi anume verificarea de către instanţă, din oficiu, a contractului de leasing sub aspectul clauzelor abuzive, fără a limita dreptul finanţatorului de a obţine executarea silită a creanţei sale.
    78. Totodată, locatorul/finanţatorul are posibilitatea de a solicita luarea unor măsuri asiguratorii asupra bunului, în scopul de a-şi proteja dreptul de proprietate, măsuri asupra oportunităţii cărora va decide instanţa de judecată, în condiţiile Codului de procedură civilă.
    79. În ceea ce priveşte pretinsa inegalitate dintre creditori, şi în această situaţie se invocă încălcarea egalităţii în drepturi a persoanelor juridice. De asemenea, nu se demonstrează că instituirea acestui regim juridic faţă de persoane juridice se răsfrânge asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea lor în faţa legii sau a autorităţilor publice. De aceea, aprecierea că legea este discriminatorie pentru persoanele juridice este una pur subiectivă.
    80. În concluzie, preşedintele Camerei Deputaţilor solicită Curţii Constituţionale respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării de neconstituţionalitate.
    81. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    82. La termenul de judecată fixat pentru data de 27 februarie 2019, Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 13 martie 2019 când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    83. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1,10,15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    84. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prevederi ce au următorul cuprins:
    "ART. I
    Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 8, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins: «(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care locatarul/utilizatorul este consumator.»
    2. Articolul 15 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    ART. 15
    (1) În cazul în care utilizatorul, care are calitatea de consumator, nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de trei luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate în temeiul contractului de leasing. În cazul în care utilizatorul restituie bunul în termenul prevăzut în contract, eventualele despăgubiri nu pot cuprinde decât diferenţa între totalul sumelor datorate conform contractului, diminuată cu valoarea obţinută prin valorificare, exclusiv TVA sau, după caz, printr-un raport de evaluare a bunului emis de un evaluator autorizat conform legii. Sumele datorate conform contractului de leasing sunt formate din facturile emise şi neachitate, valoarea de intrare rămasă de achitat până la finele perioadei de leasing, inclusiv valoarea reziduală, cheltuieli cu asigurările bunului, reprezentate de poliţa de asigurare obligatorie şi/sau poliţa de asigurare facultativă, amenzi de circulaţie şi amenzi pentru neplata rovinietei şi alte amenzi aferente bunului precum şi taxe/impozite aferente bunului.
    (2) Exclusiv pentru situaţiile în care bunul a fost restituit în termenul prevăzut în contract, utilizatorul consumator sau un terţ cumpărător propus de acesta în termen de maximum 5 zile de la îndeplinirea obligaţiei de predare, beneficiază de un drept prioritar la cumpărarea bunului, valabil timp de 30 de zile de la data predării, timp în care poate fi emisă acceptarea fermă şi irevocabilă de cumpărare la un preţ cel puţin egal cu contravaloarea tuturor sumelor datorate, conform contractului de leasing, inclusiv valoarea reziduală la care se adaugă TVA. În cazul în care acceptarea de cumpărare emisă de către terţul cumpărător propus este una inferioară cuantumului sumelor datorate conform contractului, utilizatorul consumator are obligaţia de a credita contul finanţatorului cu diferenţa necesară până la concurenţa sumelor datorate conform contractului, cel mai târziu la data încasării de către finanţator a preţului de vânzare aferent transferului dreptului de proprietate cu respectarea termenului prioritar de 30 zile de mai sus. Transferul dreptului de proprietate asupra bunului va opera la data încasării integrale a sumelor datorate conform contractului, care nu va putea fi ulterioară datei de expirare a dreptului prioritar.
    (3) În cazul în care utilizatorul consumator sau terţul cumpărător propus nu respectă întocmai oricare dintre prevederile alin. (1) şi (2), finanţatorul poate dispune în mod liber de bun, iar utilizatorul este obligat să plătească finanţatorului sumele stabilite conform alin. (2).
    (4) În cazul în care utilizatorul nu restituie bunul în termenul prevăzut în contract, acesta va achita finanţatorului, pe lângă sumele datorate conform contractului de leasing şi cheltuielile pentru luarea în posesie a bunului.
    ART. II
    La articolul 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alin. (2) şi (3), cu următorul cuprins:
    "(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în situaţia contractelor încheiate cu consumatorii.
(3) În cazul în care în contractul dintre părţi sunt prevăzute penalităţi de întârziere, dobânzi sau alte obligaţii de plată accesorii, aceste daune-interese nu vor putea depăşi 50% din suma reprezentând ratele restante la data rezilierii."

    ART. III
    Prezenta lege intră în vigoare în termen de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I."

    85. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componentele sale privind calitatea legii, precum şi principiul securităţii juridice, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 141 privind Consiliul Economic şi Social.
    86. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de 84 de deputaţi, cât şi sub cel al termenului de sesizare, acesta fiind formulată în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de Legea nr. 47/1992 [a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70].
    87. În analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că în expunerea de motive a acestei legi se arată că aceasta îşi propune să rezolve diferite situaţii în care consumatorul, parte în contractele de adeziune, apare într-o poziţie dezavantajată faţă de anumiţi actori economici. Astfel, conduita abuzivă a unora dintre părţile contractante foarte des utilizate în practică relevă necesitatea limitării regimului preferenţial de care acestea au beneficiat, şi anume caracterul de titlu executoriu, şi necesitatea supunerii acestora procedurilor de verificare prealabile în cazul actelor juridice similare. Deşi, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele judecătoreşti au obligaţia verificării din oficiu a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, acest lucru nu se întâmplă în practică, ele efectuând doar o verificare formală a titlului executoriu, nu şi a condiţiilor de valabilitate a titlului. Or, verificarea acestor situaţii doar în faza contestaţiei la executare care presupune plata unei taxe judiciare de timbru de către debitor şi formularea sa doar într-un anumit termen [în condiţiile în care formularea sa nu suspendă procedura executării silite], face excesiv de dificilă asigurarea drepturilor conferite consumatorilor în temeiul dreptului Uniunii Europene.
    88. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia arată că nu există nicio motivare şi fundamentare reală a soluţiilor care au fost adoptate şi că, în lipsa unui studiu de impact, a fost ignorat faptul că legiuitorul a instituit deja măsuri legislative suficiente pentru protecţia consumatorului.
    89. Deşi calificată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate drept critică de natură extrinsecă, în jurisprudenţa Curţii, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii. În aceste condiţii, Curtea va analiza următoarea critică extrinsecă de neconstituţionalitate:
    90. Astfel, cu privire la susţinerile privind inexistenţa avizului C.E.S., Curtea reţine că acestea sunt întemeiate, deoarece, din consultarea fişei legislative a legii criticate, rezultă că acesta nu a fost solicitat, aspect certificat şi de Adresa secretarului general al Senatului înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.283 din 22 februarie 2019.
    91. Curtea observă că art. 141 din Constituţie consacră C.E.S. rolul de „organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.“ Aceste prevederi constituţionale sunt reluate în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, iar potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. e) din această lege, „(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative. (2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi social sunt: (...) e) protecţia consumatorului şi concurenţa loială;“.
    92. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Or, dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 248/2013 - legea organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Consiliului Economic şi Social - prevăd obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul C.E.S. în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale acestuia reprezentate de protecţia consumatorului. În acest sens, Curtea constată că legea criticată se referă în mod special la protecţia consumatorilor, domeniu în care trebuia solicitat avizul C.E.S. În aceste condiţii, Curtea constată că au fost nesocotite prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie.
    93. În consecinţă, Curtea constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului este neconstituţională în ansamblul său.
    94. Ca urmare a constatării viciului de neconstituţionalitate extrinsecă determinat de încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate mai sus, Curtea reţine că nu mai este necesară examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Aceeaşi abordare se impune şi în privinţa criticilor referitoare la studiile de impact calificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind critici de neconstituţionalitate intrinsecă [a se vedea Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 243].
    95. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, instanţa de contencios constituţional reaminteşte că nu pot fi incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 36 şi următoarele, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 47). Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (ilustrative sunt, în acest sens, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017).
    96. În temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. Evident, cu prilejul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate indicaţiile cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate. În acest sens, Curtea va reaminti considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii fiind o componentă esenţială a statului de drept.
    97. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului este neconstituţională în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 141 din 13 martie 2019

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"