Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Dumitru Ştefan în Dosarul nr. 859/86/2016/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.160D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, referitor la dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 alin. 2-5 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât autorul excepţiei nu formulează nicio critică de neconstituţionalitate, respectiv, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din acelaşi cod, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 734 din 23 noiembrie 2017, nr. 779 din 28 noiembrie 2017 şi nr. 820 din 12 decembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 859/86/2016/a1, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968. Excepţia a fost ridicată de Dumitru Ştefan cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituţionale privind statul de drept - în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor -, principiul legalităţii, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, viaţa intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, desfăşurarea activităţii procurorilor potrivit principiului legalităţii şi imparţialităţii, rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, precum şi prevederile privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care actele de interceptare şi înregistrare a convorbirilor, efectuate în baza autorizării date de judecător, pot fi realizate şi în afara cadrului unui proces penal, respectiv pot fi puse în aplicare şi de către alte organe decât procurorul şi organul de cercetare penală. Astfel, consideră că interpretarea normelor criticate este compatibilă cu Legea fundamentală numai atunci când măsurile de supraveghere tehnică (procedeele probatorii constând în interceptări şi înregistrări) „sunt dispuse în cursul unui proces penal şi executate în mod nemijlocit de procuror sau de organul de cercetare penală, fără intervenţie sau sprijin tehnic din partea unor organe care nu au atribuţii stabilite prin lege pentru activităţi de cercetare penală“. Arată că instanţa de contencios constituţional este competentă să confere textelor criticate interpretarea care le face compatibile cu Legea fundamentală şi Convenţia. Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor şi a supremaţiei Constituţiei impune înlăturarea oricărui viciu de neconstituţionalitate, inclusiv în situaţiile în care există o deturnare a reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printro sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, ceea ce poate determina neconstituţionalitatea acelor reglementări. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 224 din 13 martie 2012, nr. 448 din 29 octombrie 2013 şi nr. 336 din 30 aprilie 2015, paragraful 30. Consideră că o astfel de deturnare există şi în cazul dispoziţiilor de lege criticate, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea acestora de către organele de urmărire penală este contrară atât spiritului Constituţiei, cât şi normelor Convenţiei. Astfel, chiar dacă supravegherea tehnică prezintă o serie de garanţii - cum sunt cele privind justificarea emiterii autorizaţiei şi limitarea în timp a măsurii -, acestea sunt, în realitate, insuficiente, nefiind dublate de nişte norme clare, precise şi previzibile, care să confere şi o certitudine privind respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru instituirea lor. Deşi, teoretic, sunt impuse anumite restricţii şi limitări pentru a exclude eventualele abuzuri ale autorităţilor, în sensul că activităţile privind interceptările şi înregistrările trebuie desfăşurate numai de procuror sau de organul de cercetare penală, în realitate, aceste activităţi sunt apanajul Serviciului Român de Informaţii, care „realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic“, fapt învederat, recent, atât de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în opinia sa, cât şi de Avocatul Poporului în punctul său de vedere, aşa cum au fost acestea reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 (paragrafele 15 şi 17). Chiar şi atunci când există autorizaţia prevăzută de lege şi cerinţele dreptului intern în materie de interceptări şi înregistrări sunt respectate, consideră că rămâne de analizat dacă legea însăşi - în redactarea în vigoare la data faptelor - era în măsură să protejeze împotriva arbitrariului autorităţilor, prevăzând garanţii suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2). De asemenea, menţionează şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg referitoare la calitatea legii, de exemplu, hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66) şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34). Totodată, invocă şi Hotărârea din 2 august 1984, pronunţată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64, şi hotărârile din 24 aprilie 1990, pronunţate în cauzele Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei, în materia art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În fine, consideră că faptul că organele de urmărire penală au nesocotit condiţiile impuse de dispoziţiile Codului de procedură penală din 1968 cu privire la modalitatea de punere în executare a autorizaţiilor emise de judecător, prin „sprijinul tehnic“ obţinut din partea unor organe care nu au competenţă legală de cercetare penală, echivalează cu desfăşurarea măsurilor de supraveghere tehnică fără autorizaţie. Apreciază că această modalitate arbitrară de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate face posibilă administrarea de către acuzare a unei părţi importante din materialul probator, încălcându-se, astfel, şi principiul legalităţii şi imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor, ce impune respectarea principiului loialităţii administrării probelor şi a dreptului la apărare. Arată că loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită „moralitate procedurală“ a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor, de natură a asigura credibilitatea actului de justiţie şi aflarea adevărului. Aşadar, organele judiciare nu trebuie să pună în balanţă eficacitatea procedurilor şi loialitatea procesuală - pentru a decide care dintre acestea urmează a fi sacrificată în scopul aflării adevărului -, oricare ar fi natura şi gravitatea infracţiunii investigate. 6. Tribunalul Suceava - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. Astfel, cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează o presupusă posibilitate conferită de Codul de procedură penală din 1968 de autorizare a interceptărilor convorbirilor telefonice în afara cadrului unui proces penal, şi anume înainte de începerea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară observă că această critică a fost analizată de Curtea Constituţională, de exemplu prin Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, fiind respinsă ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica referitoare la organele care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, consideră că argumentele invocate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 nu sunt aplicabile în cazul punerii în aplicare a autorizaţiilor de interceptare emise conform dispoziţiilor art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în textele supuse controlului de constituţionalitate în prezenta cauză este diferită de cea conţinută în prevederile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. Astfel, arată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu permiteau efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor decât de către procuror şi organul de cercetare penală, fără ca textul de lege criticat să prevadă posibilitatea realizării interceptărilor şi înregistrărilor de „alte organe specializate ale statului“, sintagmă constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. Apreciază că autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de aplicarea textelor de lege criticate, aspect care excedează controlului de constituţionalitate, verificarea modului în care au fost aplicate dispoziţiile de lege în cursul urmăririi penale fiind atributul judecătorului de cameră preliminară. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 962 din 25 iunie 2009, nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, nr. 92 din 27 februarie 2014 şi nr. 51 din 16 februarie 2016. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale, întrucât prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. Invocă, totodată, şi considerentele Hotărârii din 26 aprilie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2). Concluzionează că dispoziţiile de lege criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968. Deşi au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, dispoziţiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunţa asupra prevederilor criticate din Codul de procedură penală din 1968. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese că excepţia de neconstituţionalitate priveşte, în realitate, numai dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Aşadar, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins: - Art. 91^1 (modificat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006; alin. 3 al art. 91^1 fiind modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006): „Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta. Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile. Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2. Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia. La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.“; – Art. 91^2 alin. 1 teza a doua (modificat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003): „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetăţenilor, ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 privind secretul corespondenţei, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 132 alin. (1) privind desfăşurarea activităţii procurorilor potrivit principiului legalităţii şi imparţialităţii, ale art. 142 alin. (1) potrivit cu care Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, Curtea, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, a reţinut că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce, însă, excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 15. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 16. În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, şi prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 şi Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. 17. Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, Curtea Constituţională a arătat că însăşi instanţa de contencios al drepturilor omului a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, Curtea de la Strasbourg - după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta - a afirmat că, în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006), există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile de lege criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc (paragraful 42). 18. De asemenea, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, Curtea Constituţională a reţinut - referindu-se la vechea reglementare - că, potrivit dispoziţiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor (paragraful 44). 19. În continuare, prin aceeaşi decizie citată anterior, Curtea Constituţională a menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invocă nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (paragraful 45). 20. Tot prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Aşadar, administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit dispoziţiilor art. 221 şi art. 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire (paragraful 46). În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreţionar de către procuror, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă erau necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică (paragraful 50). În sfârşit, la fel ca şi în actuala reglementare, procurorul putea dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului (paragraful 51). 21. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 182 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2010, Decizia nr. 1.649 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 9 februarie 2011, Decizia nr. 1.451 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011, şi Decizia nr. 355 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 12 iunie 2012, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 22. În ceea ce priveşte sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, sintagmă criticată pe motiv că nu respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, Curtea constată că sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016. Prin această decizie, sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii (paragraful 50). 23. În acest sens, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii*, Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituţionalitate cu privire la sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. Astfel, Curtea a reţinut că, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică (paragraful 17). Referitor la sprijinul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere, Curtea a constatat că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal (paragraful 18). În continuare, Curtea a invocat şi jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, şi anume Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, şi Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009 (paragrafele 19-22 din Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017). * Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018. 24. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 779 din 28 noiembrie 2017** şi nr. 820 din 12 decembrie 2017***, nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. ^**Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018. ^***Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Ştefan în Dosarul nr. 859/86/2016/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91^1 şi ale art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
