Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.394/1/2021
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele e Secţiei│
│ │a II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa-Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Csaba Bela │- judecător la Secţia a │
│Nasz │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia a │
│Speranţa │II-a civilă │
│Cornea │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a │
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Andrieş│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia de│
│Ionescu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Horaţiu │- judecător la Secţia de│
│Pătraşcu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Ionel Barbă │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia de│
│Marchidan │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe │contencios administrativ│
│Severin │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii care formează obiectul Dosarului nr. 1.394/1/2021 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin. 4. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare cererea de recurs în interesul legii, formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, care formează obiectul Dosarului nr. 1.394/1/2021. 6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cuprinzând hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general. 8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază, în principal, că sesizarea este admisibilă. Pe fond, se arată că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică continuarea judecăţii, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea acestei cereri. În argumentarea acestei opinii susţine că art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură, ceea ce echivala cu o întrerupere a cursului judecăţii. În schimb, Codul de procedură civilă în vigoare stabileşte un regim juridic diferit în privinţa efectului cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei până la soluţionarea acestei cereri, în sensul că judecata continuă, fiind împiedicată doar pronunţarea hotărârii. 9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 10. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii, formulat în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, solicitându-i să se pronunţe asupra următoarei probleme de drept, care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare împiedică efectuarea de acte de procedură în continuarea judecăţii? II. Obiectul recursului în interesul legii 11. Din cuprinsul actului de sesizare rezultă că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Problema de drept ivită în practica judiciară este legată de efectele formulării unei cereri de recuzare asupra procesului pendinte, respectiv dacă o astfel de cerere determină o suspendare a cursului judecăţii, inclusiv amânarea dezbaterilor asupra fondului cauzei, până la soluţionarea incidentului procedural de către un alt complet sau, dimpotrivă, judecata continuă, cu posibilitatea efectuării oricăror acte de procedură, până la momentul deliberării şi pronunţării hotărârii. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 12. Codul de procedură civilă Art. 49 - Starea cauzei până la soluţionarea cererii "(1) Până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză.(2) Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare." IV. Orientările jurisprudenţiale divergente 13. Titularul sesizării relevă faptul că, urmare a unei sesizări venite din partea judecătorilor Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Galaţi, a fost verificată jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti aflate în aria de competenţă a acestei instanţe, constatându-se că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite şi contradictorii. 14. În acest context, a fost verificată jurisprudenţa referitoare la această problemă de drept, la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară, constatându-se existenţa unei practici neunitare, atât la nivelul curţilor de apel, cât şi în interiorul aceloraşi secţii, justificată fiind punerea în mişcare a unui mecanism procedural menit să asigure unificarea jurisprudenţei, aşa cum este recursul în interesul legii. 15. Astfel, cu privire la problema de drept care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale. 16. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecăţii, instanţa putând efectua orice acte de procedură, dar cu o singură interdicţie, aceea de a nu pronunţa hotărârea în cauză până la soluţionarea cererii de recuzare de către un alt complet. 17. În susţinerea acestei opinii au fost exprimate argumente referitoare la modul de formulare a textelor de lege supuse interpretării, precum şi argumente care vizează intenţia legiuitorului. 18. În prima categorie de argumente se porneşte de la diferenţa de formulare a textelor de lege care reglementează regimul juridic al declaraţiei de abţinere [art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă] şi acela al cererii de recuzare [art. 49 alin. (2) din acelaşi cod]. 19. Astfel, dacă pentru abţinere se interzice expres efectuarea oricărui act de procedură, ceea ce este echivalent cu suspendarea judecăţii (soluţie existentă şi sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865), pentru recuzare interdicţia nu mai există, dimpotrivă, se menţionează expres că suspendarea judecăţii nu operează. 20. Acest element, coroborat cu amânarea doar a pronunţării soluţiei în cauză, conduce la concluzia că judecata poate continua. Aşadar, pot fi efectuate orice acte de procedură, pot avea loc dezbateri, iar instanţa poate rămâne în pronunţare, care însă va fi amânată, în vederea soluţionării cererii de recuzare. 21. A doua categorie de argumente porneşte de la raţionamentul că, fiind vorba despre interpretarea unui text de lege, aceasta trebuie făcută în acord cu intenţia legiuitorului. Or, interpretarea din cadrul primei orientări respectă intenţia legiuitorului, exprimată în două principii fundamentale, şi anume: principiul celerităţii judecăţii şi acela al protejării bunei-credinţe, în sensul că este descurajată formularea unor cereri de recuzare vădit neîntemeiate, şicanatoare în raport cu partea adversă, făcute exclusiv în scopul tergiversării judecăţii. 22. S-a mai arătat că, indiferent de soluţia dată asupra recuzării, nicio parte nu este prejudiciată. Astfel, dacă cererea de recuzare se admite, atunci actele de procedură îndeplinite de instanţă în compunere şi cu judecătorul recuzat sunt anulabile, în condiţiile art. 51 alin. (6) teza a doua din Codul de procedură civilă, fiind apărate interesele părţii care a formulat-o. În schimb, dacă cererea de recuzare este respinsă, judecata continuă, fiind astfel protejate interesele părţii adverse. 23. În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, precum şi de instanţe aflate în circumscripţiile acestora. 24. În cea de a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că formularea cererii de recuzare conduce la oprirea cursului judecăţii până la soluţionarea incidentului procedural, inclusiv amânarea dezbaterilor. 25. În susţinerea acestei opinii au fost, de asemenea, exprimate două categorii de argumente: unele referitoare la modul de formulare a textului de lege supus interpretării, iar altele privitoare la intenţia legiuitorului. 26. Astfel, faţă de expresiile folosite de legiuitor, respectiv „nu se va face niciun act de procedură“ şi „pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc“, precum şi faţă de precizarea din alin. (2) al art. 49 din Codul de procedură civilă, în sensul că formularea cererii de recuzare nu determină suspendarea judecăţii, se poate considera că atât abţinerea, cât şi recuzarea determină întreruperea judecăţii până la soluţionarea incidentului procedural. 27. S-a mai arătat că art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispunând că cererea de recuzare „nu determină suspendarea judecăţii“, nu impune nici continuarea acesteia, astfel încât neefectuarea vreunui act de procedură este compatibilă cu excluderea suspendării judecăţii. 28. Teza a doua a alin. (2) al art. 49 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai situaţiei speciale în care singurul act de procedură rămas a fi efectuat în cauză este reprezentat de pronunţarea soluţiei. Or, soluţia legislativă pentru un astfel de caz particular nu poate determina regimul juridic general al cererii de recuzare. Aşadar, va avea loc „temporizarea“ cursului judecăţii până la soluţionarea recuzării. 29. A doua categorie de argumente vizează respectarea principiului bunei-credinţe, care este prezumată în cazul titularului cererii de recuzare. Cu temei, această parte ar putea să reproşeze că, prin continuarea judecăţii, după formularea cererii de recuzare, toate concluziile sale ar fi pur formale, mai ales dacă cererea s-ar admite, poziţia judecătorului recuzat, în faţa căruia au fost formulate, fiind predeterminată şi cunoscută. 30. În al doilea rând, s-a subliniat că, după admiterea cererii de recuzare, actele săvârşite în cursul judecăţii, între momentul formulării cererii de recuzare şi acela al soluţionării sale, sunt anulabile, în condiţiile art. 51 alin. (6) teza a doua din Codul de procedură civilă, fiind necesară refacerea lor în faţa completului de judecată având o nouă compunere, iar judecata va fi întârziată, ceea ce contravine principiului celerităţii procesului civil. 31. În sensul acestei opinii, au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, precum şi de instanţe aflate în circumscripţiile acestora. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 32. Prin Decizia nr. 166 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu toate criticile formulate. În considerentele circumscrise paragrafelor nr. 18 şi 19 din decizia anterior evocată, s-au reţinut următoarele: „Cererea de recuzare este formulată de părţile din proces, iar declaraţia de abţinere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care apreciază că s-ar afla într-unul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. Aşadar, cele două instituţii procesuale se deosebesc în funcţie de subiectele care formulează cererile respective, părţile din proces în cazul recuzării, şi însuşi judecătorul cauzei în cazul abţinerii. Dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură civilă reglementează cu privire la starea cauzei în cele două ipoteze, statuând că, în situaţia formulării declaraţiei de abţinere, nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză, având în vedere că dubiile asupra incompatibilităţii sunt exprimate de chiar judecătorul însuşi, care, odată ce a formulat o astfel de declaraţie, nu mai dispune în cauză până la soluţionarea incidentului procedural. Prin urmare, pentru a se preveni nulitatea unor acte de procedură, până la soluţionarea declaraţiei de abţinere, nu se mai face niciun act de procedură în acea cauză, în afara celor referitoare la abţinere. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparţial, până la proba contrarie. În cazul în care instanţa se află în etapa pronunţării soluţiei în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.“ 33. Considerente similare pot fi identificate şi în cuprinsul Deciziei nr. 82 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 4 iulie 2018, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 49 şi 53 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu toate criticile formulate. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 34. Cu referire la problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor procedurale de unificare a practicii judiciare. 35. La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în sensul ambelor opinii divergente. 36. Astfel, în sensul celei dintâi opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Decizia nr. 2.478 din 12 decembrie 2019, pronunţată de Secţia I civilă; – Încheierea din 20 septembrie 2019 şi Decizia nr. 2.221 din 27 noiembrie 2019, pronunţate de Secţia a II-a civilă; – Încheierea din 1 noiembrie 2018 şi Decizia nr. 6.706 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 37. În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Încheierea din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Secţia I civilă; – încheierile din 5 aprilie 2017, 7 noiembrie 2019, 30 ianuarie 2020 şi Decizia nr. 1.491 din 28 iulie 2020, pronunţate de Secţia a II-a civilă. VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi 38. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi nu a exprimat un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii. VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 39. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi în spiritul legii cea dintâi orientare jurisprudenţială. 40. În argumentarea punctului său de vedere a arătat că art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură, ceea ce echivala cu o suspendare a judecăţii. 41. În schimb, Codul de procedură civilă în vigoare stabileşte un regim juridic diferenţiat în privinţa efectului iniţial al declaraţiei de abţinere, respectiv al cererii de recuzare cu privire la starea cauzei până la soluţionarea acestora. 42. Astfel, în timp ce până la soluţionarea declaraţiei de abţinere operează suspendarea de drept a cauzei, în cazul cererii de recuzare, până la soluţionarea acesteia, judecata continuă, nefiind suspendată, ci operează numai o amânare a pronunţării soluţiei finale, în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de judecată. 43. În situaţia în care cererea de recuzare a fost admisă, judecătorul recuzat se va retrage de la soluţionarea cauzei, fiind înlocuit cu un alt judecător. 44. Noul judecător va fi cel care va repune cauza pe rol, din moment ce prin admiterea cererii de recuzare primul judecător nu mai poate dispune vreo măsură în cauză. 45. În cazul în care cererea de recuzare este respinsă, judecătorul care a fost recuzat se va putea pronunţa în cauză. 46. Dacă dispoziţiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul că formularea cererii de recuzare conduce la suspendarea judecăţii, ar rezulta că nu ar fi aplicabilă nicio diferenţă de regim juridic între abţinere şi recuzare, ceea ce ar echivala cu nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, prevăzută de art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000). 47. Or, este evident că legiuitorul a dorit să instituie o diferenţă de regim juridic. Astfel, în cazul formulării unei cereri de recuzare, actele procesuale pot fi făcute în continuare, cu excepţia pronunţării hotărârii; dacă însă judecătorul formulează declaraţie de abţinere, atunci nu va putea fi îndeplinit niciun act de procedură în cauză, cursul judecăţii fiind suspendat de drept, până la soluţionarea abţinerii. 48. Prin urmare, s-a apreciat că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare. IX. Opinia judecătorilor-raportori 49. Judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 50. În conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. 51. În raport cu acest text normativ, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost în mod legal învestită cu judecarea prezentului recurs în interesul legii, formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi. Legea de procedură civilă conferă şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel calitate procesuală pentru a declanşa acest mecanism procedural de unificare a practicii judiciare, cu efect util. 52. Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii. 53. Prin norma evocată sunt instituite anumite condiţionări, de a căror îndeplinire depinde admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 54. Condiţia primară a admisibilităţii recursului în interesul legii este suficient de clară şi ea pretinde să existe o problemă de drept. Se impun acestei probleme de drept anumite caracteristici, şi anume: să fi format obiectul unei judecăţi şi să fi fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti. Complementar, legiuitorul introduce şi condiţia referitoare la dovada unei rezolvări neunitare, posibilă exclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie anexate cererii de recurs în interesul legii. 55. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept, care să fi format obiectul unei judecăţi. 56. Per a contrario, nu ar putea fi promovat un recurs în interesul legii atunci când există o problemă de drept, dar ea nu a format obiectul judecăţii unei instanţe judecătoreşti, fiind evocată exclusiv în cadrul unor întâlniri profesionale ale judecătorilor pentru discutarea problemelor de practică neunitară, în studii, articole şi alte lucrări doctrinare. 57. Totodată, problema de drept supusă dezlegării de principiu prin mecanismul recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, autentică, legată de posibilitatea unei interpretări diferite a unui text normativ. Nu orice chestiune juridică disputată în faţa instanţei de judecată are valoarea unei probleme de drept autentice şi deschide calea unui recurs în interesul legii. Numai textele normative lacunare, imperfecte, deci interpretabile, şi care au generat o jurisprudenţă neunitară constituie reale probleme de drept şi pot face obiectul unui recurs în interesul legii. 58. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin jurisprudenţa sa general obligatorie, a statuat, în mod constant, în sensul că recursul în interesul legii este considerat admisibil numai dacă textul legal este, în sine, interpretabil: "Recursul în interesul legii poate fi admisibil numai atunci când dispoziţiile legale sunt neclare, confuze, îndoielnice, incomplete şi primesc o interpretare diferită din partea instanţelor de judecată, astfel că până la intervenţia legiuitorului instanţa supremă este chemată să dea dezlegarea corectă problemelor de drept ridicate. Noţiunea de «interpretare», precum şi expresia «aplicarea unitară a legii», folosite de legiuitor, exprimă ideea că s-a căutat, cu firească prudenţă, evitarea nesocotirii principiului constituţional al supremaţiei legii, precum şi a schimbării rolului instanţei supreme din acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face dreptul». A interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înţelesul acestuia, a-l explica, a determina configuraţia reală a normei de drept, şi nu a da o altă reglementare raporturilor sociale respective." 59. Poate fi, aşadar, acceptat că o problemă de drept reală, în sensul legii, susceptibilă de a face obiectul unui recurs în interesul legii, presupune o normă legală disputată, îndoielnică, imprecisă (neclară), imperfectă sau lacunară, nu doar interpretabilă (M. Nicolae, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina Noului Cod de procedură civilă, în Revista Dreptul nr. 2/2014). 60. Prin urmare, ori de câte ori legea este clară, precisă şi completă, însă judecătorul face o aplicare greşită a acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este îndeplinită condiţia primară, aceea a existenţei unei probleme de drept, care să justifice intervenţia instanţei supreme în procedura recursului în interesul legii. 61. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat anterior, prin Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Secţiile Unite: „Textele de lege enunţate, fiind clare şi lipsite de echivoc, nu suntem în prezenţa unei ambiguităţi de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti (…).“ 62. Având în vedere aceste consideraţii de ordin teoretic, rămâne a fi clarificată condiţia referitoare la existenţa unei probleme de drept, cu toate valenţele sale, mai sus evocate, în cazul prezentului recurs în interesul legii. 63. Aparent, norma de drept disputată este completă şi suficient de clară, nesusceptibilă de interpretări diverse şi, pe cale de consecinţă, de soluţii diferite sau chiar contradictorii. 64. Prin art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul stipulează: „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.“ 65. Analiza hotărârilor judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii pune însă în evidenţă existenţa unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, provenind din circumscripţia a paisprezece curţi de apel, care relevă existenţa unei probleme de drept de interes. 66. Aşa fiind, se poate considera că nu este vorba despre aplicarea greşită a legii (din prudenţă excesivă, eroare, neştiinţă, rea-voinţă) de către unele instanţe, în cazuri izolate, ci de o problemă de drept reală, de interes, soluţionată diferit la nivelul instanţelor judecătoreşti, care justifică o dezlegare din partea instanţei supreme. 67. Măsura caracterului complet şi precis al unei norme legale este dată de unitatea sau diversitatea hotărârilor judecătoreşti care aplică această normă, iar în acest caz existenţa unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, identificate la nivelul a paisprezece curţi de apel, demonstrează că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu sunt suficient de clare şi lipsite de echivoc. 68. Cea de a doua condiţie legală impune ca problema de drept să fi primit rezolvări diferite din partea instanţelor de judecată. 69. Una dintre particularităţile recursului în interesul legii o reprezintă chiar obiectul său, constând în unificarea practicii instanţelor judecătoreşti, în anumite probleme de drept. Prin urmare, ipoteza este aceea în care instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite sau chiar contrare, în una şi aceeaşi problemă de drept. Într-o astfel de ipoteză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie intervine pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară, inclusiv în cazul unor texte normative neclare, confuze, contradictorii. 70. Mai mult decât atât, este esenţial ca această practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, relevată prin hotărâri judecătoreşti diferite sau contradictorii, să se circumscrie problemei de drept care face obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii; altfel spus, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziţia legală interpretată şi aplicată, precum şi silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară. 71. Aşa fiind, s-ar putea considera că această cerinţă nu este îndeplinită în situaţia în care, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti depuse, nu pot fi identificate textul de lege incident şi nici argumentele care fundamentează decisiv una sau alta dintre soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti, în aplicarea legii. 72. Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate actului de sesizare poate fi reţinută o interpretare diferită a normei juridice care formează obiectul sesizării, având drept consecinţă pronunţarea unor soluţii contradictorii, în una şi aceeaşi situaţie juridică. 73. În concret, s-au conturat cele două orientări jurisprudenţiale divergente, care justifică pronunţarea unei decizii menite să asigure unitatea de jurisprudenţă. 74. Or, câtă vreme există o practică neunitară, şi ea nu este una izolată, în mod cert a fost generată de o problemă de drept reală, iar instanţa supremă, odată sesizată, trebuie să se pronunţe. 75. Totodată, se constată că toate acele hotărâri care relevă opinia conform căreia judecata nu este suspendată, instanţa putând efectua orice acte de procedură, dar cu o singură interdicţie, aceea de a pronunţa hotărârea, până la soluţionarea cererii de recuzare, evocă dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi cuprind argumente de genul: „cererea de recuzare nu determină suspendarea judecăţii“; „formularea cererii de recuzare nu determină suspendarea judecării cauzei, ci numai amânarea pronunţării până la soluţionarea cererii de recuzare“; „instanţa, în temeiul art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apreciază că formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii (...). Instanţa acordă cuvântul pe fondul cauzei şi va amâna pronunţarea până la soluţionarea cererii de recuzare“; „curtea, având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, învederează părţilor că nu va dispune suspendarea judecăţii şi nici amânarea cauzei, urmând să amâne pronunţarea până la soluţionarea cererii de recuzare (...) şi acordă cuvântul cu privire la apelul pronunţat“; instanţa, în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispune continuarea soluţionării cauzei, întrucât formularea unei cereri de recuzare nu poate duce la suspendarea cauzei. 76. Dimpotrivă, hotărârile anexate sesizării pentru a susţine opinia contrară, aceea potrivit căreia formularea cererii de recuzare conduce la suspendarea cursului judecăţii, până la soluţionarea incidentului procedural, inclusiv amânarea momentului dezbaterilor, nu fac trimitere expresă la dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi nu pun în evidenţă, explicit, silogismul juridic. Instanţele constată că a fost formulată o cerere de recuzare şi „amână judecarea cauzei, în vederea soluţionării cererii de recuzare“. Alte soluţii cu efect similar: „scoate cauza de pe rolul completului de judecată şi transpune dosarul completului imediat următor în vederea soluţionării incidentului procedural“; „amână cauza şi acordă termen de judecată“; „având în vedere cererea de recuzare formulată la acest termen, instanţa dispune înaintarea dosarului la completul imediat următor, în vederea soluţionării acesteia (...)“; „faţă de această cerere de recuzare instanţa constată că la acest termen de judecată nu poate să procedeze la audierea martorului prezent astăzi în instanţă, urmând să dispună amânarea cauzei“; „în vederea soluţionării cererii de recuzare (...) urmează a se suspenda dezbaterile în prezenta cauză“; „constată că litigiul este în stare de amânare fără discuţii până la pronunţarea asupra cererii de recuzare, sens în care dispune amânarea cauzei“; „instanţa nu se va pronunţa cu privire la niciun alt aspect în prezenta cauză, până după soluţionarea cererilor de recuzare şi de strămutare“. 77. Practic, argumentele care susţin cele două categorii de hotărâri judecătoreşti pronunţate în aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă au fost amplu dezvoltate la nivel teoretic, prin adresele prin care curţile de apel au răspuns solicitării Curţii de Apel Galaţi, precum şi prin cererea de sesizare cu recurs în interesul legii. 78. Chiar dacă nu toate hotărârile judecătoreşti depuse pun în evidenţă o analiză şi o interpretare date expressis verbis problematicii supuse dezlegării, este indiscutabil că instanţele au amânat ori, dimpotrivă, au continuat judecata, în ipoteza formulării unei cereri de recuzare, după o prealabilă deliberare, problema de drept fiind tranşată, la nivelul completului de judecată, sub aspectul interpretării şi acela al aplicării normei incidente. Aceste soluţii sunt de natură să afecteze durata procesului, generând o problemă de drept autentică, care se impune a fi rezolvată în cadrul prezentului recurs în interesul legii. 79. În acest sens, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că lipsa unei deliberări explicite asupra problemei de drept, în cuprinsul hotărârii, nu are aptitudinea de a conduce inevitabil şi în toate cazurile la concluzia că o deliberare nu a existat. 80. Dovada soluţionării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate actului de sesizare. 81. Actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi este însoţit de hotărâri definitive, încheieri premergătoare, cu caracter preparatoriu sau chiar interlocutoriu, în înţelesul art. 235 din Codul de procedură civilă, nesupuse unei căi de atac separat de hotărârea asupra fondului. Sunt încheieri prin intermediul cărora se dispun măsuri care privesc mai degrabă buna desfăşurare a activităţii judiciare. 82. Este îndeplinită, aşadar, cerinţa formală evocată în cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, cu privire la existenţa unor hotărâri definitive, în înţelesul pe care art. 634 din acelaşi cod îl dă acestei noţiuni. 83. În concluzie, se constată că practica judiciară şi considerentele de ordin teoretic exprimate de curţile de apel conturează o vădită lipsă de unitate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 84. Problema de drept invocată prin cererea de recurs în interesul legii este una reală, ea a fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive (încheieri), care au fost anexate acestei cereri, fiind îndeplinită astfel şi această cerinţă legală de ordin formal. 85. Prin urmare, prezentul recurs în interesul legii este admisibil, iar scopul acestei proceduri declanşate pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a prevederilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă poate fi realizat printr-o dezlegare de principiu, care să rezolve întreaga problematică posibilă. Pot fi astfel reglate aceste divergenţe de jurisprudenţă, înainte ca ele să se accentueze. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 86. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este în acord cu litera şi cu spiritul legii prima orientare jurisprudenţială relevată, cea care susţine continuarea judecăţii, în cazul formulării unei cereri de recuzare, interzisă fiind doar pronunţarea hotărârii în cauză. 87. Conform art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză“, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.“ 88. Problema de drept pusă în evidenţă prin acest recurs în interesul legii priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă formularea unei cereri de recuzare determină oprirea cursului judecăţii, inclusiv amânarea dezbaterilor asupra fondului cauzei, până la soluţionarea incidentului procedural de către un alt complet sau, dimpotrivă, judecata continuă, prin efectuarea oricăror acte de procedură, până la momentul pronunţării hotărârii. 89. O bună înţelegere a stării procesului, în cazul recuzării, face necesară cercetarea comparativă a textului normativ dedus interpretării cu acela care îl precedă, respectiv art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la abţinere. 90. Atât abţinerea, cât şi recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile, în toate cazurile. Ambele conduc către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei. 91. Cu toate acestea, dacă abţinerea (art. 43 din Codul de procedură civilă) reprezintă manifestarea de voinţă a judecătorului de a nu participa la soluţionarea unui litigiu determinat, legal învestit fiind cu soluţionarea lui, recuzarea (art. 44 şi următoarele din Codul de procedură civilă) este manifestarea de voinţă a uneia dintre părţile din proces de a înlătura din completul de judecată, învestit legal cu soluţionarea pricinii, pe acela (aceia) dintre judecătorii pe care, în raport cu motivele prevăzute de lege, îl consideră sau îi consideră incompatibili, în scopul asigurării imparţialităţii instanţei şi a credibilităţii în obiectivitatea acesteia. 92. În raport cu abţinerea, recuzarea este subsidiară, fiind un remediu al faptului că judecătorul nu s-a abţinut sau declaraţia lui de abţinere a fost respinsă. 93. Cele două instituţii procesuale se deosebesc, în mod fundamental, în funcţie de subiecţii care formulează cererile respective: părţile din proces, în cazul recuzării, şi judecătorul cauzei, în cazul abţinerii, acesta apreciind el însuşi că se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. 94. În considerarea acestei diferenţe esenţiale, starea cauzei în cele două ipoteze este reglementată, în prezent, diferit. Astfel, în situaţia formulării unei declaraţii de abţinere, nu se va mai putea face niciun act de procedură, având în vedere că dubiile asupra imparţialităţii sunt exprimate de judecătorul însuşi, care odată ce a formulat o declaraţie de abţinere nu mai dispune în cauză până la soluţionarea incidentului procedural. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu este oprită, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparţial, până la proba contrarie. În situaţia în care instanţa se află în etapa pronunţării soluţiei în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunţarea soluţiei nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare. 95. Chemată să se pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în considerentele Deciziei nr. 166 din 16 martie 2017, anterior evocate, Curtea Constituţională a plecat de la premisa existenţei unor regimuri distincte de soluţionare a recuzării şi a declaraţiei de abţinere, pentru a concluziona în sensul că diferenţa de reglementare nu este de natură a restrânge accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci instituie un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii. 96. Urmărind reglementarea în timp a acestor incidente procedurale, se observă că, potrivit art. 26 şi art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, în cursul judecării cererii de abţinere sau a celei de recuzare „nu se va face niciun act de procedură“. Aceasta echivala cu oprirea cursului judecăţii, în ipoteza ambelor incidente procedurale, fără vreo deosebire de regim juridic. 97. Codul de procedură civilă în vigoare stabileşte un regim juridic diferenţiat în privinţa efectului declaraţiei de abţinere, respectiv al cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei, până la soluţionarea acestora. 98. De lege lata, în cazul unei declaraţii de abţinere, legea interzice imperativ efectuarea oricărui act de procedură. Or, actul de procedură constituie forma esenţială de obiectivare în procesul civil. Prin intermediul acestuia procesul poate începe, se desfăşoară, se finalizează şi se realizează efectiv ceea ce s-a hotărât ori se stinge. 99. Interzicând imperativ orice manifestare de voinţă sau operaţiune juridică, în cadrul procesului declanşat, aparţinând instanţei de judecată sau celorlalţi participanţi, legiuitorul reglementează o ipoteză specială în care procedura de judecată este oprită. Efectele sunt similare unei suspendări a procesului, însă regimul juridic nu este unul tipic suspendării. Cursul judecăţii este oprit, ca urmare a manifestării de voinţă a judecătorului, care declară că se abţine, întrucât se află într-un caz de incompatibilitate, absolută ori relativă. 100. Apreciind că se află într-o situaţie în care imparţialitatea i-ar putea fi afectată, judecătorul cauzei declară că se abţine de la săvârşirea oricărui act de procedură în cauză. Prin urmare, până la soluţionarea acestui incident, procedura de judecată este oprită şi ea va continua după înlăturarea cauzei care a provocat acest efect. 101. Incompatibilitatea judecătorului se stabileşte prin raportare exclusiv la pricina care îi este dedusă judecăţii. Astfel fiind, conştientizarea unei incompatibilităţi îl determină pe judecător să refuze sarcina judecăţii, având obligaţia legală de a se abţine, de îndată, de la judecarea pricinii, de la efectuarea oricărui act de procedură. 102. În schimb, formularea unei cereri de recuzare a judecătorului, de către una dintre părţile în proces, nu înlătură, prin ea însăşi, prezumţia de imparţialitate a judecătorului cauzei. Există, în această situaţie, doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului, partea având obligaţia să facă dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparţialităţii instanţei. Completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare va aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii, de cele mai multe ori fiind vorba despre o imparţialitate subiectivă, personală. 103. Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, că ea „nu determină suspendarea judecăţii“. Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abţinerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale, să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil. 104. Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, şi ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condiţiile legii. 105. Pronunţarea acelei hotărâri prin care instanţa se dezînvesteşte, fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii, este oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare. 106. Prin sintagma „pronunţarea soluţiei în cauză“, legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut. 107. În cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă este accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării. În ciuda faptului că recuzarea nu determină suspendarea judecăţii, aşadar ea continuă, un act de procedură rămâne interzis a fi săvârşit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, şi anume pronunţarea hotărârii. Poate fi amânată pronunţarea, iar dacă cererea de recuzare este admisă, cauza se va repune pe rol. 108. Rezultă, din toate cele ce precedă, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa, prin noile dispoziţii procedurale, un regim juridic diferit în cazul recuzării, în raport cu ipoteza formulării unei declaraţii de abţinere, în considerarea principiilor echităţii şi bunei-credinţe. Este descurajată formularea unei cereri de recuzare a judecătorului în scopul exclusiv al amânării judecăţii, al unei inacceptabile tergiversări a soluţionării procesului. 109. Astfel fiind, în timp ce până la soluţionarea declaraţiei de abţinere cursul judecăţii este oprit, în cazul cererii de recuzare, judecata continuă, intervenind, eventual, o amânare a pronunţării soluţiei finale (în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de judecată şi/sau soluţionarea cererii de recuzare se prelungeşte în timp). 110. Recuzarea nu împiedică pronunţarea hotărârii, în ipoteza în care ea a survenit după închiderea dezbaterilor. 111. Această schimbare legislativă, vizând efectul formulării unei cereri de recuzare, a intervenit pe fondul existenţei în practică a numeroase situaţii în care părţile au deturnat dreptul de recuzare a judecătorului de la scopul pentru care a fost instituit, urmărind tergiversarea soluţionării litigiului, iar nu asigurarea imparţialităţii în soluţionarea cauzei. 112. De altfel, înseşi normele de tehnică legislativă susţin această concluzie. Dacă dispoziţiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul în care cererea de recuzare ar determina o întrerupere a cursului judecăţii, ar rezulta că nu există nicio diferenţă de regim juridic între cele două instituţii juridice (abţinerea şi recuzarea), ceea ce ar echivala cu nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, stipulată în cuprinsul art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000, conform căreia: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative.“ 113. Oprirea cursului judecăţii, în situaţia formulării unei cereri de recuzare, prin refuzul instanţei de a permite efectuarea unor acte de procedură sau chiar intrarea în dezbaterile judiciare asupra fondului, nu poate fi justificată ope legis. 114. Întreruperea cursului judecăţii, în sensul celei de a doua opinii jurisprudenţiale conturate, este posibilă, de lege lata, numai în două ipoteze legale: abţinerea judecătorului recuzat (art. 48 din Codul de procedură civilă) şi simultaneitatea cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere [art. 51 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. În aceste situaţii, interdicţia specifică abţinerii, referitoare la săvârşirea unor acte de procedură, se extinde şi asupra recuzării, în raport cu textele normative evidenţiate. 115. Ori de câte ori judecătorul recuzat nu declară că se abţine şi nu se formulează, la acelaşi termen, cerere de recuzare şi de abţinere simultan, pentru motive diferite, formularea unei cereri de recuzare nu poate împiedica continuarea procesului, indiferent de momentul în care o astfel de cerere a fost formulată, înainte de începerea oricărei dezbateri sau după începerea dezbaterilor. 116. Este adevărat că legea reglementează o procedură de urgenţă pentru soluţionarea celor două incidente procedurale (art. 51 din Codul de procedură civilă), însă jurisprudenţa a relevat că, de cele mai multe ori, instanţa nu poate hotărî de îndată, titularul cererii de recuzare solicitând termen pentru achitarea taxei judiciare de timbru, formulând cereri pentru ajutor public judiciar, exercitând căi de atac speciale, în cadrul acestei proceduri, cu intenţia vădită de a amâna momentul pronunţării unei hotărâri în cauză. 117. În tot acest timp, partea în proces care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă pe care legea o prezumă a fi independentă şi imparţială, în condiţiile în care judecătorul cauzei nu a declarat că se abţine, nefiind incident niciunul dintre cazurile care îl fac incompatibil. Aşadar, nu există niciun motiv legal pentru care procesul nu ar putea continua, până când parţialitatea judecătorului este dovedită de către titularul cererii de recuzare. 118. Legea de procedură civilă instituie şi remediul pentru situaţia în care recuzarea este admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă dispune că judecătorul se retrage de la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât recuzarea sau abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În absenţa unor menţiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de judecător, acestea trebuie refăcute în integralitate. 119. În consecinţă, continuarea judecăţii, consecutiv formulării unei cereri de recuzare admise, nu afectează dreptul părţilor în proces de a avea acces la o instanţă imparţială, iar partea nu va suferi nicio vătămare, întrucât cauza este repusă pe rol. 120. Se recunoaşte oricărei părţi în proces dreptul de a formula o cerere de recuzare a judecătorului, în condiţiile prescrise de lege, chiar şi după începerea dezbaterilor, conform art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă, însă această manifestare de voinţă nu poate determina oprirea cursului judecăţii, întrucât partea care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la judecarea cauzei sale în termen optim şi previzibil. 121. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iunie 2021. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
