Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, obiecţie formulată de 83 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.782 din 27 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.360A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât soluţiile legislative impuse nu sunt motivate. Se arată că noile obligaţii instituite prin lege limitează în mod grav drepturile entităţilor din sectorul privat, fără a fi motivate sau fundamentate. Susţinerile din expunerea de motive a legii sunt neconforme realităţilor economice, sociale şi juridice; totodată, acestea pornesc de la o prezumţie absolută şi vădit eronată de speculă, cauză ilicită şi abuzuri asupra consumatorilor. Or, art. 30-33 din Legea nr. 24/2000 impun obligaţia ca proiectele de act normative să fie însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate insistând asupra lipsei unui studiu de impact. 4. Se susţine că legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 141 din Constituţie, precum şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, apreciindu-se că în domeniul de referinţă era obligatorie consultarea Consiliului Economic şi Social. Lipsa avizului acestui Consiliu constituie un viciu de neconstituţionalitate. 5. Se susţine că legea criticată încalcă principiul legalităţii raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 13 din Legea nr. 24/2000, fiind în contradicţie cu Codul civil şi cu legile speciale în materia protecţiei consumatorului. În acest sens se arată că legea nu se încadrează organic în sistemul legislaţiei, nefiind corelată cu niciuna dintre instituţiile juridice din sistemul de drept. Se menţionează că nu există nicio instituţie juridică corespondentă care să o valideze şi să permită calificarea ei ca o reglementare specială şi, astfel, să se completeze cu dreptul comun pentru a permite o corectă interpretare şi aplicare. 6. Se fac referiri la prevederile art. 1.566-1.586 din Codul civil referitoare la cesiunea de creanţă, menţionându-se că funcţia esenţială a cesiunii de creanţă este aceea de a transmite o creanţă de la cedent la cesionar, aşa cum aceasta se regăseşte în patrimoniul cedentului, cu transmiterea inclusiv a accesoriilor creanţei şi a eventualelor garanţii însoţitoare. Efectele cesiunii de creanţă se produc, între cedent şi cesionar, chiar înainte de notificarea debitorului cedat, motiv pentru care cedentul este obligat să predea cesionarului tot ceea ce primeşte de la debitor, ulterior cesiunii. Notificarea poate fi efectuată de către cedent sau cesionar, în acest ultim caz fiind necesară, la solicitarea debitorului, şi transmiterea dovezii scrise a cesiunii. Rezultă că în temeiul cesiunii de creanţă se transmite creanţa de la cedent la cesionar fără nicio modificare, astfel cum aceasta există în patrimoniul cedentului, iar preţul cesiunii, în cazul cesiunii cu titlu oneros, nu are nicio relevanţă în raporturile dintre cesionar şi debitorul cedat. Preţul cesiunii este stabilit doar în raporturile dintre cedent şi cesionar şi este un element al cesiunii de creanţă independent, ca natură juridică, de valoarea creanţei cedate. Cesiunea de creanţă cu titlu oneros este practic un contract de vânzare a unei creanţe, privită ca bun, iar preţul cesiunii de creanţă este chiar preţul acestei vânzări, pe care cedentul şi cesionarul îl stabilesc în mod liber pe piaţă. Prin cesiunea de creanţă se schimbă doar titularul dreptului de creanţă, iar din momentul în care cesiunea a devenit opozabilă debitorului cedat, prin notificarea sau prin acceptarea cesiunii, debitorul cedat devine debitor al cesionarului, putând opune acestuia toate apărările pe care le putea opune şi cedentului. Aşadar, prin cesiunea de creanţă nu se schimbă, nu se agravează cu nimic situaţia juridică a debitorului cedat, obligaţia lui, care decurge din contractul iniţial cu cedentul, rămânând intactă. Rezultă că prevederile noii legi, care limitează dreptul cesionarului de a pretinde de la debitorul cedat (care are calitatea de consumator) plata doar până la cel mult dublul preţului cesiunii, precum şi dreptul debitorului cedat de a-şi stinge integral datoria prin plată parţială către cesionar a cel mult dublului preţului cesiunii contravin reglementărilor din Codul civil în materia cesiunii de creanţă. Se realizează referiri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia cesiunii de creanţă, menţionându-se Decizia nr. 174 din 6 mai 2003 şi Decizia nr. 727 din 16 decembrie 2014. 7. Se fac referiri la dispoziţiile art. 1.315-1.320 şi ale art. 1.593-1.598 din Codul civil referitoare, pe de o parte, la cesiunea de contract, care presupune că o parte îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract, dacă prestaţiile nu au fost încă executate integral, iar cealaltă parte consimte la aceasta, iar, pe de altă parte, la subrogaţie, care presupune ca cel care face plata să se subroge în drepturile creditorului, în limita plăţii făcute, şi, în această limită a plăţii, poate recupera ceea ce a plătit de la debitor, aspecte care fac de neînţeles forma preconizată a noului art. 71^3 alin. (2) în sensul trimiterii la subrogaţie. 8. În ceea ce priveşte reglementarea cesiunii de creanţă în legile speciale privind protecţia consumatorilor se fac referiri la capitolul VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, arătându-se că ele sunt aplicabile şi cesiunii de contract. O atare cesiune se poate realiza numai în favoarea entităţilor prevăzute de lege, respectiv cele prevăzute la art. 7 pct. 5 şi 17 din acelaşi act normativ. Se mai arată că entităţile care desfăşoară activităţi de recuperare a creanţelor trebuie să fie înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, conform art. 128 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 9. Se arată că cesiunea este opozabilă consumatorului în condiţii speciale faţă de dreptul comun, tocmai pentru a se asigura informarea completă şi corectă a consumatorului cu privire la drepturile pe care le are, precum şi protecţia juridică a acestuia. Această notificare nu cuprinde nicio informaţie cu privire la preţul cesiunii, pentru că aceasta nu constituie un element esenţial pentru consumator şi nu are niciun impact asupra situaţiei lui juridice ca debitor cedat. Se mai susţine că atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 cuprind multiple garanţii pentru protecţia consumatorilor în cazul cesiunilor de creanţă şi de contract. 10. Se susţine că principala problemă a noii legi este calificarea juridică a noului drept al consumatorului instituit prin art. 71^3 alin. (1) în oglindă cu obligaţia cesionarului din art. 71^2 de a nu putea pretinde de la debitorul consumator mai mult decât dublul preţului cesiunii plătit de cesionar cedentului. Se face referire la faptul că iniţiatorii legii au considerat acest mecanism ca fiind un retract litigios similar cu cel reglementat de art. 1.402 din Codul civil din 1864. Or, retractul litigios nu mai este reglementat de noul Cod civil, iar obiectul său îl constituia un drept litigios care face obiectul unei contestaţii judiciare, ceea ce înseamnă că se specula cu privire la soluţia eventuală pe care instanţa judecătorească o va pronunţa. Retractul litigios presupunea faptul material al plăţii integrale a preţului real al cesiunii, precum şi a tuturor spezelor, respectiv dobânzi aferente din ziua plăţii şi cheltuieli făcute de cesionar. Aşadar, Codul civil nu plafona suma pe care o plătea debitorul cedat cesionarului, ci textul se referea la o sumă, determinabilă de la caz la caz, care constituia o justă şi prealabilă despăgubire pentru cesionar. Mai mult, retractul litigios nu s-a aplicat în materie comercială, ci exclusiv în raporturile civile dintre neprofesionişti (art. 45 din fostul Cod comercial). Retractul litigios a fost amplu calificat ca fiind o „expropriere într-un interes privat şi în contradicţie flagrantă cu principiul libertăţii civile, care caracterizează societăţile moderne“. Mai mult decât atât, retractul litigios nu conferă satisfacţie morală şi de echitate niciuneia dintre părţi. Dacă cesionarul era considerat, în raporturile civile, necomerciale, un „speculant“, pentru că, având în vedere caracterul litigios al dreptului, plăteşte un preţ mai mic decât valoarea reală a bunului, sperând că va obţine o hotărâre judecătorească favorabilă şi astfel un câştig material, nu mai puţin, debitorul este un oportunist care, de asemenea, profită de această situaţie şi iese din proces plătind pe cesionar. Dacă debitorul ar considera ca nu există creanţă litigioasă şi că dreptatea este de partea lui, evident s-ar judeca până la final în proces, fără să plătească nimic nici cedentului, nici cesionarului. 11. Or, reglementarea analizată se îndepărtează esenţial de cea a retractului litigios din Codul civil din 1864. Calificarea dată noului mecanism juridic instituit de lege ca fiind un retract litigios sui generis nu poate fi acceptată din moment ce nu există în Codul civil o asemenea instituţie şi nu există dispoziţii legale generale care să se aplice în completare şi care să facă inteligibilă reglementarea, ceea ce duce la concluzia că noua reglementare nu se integrează în sistemul legislativ, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 12. Cu privire la art. 71^3 alin. (1) şi art. 71^4 se arată că sunt contrare art. 135 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. 13. Se susţine că art. 135 alin. (1) teza întâi din Constituţie se referă la „libera iniţiativă“, ceea ce înseamnă că statul nu poate impune şi nici controla direct sau indirect preţul produselor şi al serviciilor, atunci când acestea sunt rezultatul liberei iniţiative private. Textul se corelează cu art. 45 din Constituţie care garantează libertatea economică. 14. Astfel cum rezultă din expunerea cadrului legislativ existent, cesiunile de contracte, respectiv de creanţă şi, mai ales, cesiunile având ca obiect portofoliile de creanţe/contracte constituie operaţiuni fireşti de mobilizare a creanţelor pe care le deţin instituţiile de credit. Cesiunile sunt încheiate între profesionişti, iar raţiunile care stau la baza acestora sunt specifice unei economii de piaţă, neavând niciun fundament afirmaţiile referitoare la operaţiuni speculative, cu o cauză ilicită sau imorală. Noua reglementare nu se referă la interese privite ut singuli şi sporadic, în cadrul unui eventual proces punctual în care s-ar disputa dreptul de creanţă al băncii, ci instituie o regulă fără niciun fundament economic pentru un întreg sector economic, ceea ce este inadmisibil. 15. Elementul esenţial al reglementării îl constituie stingerea forţată a creanţei de către consumator la un preţ plafonat la cel mult dublul preţului cesiunii. Or, în cazul cesiunii de creanţă/contract intervin criterii economice, precum valoarea nominală a creanţei, preţul cesiunii, valoarea recuperabilă estimată de cesionar şi încasările nete din recuperarea creanţelor, iar reglementarea unui mecanism forţat de stingere a creanţei la un preţ maxim prestabilit face ca preţul cesiunii să nu mai fie liber stabilit. Altfel spus, la formarea preţului cesiunii, cesionarul va trebui să ia în calcul exercitarea dreptului de retract al consumatorului, ceea ce înseamnă că va stabili preţul cesiunii la o valoare cât mai apropiată de jumătate din valoarea nominală a creanţei, pentru ca valoarea estimată recuperabilă, reprezentând cel mult dublul preţului cesiunii, să se apropie de valoarea nominală a creanţei. Or, din perspectivă economică, oferirea unui asemenea preţ ar putea duce la asumarea unor riscuri pentru stabilitatea economică a companiei, inclusiv prin asumarea de pierderi din tranzacţia respectivă. 16. Rezultă că, prin acest mecanism, practic, se intervine în regulile economiei libere, în jocul cererii şi al ofertei şi se instituie pe piaţa secundară a creditelor neperformante un preţ artificial la care debitorul cedat poate dobândi/stinge el însuşi forţat creanţa de la cesionar, iar acest preţ legal maximal la care debitorul poate exercita retractul devine criteriul principal în funcţie de care se va stabili preţul cesiunii. În aceste condiţii, efectul economic firesc va fi cel de restrângere şi de blocare a pieţei secundare a creditelor neperformante, pentru că raportul între costuri şi venitul net realizat ar deveni vădit dezavantajos din punct de vedere economic pentru entităţile de recuperare a creanţelor. 17. Se arată că la nivel european este încurajat procesul de reducere a creditelor neperformante din portofoliile instituţiilor de credit, astfel încât sistemele financiare din cadrul Uniunii Europene să poată sprijini în continuare dezvoltarea economică. În acest sens, Consiliul European, la data de 11 iulie 2017, a adoptat un plan care cuprinde direcţii precum dezvoltarea şi reglementarea unei pieţe secundare a creditelor neperformante, prin eliminarea până în vara anului 2018 a impedimentelor de transfer al creditelor neperformante către entităţi de recuperare, cu protejarea drepturilor consumatorilor; emiterea unor ghiduri de management al creditelor neperformante; reglementarea unui nou cadru de management centralizat al creditelor neperformante la nivelul statelor membre. De asemenea, Comisia Europeană a lansat şi un prim proiect de Directivă europeană pentru cesionarea „NPL-urilor“ (creditelor neperformante). 18. Aşadar, piaţa secundară a creditelor neperformante este o componentă esenţială a pieţei creditelor şi în legătură în directă cu aceasta, tendinţa firească fiind aceea de dezvoltare a acesteia pentru că asigură o recuperare mai rapidă a creanţelor de către instituţiile de credit, ceea ce este de natură să faciliteze creditarea şi dezvoltarea economică. 19. Intervenţia asupra preţului cesiunilor legate de creditele acordate consumatorilor va afecta în mod direct şi grav piaţa creditelor şi sectorul bancar în ansamblu, constituind o intervenţie statală brutală şi inacceptabilă în raporturile dintre profesionişti, adică cedent şi cesionar, şi, prin ricoşeu, dintre aceştia şi debitorii cedaţi. 20. În ceea ce priveşte încălcarea art. 135 alin. (1) teza a doua din Constituţie, cu referire la libera concurenţă, se arată că se reduce libera concurenţă între entităţile care desfăşoară activităţi de recuperare din moment ce în mecanismul de formare a preţului cesiunii va intra cu rol determinant un element exogen economiei de piaţă, respectiv riscul retractului exercitat de consumator la preţul de cel mult dublul preţului cesiunii. Or, libera concurenţă între entităţile de recuperare este în mod evident afectată, deoarece formarea pe piaţă a preţului cesiunii nu mai este influenţată decisiv de performanţele economice, administrative şi manageriale de recuperare ale entităţilor respective, ci preţul cesiunii este influenţat în primul rând de preţul maximal instituit de lege ce poate fi recuperat de la un debitor subiect al unei cesiuni de creanţă. Noua reglementare nu stimulează, în mod evident, concurenţa pe piaţă între entităţile de recuperare, ci, dimpotrivă, reduce semnificativ concurenţa pe această piaţă şi chiar anulează motivaţia acestor investitori specializaţi de a rămâne pe piaţă, din moment ce, prin efectul legii, tendinţa este aceea de creştere, iar nu de scădere a preţului cesiunilor pe care ei ar urma să-l plătească instituţiilor de credit, corelativ cu diminuarea încasărilor nete. Se mai invocă art. 4 din Legea concurenţei nr. 21/1996, în considerarea căruia statul, în condiţii excepţionale, cu avizul Consiliului Concurenţei, poate dispune asupra preţurilor în anumite sectoare, dar o asemenea măsură trebuie să fie bine fundamentată şi limitată în timp. Or, legea criticată nu întruneşte aceste condiţii. 21. Se mai arată că reglementarea nu ţine seama de faptul că obiectul cesiunilor îl constituie practic portofoliile de creanţe, iar nu creanţele privite ut singuli astfel încât, în practică, nici nu este determinat un preţ real, special pentru fiecare creanţă, ceea ce face ca aplicarea reglementării să devină extrem de dificilă. 22. Se fac referiri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 45 şi art. 135 alin. (1) din Constituţie, şi anume Decizia nr. 498 din 10 mai 2012. 23. Cu privire la art. 71^3 alin. (1) şi art. 71^4 se arată că acestea contravin art. 44 şi art. 53 din Constituţie. Se arată că dreptul de creanţă este un bun incorporal, iar valoarea sa nominală constituie însăşi substanţa dreptului de creanţă, care este, în mod vădit, diminuată prin legea criticată. Aceasta îl privează pe cesionar de dreptul de a recupera creanţa în totalitate pentru a permite ca diferenţa de valoare să se regăsească în patrimoniul debitorului. Cesionarul suferă o pierdere valorică a creanţei, constând în diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea la care se exercită retractul, ceea ce echivalează cu o privare parţială de proprietate asupra creanţei legal dobândite, ceea ce este contrar art. 44 alin. (1) din Constituţie. 24. Având în vedere că cesiunea de creanţă sau cesiunea de contract au doar efect translativ, în sensul înlocuirii titularului creanţei cu un alt titular, fără a schimba condiţiile şi efectele contractului iniţial dintre părţi şi fără ca situaţia juridică a debitorului cedat să sufere modificări, rezultă că dispoziţiile legale care limitează dreptul cesionarului de a recupera integral creanţa de la debitorul cedat, doar în considerarea calităţii de cesionar, sunt neconstituţionale, pentru că încalcă principiul ocrotirii şi al garantării proprietăţii în mod egal, indiferent de titular. 25. Se mai arată că, întrucât în această materie, în mod frecvent, cesiunile se fac tot către creditori instituţii de credit şi instituţii financiare, rezultă că se încalcă principiul egalităţii. Calitatea de cesionar nu poate justifica limitarea exercitării dreptului de recuperare a creanţei de către persoanele juridice care dobândesc creanţele prin cesiune, în condiţiile legii. Dimpotrivă, calitatea de cesionar fundamentează dreptul acestuia de a dobândi creanţa astfel cum aceasta era deţinută de cedent, cu toate prerogativele pe care acesta le avea, în special dreptul de a primi integral plata de la debitorul cedat. Nu există, aşadar, nicio raţiune pentru a stabili un regim juridic diferit pentru instituţia de credit cesionară care dobândeşte creanţa faţă de instituţia de credit cedentă. Aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul în care cesionar este o entitate de recuperare a creanţelor, deoarece regimul juridic al proprietăţii asupra creanţei nu depinde de titular. Se încalcă, astfel, dispoziţiile art. 44 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 16 din Constituţie. 26. Se arată că ceea ce poate legiuitorul să facă - şi a făcut deja prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 - este să reglementeze obligaţia pentru cesionari de a respecta drepturile consumatorilor, ceea ce constituie o sarcină normală a proprietăţii asupra creanţei dobândite prin cesiune în această materie. 27. Se mai arată că, potrivit art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie, caracterul licit al dobândirii averii se prezumă. Or, reglementarea criticată prezumă caracterul ilicit al scopului urmărit la dobândirea proprietăţii, când, în realitate, acesta trebuie dovedit în justiţie pentru ca proprietarul să sufere eventualele consecinţe patrimoniale ale dobândirii ilicite a proprietăţii. O prezumţie absolută de cauză ilicită sau imorală, speculativă a dobândirii creanţei de către cesionar, care să îndreptăţească debitorul să exercite retractul antereferit încalcă textul constituţional al art. 44 alin. (8) teza a doua. 28. Se arată că din cuprinsul expunerii de motive rezultă că necesitatea acestei reglementări ar fi impusă de nevoia de a asigura protecţia drepturilor consumatorilor în cazul în care se cesionează creanţa, faţă de măsuri de executare abuzivă, de lipsire de libertate a debitorului captiv, faţă de abuzurile întâlnite în practică. Se arată că propunerea legislativă ar viza „cazuri sociale, dar mai ales exploatarea tragică a unor persoane care sunt pe cale de a fi evacuate din locuinţa de familie“. Or, această pretinsă raţiune a legii nu se regăseşte nicăieri în corpul acesteia sub forma unor condiţii speciale în care să se opereze limitarea drepturilor cesionarului de a recupera integral creanţa. Mai mult, în măsura în care dreptul de creanţă al cesionarului/cedentului este contestat sau în măsura în care procedurile de recuperare şi de executare silită sunt nelegale sau abuzive, debitorul cedat are deschisă calea la instanţa de judecată. Mai mult, în anumite condiţii, consumatorul persoană fizică se poate prevala de drepturile conferite de Legea nr. 77/2016 sau Legea nr. 151/2015. Prin urmare, măsura nu este necesară. Se mai arată că plafonarea creanţei nu este proporţională, întrucât nu există nicio justificare a ştergerii datoriei şi deci a stingerii dreptului de creanţă printr-o plată parţială. Simplul fapt că s-a realizat o cesiune de creanţă nu justifică o asemenea măsură de stingere a datoriei debitorului prin plata parţială a creanţei. Aşadar, se apreciază că se încalcă art. 44 alin. (1), art. 53 şi art. 135 din Constituţie. 29. Se mai arată că sunt încălcate prevederile art. 44 din Constituţie coroborate cu art. 21 şi art. 124, pentru că: (i) legea nu reglementează condiţiile în care se poate exercita de către consumator acest drept, respectiv dacă există o motivaţie şi o nevoie reală a consumatorului şi (ii) nici nu conferă acces la justiţie cesionarului pentru a se verifica dacă o asemenea stingere forţată a creanţei prin voinţa unilaterală a consumatorului este sau nu temeinic motivată. 30. Se mai arată că legea nu face nicio distincţie între debitorii care nu vor şi cei care nu pot să plătească. Se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016. O asemenea reglementare care stimulează o conduită a debitorilor contrară bunei-credinţe în executarea obligaţiilor nu poate să fie necesară într-o societate democratică. Similar celor reţinute de Curtea Constituţională prin decizia antereferită, un asemenea drept care conferă unui consumator puterea unilaterală de a modifica o situaţie juridică, de a stinge forţat datoria, printr-o operaţiune forţată în care lipseşte total voinţa creditorului, nu poate fi admis în sistemul de drept şi oricum nu poate fi realizat decât sub controlul strict al instanţelor de judecată. 31. Cu privire la art. II din legea criticată se arată că sintagma „pentru echilibrarea riscurilor contractuale“ din cuprinsul acestuia este neclară, întrucât din cuprinsul legii nu rezultă o asemenea cauză de natură să conducă la dezechilibrul contractual, din moment ce atât cesiunea de creanţă, cât şi cesiunea de contract nu pot genera un astfel de dezechilibru, fiind doar moduri de transmitere a creanţei. Este adevărat că această sintagmă este folosită în corpul Legii nr. 77/2016, însă în contextul respectiv aceasta are un înţeles specific, cu adaptările care au fost date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. Or, în legea analizată nimic nu sugerează existenţa unui caz de impreviziune. Având în vedere caracterul judiciar al aplicării impreviziunii, în contextul cesiunii de creanţă nu se poate da un asemenea înţeles aceleiaşi sintagme, din moment ce aşa-zisul retract se exercită de consumator extrajudiciar, fără a presupune existenţa unui proces în curs de judecată vizând fondul dreptului, şi, mai mult, legea nici nu instituie vreo procedură judiciară de control. Prin urmare, textul nu este inteligibil, pentru că nu se înţelege despre ce riscuri este vorba, de natură să genereze un dezechilibru contractual, între drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv între cesionar şi debitorul cedat. Întrucât însăşi ipoteza normei tranzitorii este neclară, practic textul în integralitate încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie în raport cu art. 36 şi art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000. 32. De asemenea se apreciază că art. II din legea criticată are un caracter de noutate în dreptul pozitiv şi că reglementează aspecte de drept substanţial. În aceste condiţii, textul analizat este retroactiv, pe de o parte, în privinţa contractelor de credit şi cesiune încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii şi, pe de altă parte, în privinţa contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, cu contracte de cesiune încheiate după intrarea în vigoare a legii, întrucât legea aplicabilă acestora este legea în vigoare la data naşterii creanţei deoarece determinarea legii aplicabile în timp se face prin raportare la momentul încheierii contractului. 33. Se mai arată că este irelevant faptul că executarea contractului se face în timp şi intră parţial sub imperiul noii legi, pentru că obligaţia debitorului de a rambursa integral creditul este o obligaţie cu caracter unic, care s-a născut la momentul la care s-a încheiat contractul de credit, chiar dacă această obligaţie de plată a fost eşalonată în timp sub forma unor rate. În mod corespunzător, obiectul cesiunii îl constituie creanţa corespunzătoare acestei obligaţii şi care are de asemenea un obiect unic, fixat în raport cu momentul încheierii contractului de credit. Pe cale de consecinţă, această creanţă a dobândit regimul juridic dat de legea în vigoare la data la care s-a născut, din punctul de vedere al transmisiunii ei. 34. Aşadar, creanţa fiind născută fie sub imperiul Codului civil din 1864, fie sub cel al noului Cod civil, îşi păstrează regimul juridic prevăzut de legea în vigoare la data la care s-a născut şi poate să fie transmisă, în mod liber, fără îngrădiri sau limitări care ar fi ulterior impuse prin legislaţie. Astfel, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate fac o distincţie între contractul de cesiune dintre cedent şi cesionar, inclusiv formalităţile de opozabilitate faţă de terţi, care sunt supuse legii în vigoare la data la care s-a încheiat cesiunea, şi regimul juridic al creanţei care face obiectul contractului de cesiune. Or, creanţa s-a născut la data la care s-a încheiat contractul de credit, având regimul juridic al unui bun de care creditorul poate dispune liber, fără nicio îngrădire legală, şi pe care îl poate transmite în vederea recuperării la valoarea lui nominală. În consecinţă, se apreciază că, şi în această ipoteză, chiar dacă cesiunea se încheie după intrarea în vigoare a noii legi, regimul juridic al creanţei este cel prevăzut de legea veche. Întrucât legea veche nu instituia o limitare a valorii recuperabile a creanţei şi nici vreun drept al debitorului cedat de a stinge datoria doar prin plata parţială a dublului preţului cesiunii, aplicarea legii noi creanţelor născute sub legea veche ar conduce la o schimbare a regimului juridic al creanţei ca bun care poate circula, prin vânzare-cumpărare. În concluzie, se arată că, şi în ipoteza contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, aplicarea acesteia din urmă este contrară principiului neretroactivităţii, chiar dacă contractul de cesiune se încheie sub imperiul legii noi. În acest sens se face trimitere mutatis mutandis la art. 135 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. 35. Se concluzionează în sensul că art. II din lege încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie în măsura în care se aplică contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. 36. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 37. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 38. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 30-33 din Legea nr. 24/2000 se arată că principiul legalităţii impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 10 iulie 2012 s-a statuat că aceste aspecte „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii“, iar soluţionarea acestora nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în cea exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări. Se fac largi referiri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii. 39. Aşadar, se consideră că normele de tehnică legislativă au fost respectate în ceea ce priveşte expunerea de motive, propunerea legislativă fiind avizată favorabil de Consiliul Legislativ, în calitatea acestuia de organ consultativ de specialitate al Parlamentului. De asemenea se precizează că expunerea de motive nu este parte din lege şi nu poate conduce la neconstituţionalitatea legii. Parlamentul, în calitate de unică putere legiuitoare, a adoptat actul normativ în mod legitim şi asumat, conform Constituţiei, principiul legalităţii stând la baza oricăror acte adoptate de acest organ reprezentativ. 40. În concluzie, se apreciază că legea criticată a fost adoptată cu respectarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi a Legii nr. 24/2000. 41. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 141 din Constituţie coroborat cu art. 1 alin. (3) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 se arată că faptul că avizul acestui organ consultativ nu există nu înseamnă că el nu a fost cerut. Din fişa legii supuse criticii de neconstituţionalitate existentă la Senat se poate remarca faptul că în data de 6 septembrie 2017 s-au cerut avize şi puncte de vedere de la toate instituţiile implicate în procesul de legiferare. Neîndeplinirea de către Consiliul Economic şi Social a atribuţiei sale de a emite avizul consultativ prevăzut în legea sa de organizare, ca urmare a adresei emise de Senatul României, prin care se solicită acest aviz, constituie o înţelegere greşită a rolului său consultativ obligatoriu, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social. Lipsa avizului acestui organ consultativ nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate a legii, astfel cum nici expunerea de motive nu poate fi o cauză de neconstituţionalitate. Niciunul dintre cele două documente nu face parte din textul legii, ci doar completează procesul de legiferare. 42. În concluzie, legea criticată a fost adoptată cu respectarea art. 141 din Constituţie şi art. 30-32 din Legea nr. 24/2000, deoarece Parlamentul a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, iar faptul că acesta nu l-a emis nu este de natură să aducă atingere constituţionalităţii legii. 43. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 13 din Legea nr. 24/2000 se apreciază că reglementările actului normativ contestat sunt în deplină concordanţă atât cu prevederile dreptului comun, cât şi cu legile speciale. Se arată că, în Codul civil din 1864, definiţia, condiţiile şi efectele cesiunii de creanţă erau reglementate de dispoziţiile art. 1.391-1.398 şi, respectiv, art. 1.402-1.404. Conform prevederilor menţionate, cesiunea de creanţă era reprezentată de convenţia prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Cesiunea de creanţă era caracterizată ca fiind un contract cu titlu oneros sau uneori gratuit, consensual, al cărui obiect îl putea constitui orice creanţă (nu doar cea reprezentată de o sumă de bani). Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instituţia cesiunii de creanţă a fost reconfigurată, comportând o reglementare mai specifică şi detaliată. Astfel, în ceea ce priveşte efectele cesiunii de creanţă, prevederile art. 1.570 din Codul civil instituie în mod expres o clauză de inalienabilitate, stabilind că cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului nu operează faţă de debitor decât dacă „debitorul a consimţit la cesiune“. Ca şi în vechea reglementare, conform art. 1.573, cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar prin simpla realizare a acordului de voinţă în sensul transmiterii creanţei. Faţă de debitorul cedat, cesiunea va produce efecte juridice de la data acceptării acesteia prin înscris cu dată certă sau de la data notificării în scris a cesiunii pe suport hârtie sau în format electronic cu referire la identitatea cesionarului şi individualizarea creanţei alături de precizarea că plata se va face cesionarului. Odată creanţa cedată şi formalităţile prevăzute de lege realizate, debitorul se poate apăra împotriva cesionarului prin toate mijloacele legale de care ar fi putut uza împotriva creditorului. 44. Sintetizând cele expuse, se arată că, faţă de Codul civil din 1864, noul Cod civil defineşte mai clar limitele de incidenţă ale instituţiei cesiunii de creanţă, condiţiile de opozabilitate ale acesteia faţă de debitor şi faţă de terţi fiind nu neapărat mai severe (în noua reglementare fiind suficient ca acceptarea debitorului să deţină dată certă şi nu formă autentică), dar mai detaliate (noua reglementare stabilind inclusiv conţinutul notificării cesiunii). 45. Punctual, dispoziţiile normelor de drept comun se completează cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi eventual cu reglementarea oferită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară. Astfel, din analiza textelor legale citate, se constată că, pe lângă condiţiile generale reglementate de normele de drept comun, convenţiile de cesiune a unor credite bancare trebuie să îndeplinească cerinţe şi formalităţi suplimentare. 46. Prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori au fost reaşezate obligaţiile şi conduita instituţiilor bancare cu referire la acordarea creditelor şi s-au suplimentat cerinţele prudenţiale în materie. Referitor la efectele cesiunii de creanţă în materia creditelor bancare, ca şi legislaţia anterioară, prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 reconfirmă posibilitatea debitorului cedat de a opune cesionarului orice mijloc de apărare pe care l-ar fi putut invoca în faţa creditorului cedent. Una dintre cele mai importante noutăţi introduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 o reprezintă regula prevăzută la art. 58 alin. (5), potrivit căreia: „contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe.“ 47. Faţă de legislaţia anterioară, în beneficiul consumatorului titular de credite bancare sunt consfinţite noi drepturi, acesta având posibilitatea contestării debitului pe cale necontencioasă sau direct în faţa instanţei de judecată, conform normelor de drept comun. Tot în sensul suplimentării drepturilor debitorului şi al protecţiei acestuia, vin şi prevederile art. 60 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, acestea introducând o serie de restricţii şi interdicţii în conduita cesionarului recuperator de creanţe şi a instituţiilor bancare. Se menţionează că reglementarea aspectelor de mai sus a rezultat sine die din transpunerea Directivei 2014/17/UE, însă aceasta a fost reclamată şi de realitatea din plan socio-juridic. 48. Prin comparaţie cu perioada anterioară intervenirii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, se consideră că, în lumina acestui act normativ, cel puţin în ceea ce priveşte categoria convenţiilor de credit guvernate de aceasta, instituţia cesiunii de creanţă a unui credit bancar este reglementată mult mai punctual, cu cerinţe şi obligaţii suplimentare atât pentru creditorul cedent, cât şi pentru cesionar. 49. Se apreciază că actul normativ vine să echilibreze interesele dintre consumatorii titulari ai convenţiilor de credit şi cesionarii creditorilor principali, cei dintâi beneficiind de căi suplimentare prin care se pot apăra, cum ar fi posibilitatea contestării creanţei în faţa cesionarului sau a instanţei de judecată, dreptul de a fi notificaţi atât de către creditorul cedent, cât şi de către cesionar, dreptul de a fi supuşi procedurilor de recuperare a sumelor datorate exclusiv de către entităţile înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în acest scop. 50. Se concluzionează în sensul că, prin introducerea art. 71^3 şi 71^4, se completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 cu prevederi noi, în deplin acord cu legislaţia şi contextul socio-juridic existent, cu scopul clar exprimat de a proteja consumatorul. 51. Se invocă art. 2 alin. (1) din Directiva 2014/17/UE din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, potrivit căruia „prezenta directivă nu împiedică statele membre să menţină sau să introducă dispoziţii mai stricte în scopul de a proteja consumatorii, cu condiţia ca dispoziţiile respective să fie coerente cu obligaţiile acestora în temeiul dreptului Uniunii“. Se menţionează că art. 1 alin. (5) din Constituţie presupune asigurarea unui cadru legislativ flexibil. Intervenţia legislativă este necesară atât pentru a adapta actele normative la realităţile economice şi sociale, dar şi pentru a asigura un cadru legislativ unitar, care să asigure o mai bună aplicare a legii şi pentru îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii. În acest cadru, se menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.237 din 6 octombrie 2010. 52. În aceste condiţii, se apreciază că noua lege se integrează organic în sistemul legislaţiei şi este în deplină concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale protocoalelor adiţionale la aceasta, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nu încalcă dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000. 53. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 71^3 alin. (1) şi art. 71^4 privind limitarea cuantumului creanţei pe care cesionarul o poate opune debitorului cedat se menţionează că intervenţia statului este în scopul de a proteja consumatorul. Libertatea contractuală este exercitată de pe poziţii de putere şi poate aluneca spre abuz de putere economică. Acest domeniu impune o reglementare atent motivată de faptul că sunt cazuri sociale şi pot exista situaţii tragice. Modificarea legislativă vine ca o soluţie la o problemă a societăţii româneşti. Pe rolul instanţelor de judecată sunt înregistrate numeroase cauze în care sunt semnalate abuzuri ale instituţiilor bancare. Prin introducerea dispoziţiilor criticate se limitează cuantumul creanţei pe care cesionarul o poate opune debitorului cedat. Intervenţia statului este constituţională, nu încalcă principiile economiei de piaţă. Se arată că, prin introducerea art. 71^3 şi 71^4, legiuitorul a avut în vedere ocrotirea drepturilor consumatorului şi prevenirea speculării drepturilor cesionate de către cesionar. 54. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 135 alin. (1) din Constituţie, cu referire la libera iniţiativă, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, statul nu mai este deţinătorul exclusiv al tuturor pârghiilor economice, rolul său fiind limitat la crearea cadrului general, economic, social, politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004). Aşadar, funcţionarea economiei de piaţă şi aplicarea principiilor care îi sunt proprii nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun stabilirea şi respectarea anumitor reguli de natură să îi protejeze pe toţi participanţii la circuitul economic, precum şi viaţa cetăţenilor (Decizia nr. 211 din 4 mai 2004). 55. În aceste condiţii, se arată că limitarea plafonului sumei pe care cesionarul o va putea pretinde debitorului cedat, respectiv cel mult dublul preţului cesiunii, nu contravine prevederilor art. 135 alin. (1) din Constituţie. 56. Se menţionează că în ultimii ani au fost şi sunt încă numeroase litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti prin care consumatorii s-au plâns de existenţa clauzelor abuzive din contractele de creditare, de modalitatea în care au fost preluaţi de firmele recuperatoare de creanţe şi că există foarte multe situaţii în care instanţele judecătoreşti din România au constatat abuzuri. În acest context sociojuridic se apreciază că intervenţia statului este necesară. Astfel, statul, prin mijloace specifice, poate interveni asupra preţului prin stabilirea preţurilor maximale. Atunci când realitatea socioeconomică a cerut-o, statul a intervenit limitând adaosurile comerciale şi obligând comercianţii să afişeze aceste adaosuri. Exemplificativ se menţionează Hotărârea Guvernului nr. 547/1995, cu referire la intervenţia statului prin luarea de măsuri de coordonare şi de reglementare a preţurilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, prin aplicarea unui adaos comercial limitat aplicat la preţul liber stabilit. 57. Se arată că instanţa constituţională s-a mai pronunţat asupra aspectului care vizează impunerea de către stat a unor măsuri restrictive în sensul că funcţionarea economiei de piaţă şi aplicarea principiilor care îi sunt proprii nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun stabilirea şi respectarea anumitor reguli de natură să îi protejeze pe toţi participaţii la circuitul economic, precum şi viaţa cetăţenilor. Obligaţii pentru stat, în acest sens, sunt prevăzute, de exemplu, în dispoziţiile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. b) şi f) (a se vedea Decizia nr. 211 din 4 mai 2004). 58. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 135 alin. (1) din Constituţie, cu referire la concurenţa loială, se arată că aceasta desemnează comportamentul comerciantului conform regulilor de comerţ, statul garantând libera concurenţa prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat. Astfel, art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie instituie obligaţia statului de a proteja concurenţa loială. Scopul acestei reglementări îl reprezintă nu numai stimularea progresului prin încurajarea îmbunătăţirii propriei afaceri, dar şi protecţia consumatorului. 59. Prin introducerea noilor prevederi nu este afectată libera concurenţă, nu se creează situaţii diferenţiate între entităţile de recuperare. Se susţine că autorii sesizării nu semnalează o încălcare concretă a liberei concurenţe, ci reclamă faptul că prin introducerea noilor prevederi nu ar mai fi stimulat mediul concurenţial, ceea ce este o simplă supoziţie, lipsită de argumente clare. 60. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 44 coroborat cu art. 53 din Constituţie se arată că textul normativ contestat nu afectează proprietatea asupra bunului dobândit. Acest bun, în speţă creanţa, intră în patrimoniul cesionarului cu valoarea nominală de achiziţie. Conform legii, creanţa poate fi recuperată de la debitor într-un cuantum care reprezintă dublul valorii achitate pentru aceasta. Prin urmare, prin intervenţia actului normativ se limitează doar profitul obţinut. Nu poate fi vorba de o pierdere ori de o afectare a proprietăţii bunului cumpărat. Interesul protejat este reprezentat de echitatea care trebuie să existe în materie contractuală, de echilibrul dintre obligaţiile asumate de profesionişti şi cele asumate de consumatori, categorie prezumată de lege a fi dezavantajată faţă de profesionişti. 61. Faţă de cele susţinute anterior se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 7 mai 2014, potrivit căreia legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. Totodată, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Se apreciază că dreptul de proprietate privată nu este îngrădit în niciun fel prin legea criticată, însă trebuie exercitat în limitele stabilite de aceasta, ceea ce este în acord cu Constituţia. 62. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea art. 53 din Constituţie se arată că dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu poate fi exercitat în dauna consumatorilor, categorie prezumată a fi vulnerabilă în raport cu profesioniştii. 63. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. II din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 36 şi art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 se arată că acesta respectă normele de tehnică legislativă. Conţinutul articolului este clar, sintagma „în vederea echilibrării riscurilor contractuale“ este corect utilizată. Cesiunea de creanţă sau de contract, fie individuală, fie având ca obiect un portofoliu de creanţe sau de contracte de credit, poate genera un dezechilibru contractual. Prin norma de drept contestată se încearcă crearea unui echilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv între cesionar şi debitorul cedat. 64. Se menţionează că impreviziunea reprezintă o excepţie de la principiul pacta sunt servanda a anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele. Rezultă că scopul aplicării impreviziunii este echilibrarea riscurilor contractuale dacă sunt respectate condiţiile impreviziunii. Astfel, sintagma „pentru echilibrarea riscurilor contractuale“ din cuprinsul textului legal criticat aduce un plus de claritate normei juridice atacate prin precizarea scopului aplicării impreviziunii. 65. În ceea ce priveşte faptul că art. II din legea criticată ar încălca dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie se arată că această chestiune ţine de aplicarea legii în timp, nefiind una de constituţionalitate. 66. Se menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că un act normativ nu este retroactiv atunci când modifică pentru viitor o stare de fapt născută anterior şi nici când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze pentru perioada ulterioară intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (Decizia nr. 784 din 3 iunie 2010). Se mai invocă Decizia nr. 649 din 29 noiembrie 2005, prin care s-a statuat că un text de lege, prin trimiterea, pentru completarea ori aplicarea corespunzătoare, la alte reglementări legale intrate în vigoare anterior, nu devine retroactiv, întrucât dispoziţiile sale vor fi aplicate numai raporturilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, iar nu raporturilor juridice preexistente. 67. Se mai arată, invocându-se Decizia nr. 1.105 din 8 septembrie 2011, că o eventuală diferenţă de tratament juridic rezultată în urma modificării legii nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de succesiune a legii, ce se aplică numai pentru viitor. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică dispoziţiile legale anterioare cu privire la anumite raporturi sociale, toate efectele produse înainte de intrarea ei în vigoare nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări. 68. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 69. La dosarul cauzei, Asociaţia Română a Băncilor, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. 70. Prin Adresa nr. 1.303 din 25 februarie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat secretarului general al Senatului să indice dacă în procesul legislativ aferent Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, iar, în caz afirmativ, să comunice o copie de pe adresa de solicitare a acestui aviz. Prin Adresa nr. 1.355 din 26 februarie 2019, secretarul general al Senatului a răspuns în sensul că pentru legea menţionată anterior nu a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social. 71. Curtea, la termenul de judecată din 27 februarie 2019, a amânat dezbaterile pentru data de 13 martie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, înscrisurile solicitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 72. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 73. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care au următorul cuprins: - Art. I (cu referire la art. 71^3): "(1) Cesionarul nu va putea pretinde de la debitorul care are calitatea de consumator mai mult decât dublul sumei plătite de acesta pentru a cumpăra creanţa de la cedent.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică indiferent de instrumentul juridic utilizat pentru transferul creanţei, inclusiv în cazurile cesiunii de contract, al cesiunii de portofoliu de creanţă şi al subrogaţiei." – Art. I (cu referire la art. 71^4): „Debitorul-cedat care are calitatea de consumator se va putea elibera de datorie plătind cesionarului cel mult dublul preţului pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi creanţa, fără costuri suplimentare.“; – Art. II: „Pentru echilibrarea riscurilor contractuale, prevederile art. 713 şi 714 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare.“ 74. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la statul de drept, alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1), (2) şi (8) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) cu referire la libertatea comerţului şi concurenţa loială şi art. 141 privind Consiliul Economic şi Social. De asemenea, în critica de neconstituţionalitate formulată, se fac referiri la dispoziţiile: A) Art. 13, art. 30-33, art. 36 şi art. 37 alin. (2) şi art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare: "ART. 13 Integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte; d) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului." "ART. 30 Instrumentele de prezentare şi motivare (1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; b) note de fundamentare - în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora; c) referate de aprobare - pentru celelalte acte normative; d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului. (2) Expunerile de motive, notele de fundamentare, referatele de aprobare şi studiile de impact constituie instrumentele de prezentare şi motivare ale noilor reglementări propuse. (3) În cazul proiectelor de legi pentru care Guvernul îşi angajează răspunderea, documentele de motivare care însoţesc aceste proiecte sunt expunerea de motive şi, după caz, raportul prevăzut la art. 29." "ART. 31 Cuprinsul motivării (1) Instrumentul de prezentare şi motivare include conţinutul evaluării impactului actelor normative, cuprinzând următoarele secţiuni: a) motivul emiterii actului normativ - cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect. Pentru ordonanţele de urgenţă vor fi prezentate distinct elementele obiective ale situaţiei extraordinare care impune reglementarea imediată, nefiind suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse; b) impactul socioeconomic - efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social şi asupra mediului înconjurător, inclusiv evaluarea costurilor şi beneficiilor; c) impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri; d) impactul asupra sistemului juridic - implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi alte documente relevante pentru transpunerea sau implementarea prevederilor legale respective; implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare; preocupările în materie de armonizare legislativă; e) consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ, organizaţiile şi specialiştii consultaţi, esenţa recomandărilor primite; f) activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ; g) măsurile de implementare - modificările instituţionale şi funcţionale la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. (2) În situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se emite. (3) Forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social. (4) Guvernul stabileşte structura şi conţinutul detaliat al instrumentelor de prezentare şi motivare pentru actele normative iniţiate de Guvern." "ART. 32 Redactarea motivării (1) Documentele de motivare se redactează într-un stil explicativ, clar, folosindu-se terminologia proiectului de act normativ pe care îl prezintă. (2) Motivarea trebuie să se refere la forma finală a proiectului de act normativ; dacă pe parcurs s-au adus unele modificări proiectului, ca urmare a propunerilor şi observaţiilor primite de la organele de avizare, motivarea iniţială trebuie reconsiderată în mod corespunzător." "ART. 33 Studiul de impact (1) Scopul elaborării studiului de impact este de a estima costurile şi beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea proiectului de lege, precum şi de a evidenţia dificultăţile care ar putea apărea în procesul de punere în practică a reglementărilor propuse. (2) Studiul de impact este întocmit, de regulă, de structurile de specialitate în domeniu ale administraţiei publice centrale, la cererea Guvernului. Pentru propunerile legislative iniţiate de deputaţi sau de senatori, studiile de impact se întocmesc prin grija ministerelor de resort, la solicitarea comisiilor parlamentare. (3) În studiul de impact se face referire: a) la starea de fapt existentă la momentul elaborării noii reglementări; b) la modificările care se propun a fi aduse legislaţiei existente; c) la obiectivele urmărite prin modificarea legislaţiei existente; d) la mijloacele disponibile în vederea realizării scopurilor propuse; e) la dificultăţile care ar putea fi întâmpinate în aplicarea noilor dispoziţii; f) la evaluarea costurilor impuse de adoptarea proiectului de lege şi a eventualelor economii bugetare generate de aceasta, la motivele care stau la baza acestei evaluări, precum şi la modalitatea de calcul al costurilor şi economiilor; g) la beneficiile rezultate prin implementarea proiectului de lege, altele decât cele de natură economică; h) la analiza comparativă a costurilor şi a beneficiilor pe care le implică proiectul de lege, din care să reiasă dacă beneficiile sunt justificate de costuri." "ART. 36 Stilul actelor normative (1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie. (2) Este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. În cazurile în care se impune folosirea unor termeni şi expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română. (3) Termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate la care se referă reglementarea. (4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia." "ART. 37 Unitatea terminologică […] (2) Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.“;" "ART. 54 Dispoziţiile tranzitorii […] (2) Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive" B) Art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 5 din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare: - Art. 1 alin. (2): „(2) Consiliul Economic şi Social este instituţie publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului tripartit la nivel naţional dintre organizaţiile patronale, organizaţiile sindicale şi reprezentanţi ai asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale ai societăţii civile.“; – Art. 2 alin. (1) şi (2): "(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.(2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt: a) politicile economice; b) politicile financiare şi fiscale; c) relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament; d) agricultură, dezvoltare rurală, protecţia mediului şi dezvoltare durabilă; e) protecţia consumatorului şi concurenţă loială; f) cooperaţie, profesii liberale şi activităţi independente; g) drepturi şi libertăţi cetăţeneşti; h) politicile în domeniul sănătăţii; i) politicile în domeniul educaţiei, tineretului, cercetării, culturii şi sportului." – Art. 5: "Consiliul Economic şi Social exercită următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2), iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative; b) elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din proprie iniţiativă, analize şi studii privind realităţile economice şi sociale; c) semnalează Guvernului sau Parlamentului apariţia unor fenomene economice şi sociale care impun elaborarea unor noi acte normative." (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 75. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 83 de deputaţi. 76. Cu privire la termenul în care a fost sesizată, Curtea constată că legea a fost adoptată, în procedură generală, de Camera decizională, Camera Deputaţilor, la data de 19 decembrie 2018, iar la 20 decembrie 2018 a fost depusă pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată şi înregistrată la Curtea Constituţională în data de 27 decembrie 2018. Aşadar, întrucât legea nu a fost încă promulgată la data menţionată, Curtea, sub acest aspect, a fost legal sesizată, chiar în afara termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu referire la termenul de 5 zile. (2) Parcursul legislativ al legii analizate 77. Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a fost iniţiată de 93 de deputaţi şi senatori şi înregistrată la Biroul permanent al Senatului la 30 iunie 2017. La data de 5 septembrie 2017, s-au solicitat avize de la Consiliul Legislativ şi punct de vedere de la Guvern. La data de 26 februarie 2018, legea a fost adoptată de plenul Senatului (pentru = 69, împotrivă = 15, abţineri = 3). La aceeaşi dată, propunerea legislativă este transmisă la cealaltă Cameră spre dezbatere. La data de 19 decembrie 2018, legea a fost adoptată de plenul Camerei Deputaţilor (pentru = 188, împotrivă = 34, abţineri = 4, nu au votat = 1). La data de 20 decembrie 2018, legea a fost depusă pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. La data de 27 decembrie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 78. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, Curtea, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019), a statuat că art. 141 din Constituţie consacră Consiliului Economic şi Social rolul de „organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare“. Prevederile constituţionale menţionate sunt reluate în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, iar, potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din această lege, „(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative. (2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt: (...) c) relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament“. 79. Cu privire la rolul Consiliului Economic şi Social şi natura avizului acestuia, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, şi Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, a statuat că art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere. 80. Într-un mod cu totul diferit, legiuitorul constituant a reglementat în art. 79 din Legea fundamentală rolul Consiliului Legislativ, de „organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României“. Sub acest aspect, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Legislativ duce la neconstituţionalitatea legii sau ordonanţei - simplă sau de urgenţă. Dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativităţii solicitării avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social, atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Legea fundamentală, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79, pentru reglementarea rolului şi atribuţiilor Consiliului Legislativ. 81. Curtea a reţinut, în consecinţă, că nesolicitarea obligatorie a avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social nu poate avea drept consecinţă neconstituţionalitatea actului normativ respectiv, prin raportare la art. 141 din Constituţie. Aceste considerente ale Curţii se impun a fi menţinute şi în speţa de faţă, prin raportare strict la prevederile art. 141 din Constituţie. 82. Prin raportare, însă, la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe anterior menţionate, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece din consultarea fişei legislative a legii criticate rezultă că avizul acestei autorităţi nu a fost solicitat. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Or, dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 248/2013 prevăd obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale Consiliului. În acest sens se observă că legea criticată vizează unul dintre aceste domenii, respectiv protecţia consumatorului, astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii. Prin urmare, în lipsa solicitării avizului cu prilejul declanşării procedurii parlamentare de legiferare a actului normativ examinat, reiese că au fost nesocotite prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dată fiind materia de reglementare a propunerii legislative în discuţie, era obligatoriu să fi fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, în sensul consultării acestuia, ca organ de specialitate consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, neavând relevanţă dacă legiuitorul, în opera sa de legiferare, ar fi ţinut sau nu seama de conţinutul acestuia. Ignorarea principiului constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare ar plasa legiuitorul pe o poziţie privilegiată, interzisă de principiul constituţional al egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege.” 83. În consecinţă, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 84. Întrucât au fost constatate viciile de neconstituţionalitate de natură extrinsecă mai sus arătate, care, în final, atrag neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, Curtea nu va mai proceda la examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă formulate în prezenta cauză. De asemenea, pentru acelaşi motiv, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că nu mai este necesară nici examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 253, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). 85. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea unei legi, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, instanţa de contencios constituţional reaminteşte că nu pot fi incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 254, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 36 şi următoarele, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 47). Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (ilustrative sunt, în acest sens, Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 254, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, sau Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). 86. Raportat la cele constatate prin prezenta decizie, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. Evident, cu prilejul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate indicaţiile cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate. În acest sens Curtea reaminteşte considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea în acest sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 255, Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). Curtea a reţinut totodată că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept. 87. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
