Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 634/1/2017
┌──────────────────────────┬───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Mirela Sorina Popescu │- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Săndel Lucian Macavei │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Anca Mădălina Alexandrescu│ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Simona Elena Cîrnaru │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Marius Dan Foitoş │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ioana Alina Ilie │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Valentin Horia Şelaru │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Leontina Şerban │ - judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ionuţ Matei Mihai │ - judecător la Secţia penală │
└──────────────────────────┴───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, judecător de cameră preliminară, prin Încheierea de şedinţă din data de 22.02.2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1, prin care se solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 634/1/2017/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Săndel Lucian Macavei - judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La dosar au fost transmise hotărâri relevante în materie pronunţate de Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara. Aceleaşi instanţe au depus şi puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Au comunicat puncte de vedere specialişti de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Sibiu. La data de 29.03.2017 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 660/C/632/III-5/29.03.2017 prin care a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. La aceeaşi dată au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 634/1/2017. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a precizat că sesizarea Curţii de Apel Timişoara este inadmisibilă, întrucât pentru ca un asemenea demers să facă obiectul procedurii prevăzute de art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie ca problema de drept să fie de o reală dificultate, să fie consecinţa unor dispoziţii legale neclare sau susceptibile de interpretări diferite. A arătat că, în cauză, se solicită a se da dezlegare cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 118 şi art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă declaraţia de martor dată de o persoană care ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat se exclude efectiv prin înlăturarea acesteia sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară învestit cu verificarea legalităţii probelor administrate de organul de urmărire penală. Cu alte cuvinte, se solicită a se preciza dacă este vorba despre o înlăturare formală sau materială, respectiv dacă aceasta intervine de drept sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens. În opinia reprezentantului Ministerului Public, răspunsul la problema de drept supusă dezlegării se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor art. 118 şi art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală; din interpretarea art. 118 din Codul de procedură penală rezultă în mod clar că este vorba despre o excludere formală a declaraţiei de martor, deoarece are un caracter parţial, în sensul că interdicţia operează doar în ceea ce priveşte folosirea declaraţiei în defavoarea persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat, putând fi folosită în favoarea sa. Un alt argument care susţine excluderea formală este împrejurarea că o astfel de declaraţie poate fi folosită împotriva altor participanţi, aspect de natură a conduce la concluzia că nu poate fi reţinută o îndepărtare fizică a depoziţiei. Totodată, a arătat că trebuie avut în vedere şi mecanismul prin intermediul căruia trebuie invocată o asemenea împrejurare, o astfel de excludere operând independent de invocarea unui caz de nulitate. Prin urmare, vătămarea este una prezumată, nu trebuie o dispoziţie expresă în acest sens, judecătorul poate să constate că o astfel de declaraţie este lipsită de valoare probatorie şi informaţia furnizată nu poate fi folosită împotriva persoanei care a dobândit ulterior calitatea de suspect sau inculpat. A apreciat că răspunsul la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită se regăseşte în mod neechivoc în dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, aspect în raport cu care sesizarea este inadmisibilă. Pe fondul cauzei a susţinut că mijlocul de probă rămâne la dosarul cauzei, doar informaţia pe care o furnizează nu poate fi folosită împotriva persoanei care a dobândit ulterior calitatea de suspect sau inculpat, ci în favoarea acesteia sau împotriva altor persoane şi nu trebuie să existe vreo dispoziţie expresă a judecătorului de cameră preliminară în acest sens, excluderea intervine ope legis, vătămarea fiind una prezumată. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 22 februarie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1, în baza art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 14 noiembrie 2016, au fost trimişi în judecată inculpatul L.L.V., pentru complicitate la infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, şi inculpata H.A.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal. În actul de sesizare s-a reţinut că în cursul lunii februarie 2012 Garda Financiară Arad a sesizat organele de urmărire penală din cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad în vederea efectuării de cercetări faţă de H.A.M., administrator al S.C. E.C.2008 S.R.L., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7 din Legea nr. 39/2011 pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 şi pentru completarea art. 51^1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Prin Ordonanţa din data de 23 noiembrie 2012 dată în Dosarul nr. 89D/P/2011 (la care a fost conexată sesizarea Gărzii Financiare), D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad a dispus scoaterea sus-numitei de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2011 şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad în vederea efectuării de cercetări faţă de numita H.A.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Cauza declinată de la D.I.I.C.O.T. a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad sub nr. 517/P/2012. În urma controalelor efectuate, în evidenţa contabilă a S.C. E.C.2008 - S.R.L. au fost identificate mai multe facturi fiscale emise în perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011, în numele mai multor furnizori, respectiv: S.C. C&C M. C. - S.R.L. Arad, S.C. E. LSL C. - S.R.L. Alexandria, S.C. A.I. - S.R.L. Cluj Napoca şi S.C. P. - S.R.L. Cluj-Napoca, reprezentând livrări de bunuri şi prestări servicii conform unor contracte încheiate anterior, facturi pe care inculpata H.A.M. le-a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii fără ca acestea să aibă la bază operaţiuni reale, le-a raportat în declaraţiile fiscale şi informative, fapta consumându-se prin majorarea cheltuielilor şi deducerea nelegală a taxei pe valoare adăugată, cu efectul diminuării T.V.A.-ului de plată şi a bazei de calcul pentru impozitul pe profit, obligaţii fiscale de plată eludate de inculpată în această modalitate, cu consecinţa cauzării unui prejudiciu în dauna bugetului de stat. În urma probelor administrate a rezultat faptul că S.C. A.I. - S.R.L. a fost reprezentată de inculpatul L.L.V., care, în calitate de administrator al acesteia, în perioada mai-septembrie 2010 a emis cele 9 facturi fiscale în valoare de 244.649 lei, reprezentând livrări de bunuri şi prestări servicii care nu au avut loc în realitate, în scopul înregistrării acestora în evidenţa contabilă a S.C. E.C.2008 - S.R.L. şi deducerii nelegale de către inculpata H.A.M. de cheltuieli şi T.V.A. Totodată, inculpata H.A.M. a mai înregistrat, în cursul lunii ianuarie 2011, în evidenţa contabilă a societăţii şi un număr de 8 facturi fiscale emise în numele S.C. P. - S.R.L. Cluj-Napoca, în valoare totală de 69.440 lei, din care T.V.A. în cuantum de 13.440 lei, reprezentând prestări de servicii conform unui contract încheiat anterior având ca obiect executarea unor lucrări de amenajare şi modernizare la sediul societăţii din localitatea Nădab. Operaţiunile consemnate în aceste facturi nu sunt reale, serviciile nefiind prestate de către S.C. P. - S.R.L. în beneficiul societăţii comerciale E.C.2008 - S.R.L. În urma probelor administrate a rezultat că S.C. P. - S.R.L. a fost reprezentată în fapt tot de inculpatul L.L.V., care în cursul lunii ianuarie 2011 a emis cele 8 facturi fiscale în valoare de 69.440 lei, reprezentând livrări de bunuri şi prestări servicii care nu au avut loc în realitate, în scopul înregistrării acestora în evidenţa contabilă a S.C. E.C.2008 - S.R.L. şi deducerii nelegale de către inculpata H.A.M. de cheltuieli şi T.V.A. Potrivit raportului de constatare fiscală din data de 16.06.2015 s-a stabilit faptul că prin înregistrarea în evidenţa contabilă a S.C. E.C.2008 - S.R.L. a facturilor menţionate mai sus, emise în numele celor patru societăţi, în care au fost consemnate operaţiuni fictive, în dauna bugetului de stat a fost cauzat un prejudiciu în sumă de 208.455 lei, din care T.V.A. în sumă de 117.635 lei, iar impozitul pe profit în sumă de 90.820 lei. În perioada ianuarie 2010-iunie 2011, inculpata H.A.M., în calitate de administrator al S.C. S. - S.R.L. Arad, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii facturi fiscale emise în numele mai multor furnizori, respectiv: S.C. C&C M. C. - S.R.L. Arad, S.C. E. LSL C. - S.R.L. Alexandria, S.C. A.I. - S.R.L. Cluj- Napoca şi S.C. P. - S.R.L. Cluj-Napoca, reprezentând livrări de bunuri şi prestări servicii conform unor contracte încheiate anterior, fără ca acestea să aibă la bază operaţiuni reale, le-a raportat în declaraţiile fiscale şi informative, fapta consumându-se prin majorarea cheltuielilor şi deducerea nelegală a taxei pe valoare adăugată, cu efectul diminuării T.V.A.-ului de plată şi a bazei de calcul pentru impozitul pe profit, obligaţii fiscale de la plata cărora inculpata s-a sustras în această modalitate, cu consecinţa cauzării unui prejudiciu în dauna bugetului de stat. Inculpatul L.L.V., în calitate de administrator al S.C. A.I. - S.R.L. Cluj-Napoca, a emis în numele societăţii cele 19 facturi fiscale în valoare totală de 911.236 lei, în scopul înregistrării acestora în evidenţa contabilă a S.C. S. - S.R.L. şi deducerii nelegale de către inculpata H.A.M. de cheltuieli şi T.V.A. Inculpata H.A.M. a mai înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii în perioada aprilie 2010 - martie 2011 şi un număr de 41 de facturi fiscale emise în numele S.C. P. - S.R.L. Cluj-Napoca, administrată de asemenea de inculpatul L.L.V., în valoare totală de 309.460 lei, din care T.V.A. în cuantum de 55.460 lei, reprezentând prestări servicii conform unui contract încheiat anterior, la data de 4.01.2010. Obiectul acestui contract este identic cu cel încheiat în aceeaşi zi cu S.C. A.I. - S.R.L. Operaţiunile consemnate în aceste facturi nu sunt reale, serviciile de intermediere nefiind prestate de către S.C. P. - S.R.L. în beneficiul Societăţii Comerciale S. - S.R.L. Inculpatul L.L.V., în calitate de administrator al S.C. P. - S.R.L. Cluj-Napoca, a emis în numele societăţii cele 41 de facturi fiscale în valoare totală de 309.460 lei, în scopul înregistrării acestora în evidenţa contabilă a S.C. S. - S.R.L. şi deducerii nelegale de către inculpata H.A.M. de cheltuieli şi T.V.A. În cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică fiscală de către inspectorii antifraudă detaşaţi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, având ca obiectiv stabilirea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin înregistrarea în evidenţa contabilă a S.C. S. - S.R.L. a facturilor menţionate mai sus reprezentând operaţiuni fictive. Potrivit raportului de constatare fiscală din data de 31 mai 2016 s-a stabilit faptul că prin înregistrarea în evidenţa contabilă a S.C. S. - S.R.L. a facturilor menţionate mai sus, emise în numele celor patru societăţi, în care au fost consemnate operaţiuni fictive, în dauna bugetului de stat a fost cauzat un prejudiciu în sumă de 287.754 lei reprezentând T.V.A. Având în vedere că aferent anului 2011, S.C. S. - S.R.L. a declarat o pierdere fiscală de -278.354 lei, prin raportul de constatare fiscală întocmit, s-a stabilit că societatea nu are efectiv de plată impozit pe profit. S-a mai stabilit faptul că S.C. S. - S.R.L. a avut relaţii comerciale şi cu S.C. E.C.2008 - S.R.L., ambele societăţi fiind administrate de inculpata H.A.M. Relaţiile dintre cele două societăţi au constat în esenţă în încheierea de contracte de prestări servicii în beneficiul S.C. S. - S.R.L., urmate de deducerea de cheltuieli de către aceasta din urmă. Relaţiile comerciale dintre cele două societăţi administrate de inculpata H.A.M. nu au fost reale, fiind simulate în scopul deducerii nelegale de cheltuieli şi T.V.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu în dauna bugetului de stat. În faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei învestite cu rechizitoriu, inculpatul L.L.V. a invocat cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, ce au vizat în special neregularitatea rechizitoriului întocmit în cauză, constatarea nulităţii ordonanţei de extindere a urmăririi penale din data de 23 martie 2016, prin care a dobândit calitatea de suspect faţă de săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală, constatarea nulităţii ordonanţei de extindere a acţiunii penale din data de 20 iulie 2016, prin care s-a extins acţiunea penală faţă de el, excluderea ca probă a declaraţiei date de inculpat în calitate de martor la data de 17 iunie 2014, excluderea probaţiunii administrate de organele de cercetare penală în ceea ce îl priveşte, restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, pentru refacerea urmăririi penale. S-a arătat că probele nu au fost administrate în mod legal, fiind lipsit de dreptul la apărare, că în cursul urmăririi penale nu a fost respectat principiul aflării adevărului, solicitând excluderea declaraţiei de martor date de inculpat, care, în conformitate cu prevederile art. 118 din Codul de procedură penală, nu poate fi folosită împotriva sa, că din probe nu reiese cine a administrat în fapt cele două societăţi, existând date şi indicii conform cărora sunt alte persoane implicate direct în săvârşirea faptelor de evaziune fiscală. A mai arătat că urmărirea penală nu este completă şi pentru că prejudiciul imputat nu este individualizat, iar organele de cercetare penală ar fi trebuit să administreze probe pentru identificarea adevăraţilor făptuitori, se impune excluderea ca probă a declaraţiei date în calitate de martor, menţionată ca mijloc de probă, care nu se coroborează cu restul probelor administrate; declaraţia de martor, dată cu 2 ani înainte de a dobândi calitatea de suspect, nu poate fi folosită împotriva inculpatului, bucurându-se de dreptul conferit de art. 118 din Codul de procedură penală de a nu se incrimina. Prin Încheierea nr. 6 din 9 ianuarie 2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei învestite cu rechizitoriu, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 328 din Codul de procedură penală, a admis cererile formulate de inculpaţi. A constatat neregularitatea actului de sesizare al instanţei, respectiv a rechizitoriului din data de 9 noiembrie 2016 emis în Dosarul nr. 517/P/2012 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, şi a restituit cauza acestui parchet, cu excluderea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale faţă de inculpat. Judecătorul a apreciat întemeiată cererea inculpatului L.L.V. privind excluderea ca probă a declaraţiei sale date în calitate de martor, în raport cu prevederile legale reglementate de art. 118 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, (...) a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa“. III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate Inculpatul L.L.V. a arătat că singurul act care îl incriminează este propria declaraţie de martor, obţinută sub jurământ (niciun alt martor sau coinculpat nu relevă aspecte cu privire la participarea sa, emiterea efectivă a facturilor în cauză nefiind determinată în alt mod în sarcina sa), iar extinderea urmăririi penale împotriva sa s-a dispus în baza aspectelor consemnate în declaraţia de martor. De asemenea, punerea în mişcare a acţiunii penale s-a derulat în aceeaşi manieră, iar rechizitoriul se întemeiază şi conţine numeroase referiri la aspectele declarate de acesta, în calitate de martor. A considerat că, atunci când legiuitorul a stabilit că o probă nu va mai putea fi folosită împotriva inculpatului (art. 118 din Codul de procedură penală) sau în cadrul procesului penal (art. 102 din Codul de procedură penală), nu s-a mărginit doar la faptul că, la interpretarea probaţiunii, aceasta va fi exclusă din raţionamentul judecătorului, obligaţia de a nu folosi declaraţia de martor împotriva inculpatului fiind stabilită şi în sarcina parchetului, nu numai în sarcina judecătorului, şi, pentru a respecta dreptul inculpatului la apărare, în ipoteza în care acesta a fost audiat în calitate de martor, iar mai apoi, în baza declaraţiei sale a fost inculpat, prevederile art. 118 din Codul de procedură penală coroborate cu art. 100-102 din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că: 1. declaraţia de martor va fi exclusă efectiv din dosar - ca probă nelegal obţinută - prin constrângere; 2. orice probă derivată din această declaraţie va fi, de asemenea, exclusă; 3. fiind exclusă declaraţia, se vor exclude orice referiri la declaraţia în cauză, atât în rechizitoriu, cât şi în actele procesuale din cursul urmăririi penale. În ceea ce priveşte acest aspect a arătat că a solicitat excluderea declaraţiei de martor ca mijloc de probă, inclusiv prin îndepărtarea oricăror referiri la cele declarate - atât din rechizitoriu, cât şi din celelalte acte procesuale întocmite, deci nu a cerut doar aplicarea prevederilor art. 118 din Codul de procedură penală - în sensul restrâns dat de acuzare, de excludere din probatoriu a declaraţiei, ci a solicitat aplicarea efectivă a prevederilor art. 118 din Codul de procedură penală - în sensul că, în conformitate cu prevederile legale, pentru respectarea dreptului la apărare, această declaraţie să nu fie folosită în niciun fel împotriva sa. A afirmat că în aplicarea prevederilor art. 118 din Codul de procedură penală nu este suficient a se înlătura (în mod formal) declaraţia de martor ca mijloc de probă. În opinia apărării, textul legal trebuie interpretat în coroborare cu prevederile art. 100-101 alin. (1) şi art. 102 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală, aşa cum s-a statuat în minuta întâlnirii Consiliului Superior al Magistraturii din 24-25 septembrie 2015, fiind în prezenţa unei probe nelegal obţinute, urmând ca atât proba în sine, cât şi probele derivate din aceasta să fie excluse, interpretarea dată textului legal în discuţie fiind în acord cu cele statuate în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel, cu ocazia întâlnirii din data de 24-25 septembrie 2015 de la Sibiu, şi anume excluderea probei obţinută în mod nelegal, în situaţia în care organele de urmărire penală, deşi constată că martorul s-a autoacuzat, continuă administrarea probei utilizând mijloace de constrângere pentru a obţine declaraţii în sensul autoincriminării. Ca atare, ceea ce trebuie decelat în această situaţie este înţelesul dat de legiuitor art. 118 din Codul de procedură penală; trebuie stabilit ce înseamnă că o declaraţie de martor nu va putea fi folosită împotriva inculpatului, fiind în prezenţa unei probe nelegal obţinute, prin constrângere (jurământ), impunându-se excluderea probei. Faţă de cele anterior precizate a solicitat să se sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu privire la următoarele probleme de drept: Dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală şi art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin sintagma „proba nu poate fi folosită împotriva sa“ (art. 118 din Codul de procedură penală), respectiv „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“ [art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală] se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză. Dacă în situaţia în care, în cursul audierii, deşi martorul s-a autoacuzat, organele judiciare continuă audierea pentru a obţine declaraţii în sensul autoincriminării, proba va fi exclusă ca nelegal obţinută. De asemenea a solicitat a se clarifica dacă conţinutul unei declaraţii de martor date de inculpat în contextul prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, raportat la prevederile art. 101 alin. (1) şi art. 102 alin. (2) (aşa cum a fost reţinut prin Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale ICO şi ale curţilor de apel, cu ocazia întâlnirii din data de 24-25 septembrie 2015 de la Sibiu), poate fi folosit în efectuarea urmăririi penale, a actelor procesuale şi a rechizitoriului. A considerat că se impune excluderea declaraţiei de martor date, atât ca mijloc de probă existent la dosar, cât şi din actele procedurale întocmite, inclusiv din rechizitoriu, iar în lipsa acestei declaraţii de martor, care în mod evident a fost folosită nelegal împotriva sa, nu există probe suficiente care să justifice trimiterea sa în judecată; acest aspect, coroborat cu cele expuse mai sus, atestă în mod evident faptul că urmărirea penală nu este completă, adevărul nu a fost aflat, probele au fost administrate exclusiv în defavoarea sa, cu un vădit dezinteres al organelor de cercetare penală faţă de identificarea adevăraţilor făptuitori. Coinculpata H.A.M. a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, achiesând la toate motivările expuse de inculpatul L. L. V. Partea civilă D.G.R.F.P. Timişoara - A.J.F.P. Arad a solicitat respingerea cererii de sesizare, fără a-şi motiva acest punct de vedere. Reprezentantul Ministerului Public a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept menţionate, întrucât art. 118 din Codul de procedură penală nu prevede în mod clar care sunt consecinţele juridice cu privire la declaraţiile date anterior în calitate de martor: dacă acestea sunt înlăturate automat ca efect al legii din probatoriul administrat sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a arătat că procedura audierii martorilor este detaliată în cuprinsului secţiunii a 4-a din noul Cod de procedură penală (art. 114-124). Martorul este persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, cu alte cuvinte, fapte sau împrejurări esenţiale soluţionării cauzei. Art. 273 din Codul penal - Mărturia mincinoasă: Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Art. 118 din Codul de procedură penală intitulat „Dreptul martorului de a nu se acuza“ prevede: Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Acest articol nu prevede în mod clar care sunt consecinţele juridice cu privire la declaraţiile date anterior în calitate de martor: dacă acestea sunt înlăturate automat ca efect al legii din probatoriul administrat sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală: Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. Art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală: Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod. Principala obligaţie a martorului este aceea de a spune adevărul, mai exact de a răspunde complet întrebărilor care îi sunt adresate. Orice omisiune importantă sau relatare necorespunzătoare adevărului care prezintă relevanţă în cauză poate atrage acuzaţia de mărturie mincinoasă. Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepţia părţilor (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi a subiecţilor procesuali principali (suspectul şi partea vătămată). O modalitate des utilizată de către organele de urmărire penală este aceea în care persoanelor audiate iniţial ca martori li se schimbă ulterior calitatea în cea de suspecţi/inculpaţi. În cadrul art. 118 din Noul Cod de procedură penală este reglementat expres dreptul martorului de a nu se acuza, declaraţia de martor dată de către o persoană care anterior a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect/inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Cu toate acestea, declaraţia nu este exclusă din dosar, ci doar nu poate fi utilizată contra persoanei căreia îi aparţine. Deşi probele nu au valoare de dinainte prestabilită, în ipoteza în care declaraţia unui martor este în contradicţie cu declaraţia unui suspect/inculpat, organele judiciare vor fi înclinate a o considera ca veridică pe prima dintre acestea. Se pune problema dacă depoziţia dată în calitate de martor are o valoare probatorie mai mare decât cea formulată în calitatea ulterioară de suspect/inculpat, raportat la incriminarea altor persoane cercetate. În acelaşi timp, chiar dacă declaraţia redactată anterior în calitate de martor nu poate fi folosită împotriva suspectului/inculpatului, ea ar putea contribui la formarea unei convingeri personale a organului judiciar cu privire la sinceritatea autorului acesteia, ceea ce uneori generează efecte nefavorabile suspectului/inculpatului respectiv. Mai mult, în cazul în care suspectul/inculpatul doreşte a-şi exercita dreptul la tăcere, nedorind a oferi declaraţii în legătură cu niciun aspect al cauzei, la dosar va exista deja declaraţia acestuia în calitate de martor, care va putea contribui la tragerea la răspundere penală a altor suspecţi/inculpaţi. Prin urmare, orice martor are dreptul de a refuza a se autoincrimina prin răspunsurile pe care le oferă organelor judiciare, fără a risca a fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă pentru aceasta, modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală fiind o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea prezentei cauze, aflându-ne în prezenţa unei probe nelegal obţinute în situaţia în care organele de urmărire penală, deşi constată că martorul s-a autoacuzat, continuă administrarea probei astfel că atât proba în sine, cât şi probele derivate din aceasta urmează să fie excluse, fiind vorba de probe obţinute în mod nelegal. A susţinut că ne aflăm în situaţia în care singurul act care îl incriminează pe inculpat este propria declaraţie de martor, obţinută sub jurământ; extinderea urmăririi penale cu privire la inculpat s-a dispus în baza aspectelor consemnate în declaraţia de martor, iar punerea în mişcare a acţiunii penale s-a derulat în aceeaşi manieră; efectuarea urmăririi penale, a actelor procesuale, respectiv întocmirea rechizitoriului se întemeiază şi conţine numeroase referiri la aspectele declarate de inculpat în calitate de martor, iar declaraţia dată în calitate de martor cu 2 ani înainte de a dobândi calitatea de suspect nu poate fi folosită împotriva inculpatului, acesta bucurându-se de dreptul conferit de art. 118 din Codul de procedură penală de a nu se incrimina. În ce priveşte obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile numai pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv numai cu privire la interpretarea unor norme de drept, neputând fi sesizată pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de fapt în cadrul acestei proceduri, considerente pentru care a apreciat că numai prima problemă invocată de inculpat se circumscrie acestei cerinţe, celelalte două fiind chestiuni de fapt, evidente, ce derivă din prima problemă. V. Opinia instanţelor judecătoreşti În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, respectiv „dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat «dreptul martorului de a nu se acuza», coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat «probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal», se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară“, au fost conturate mai multe opinii, după cum urmează: 1. S-a considerat că este necesară dispoziţia expresă a judecătorului de cameră preliminară consemnată prin încheiere că va fi exclusă proba, în sensul că nu va fi folosită în procesul penal, dar nu va fi înlăturată efectiv din dosar. În acest sens au opinat Tribunalul Hunedoara (Încheierea penală din data de 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.621/97/2016/a1), Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Tribunalul Covasna, Tribunalul de Minori şi Familie Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală (Decizia penală nr. 1.874 din data de 13 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 37.040/301/2015), Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Cornetu (Încheierea din data de 24 februarie 2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 16.242/1.748/2016/a1), Judecătoria Alexandria, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, Tribunalul Brăila, Tribunalul Vrancea (Încheierea din data de 28 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 966/23 1/2014/a2); Judecătoria Vaslui; Tribunalul Iaşi (Încheierea penală din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 8.213/99/2016); Curtea de Apel Piteşti. 2. S-a apreciat că în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se înţelege excluderea fizică, prin îndepărtarea din dosar a declaraţiei date iniţial de către inculpat în calitate de martor, şi nu este necesară nicio dispoziţie în acest sens a judecătorului de cameră preliminară, ci este o chestiune de fond ce urmează a fi tranşată de către instanţă cu ocazia dezbaterilor şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. În acest sens au opinat Curtea de Apel Alba Iulia (Încheierea penală nr. 20/CP/6.02.2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.621/97/2016/a1), Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov (Încheierea din data de 1 martie 2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 6.067/62/2016/a1; Încheierea din data de 14 iunie 2016, pronunţată în Dosarul penal nr. 2.192/62/2016/a1; Încheierea nr. 168/CP/6 august 2014, pronunţată în Dosarul penal nr. 2.952/62/2014), Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Cluj (Încheierea penală nr. 6/CP/2016, pronunţată în Dosarul penal nr. 4.294/117/2015/a1), Tribunalul Tulcea (Încheierea nr. 29 din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul penal nr. 748/253/2015/a1); Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Olt, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Caraş-Severin. 3. De asemenea s-a mai susţinut că este necesară excluderea efectivă a probei, în baza normei legale, fără a fi necesară o dispoziţie expresă a judecătorului de cameră preliminară. În acest sens a opinat Judecătoria Reşiţa. 4. Într-o altă opinie s-a considerat că este necesară o dispoziţie expresă a judecătorului de cameră preliminară pentru a se dispune înlăturarea efectivă a probei. În acest sens a opinat Judecătoria Moldova Nouă. 5. S-a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Timişoara, întrucât soluţionarea cauzei nu depinde de modul în care este rezolvată chestiunea de drept ridicată. În acest sens a opinat Curtea de Apel Bacău. VI. Examenul jurisprudenţei 1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie La nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, a fost identificată următoarea decizie relevantă: Încheierea penală din data de 26 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.457/1/2016/a1. VII. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie A arătat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept sesizată este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte cerinţa prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la faza procesuală (faza procesuală a judecăţii) în cadrul căreia poate fi formulată sesizarea. A apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care nu întruneşte cerinţa de a fi formulată „în cursul judecăţii“, ca fază procesuală, este inadmisibilă. În faza procesuală a camerei preliminare, inclusiv în calea de atac a contestaţiei reglementate în art. 347 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu are calitatea de titular al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, cauza se află în faza procesuală a camerei preliminare, sesizarea fiind formulată de către judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea contestaţiei reglementate în art. 347 din Codul de procedură penală. Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente: a) În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Din dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală rezultă voinţa legiuitorului de a restrânge posibilitatea utilizării mecanismului sesizării prealabile la faza procesuală a judecăţii. Astfel, legiuitorul a stabilit, în mod explicit, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi realizată în cursul judecăţii, excluzând posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faza procesuală a urmăririi penale şi în faza procesuală a camerei preliminare. Voinţa legiuitorului rezultă şi din stabilirea unui termen de 60 de zile, în care judecătorul de cameră preliminară trebuia să soluţioneze contestaţia reglementată în art. 347 din Codul de procedură penală, termen aplicabil la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală (eliminat prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală). Or, stabilirea unui termen de 60 de zile excludea posibilitatea utilizării mecanismului sesizării prealabile, având în vedere termenul de 3 luni în care se judecă sesizarea, conform art. 476 alin. (11) din Codul de procedură penală. De asemenea, voinţa legiuitorului rezultă din dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală care, reglementând procedura de judecată a sesizării, stabileşte că prin încheierea de sesizare cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală. În cazul în care inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori dacă faţă de acesta s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208 din Codul de procedură penală pe toată durata suspendării. Atât din referirea la cercetarea judecătorească şi la dezbateri, cât şi din referirea la prevederile art. 208 din Codul de procedură penală, care reglementează verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii, se desprinde concluzia că legiuitorul a conceput utilizarea mecanismului sesizării prealabile exclusiv în faza procesuală a judecăţii, iar nu şi în faza procesuală a camerei preliminare. În plus, verificarea măsurilor preventive constând în arestarea preventivă şi arestul la domiciliu în cursul procedurii de cameră preliminară se realizează la 30 de zile conform art. 207 din Codul de procedură penală, iar nu la 60 de zile conform art. 208 din Codul de procedură penală. În consecinţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi realizată în faza procesuală a camerei preliminare, iar judecătorul de cameră preliminară învestit în cadrul acestei faze procesuale nu are calitatea de titular al sesizării. Faza procesuală a camerei preliminare, ca fază procesuală distinctă plasată între urmărirea penală şi judecată, include contestaţia reglementată în art. 347 din Codul de procedură penală, soluţionarea contestaţiei situându-se în cadrul fazei procesuale a camerei preliminare. Aşa cum s-a relevat în considerentele Deciziei nr. 5/2014 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei. Prin urmare, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi realizată în procedura de soluţionare a contestaţiei reglementate în art. 347 din Codul de procedură penală, situată în cadrul fazei procesuale a camerei preliminare, de către judecătorul de cameră preliminară învestit pe calea contestaţiei, o astfel de sesizare fiind inadmisibilă. Este adevărat că prin Decizia nr. 22/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară învestit pe calea contestaţiei îndeplineşte condiţia „referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă“, însă sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea altor condiţii prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, necreând un precedent în sensul admiterii sesizării formulate în faza procesuală a camerei preliminare. b) Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 10 mai 2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală şi a menţionat, în considerente, că introducerea de către legiuitor a menţiunii „în cursul judecăţii“ în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile. Aşadar, în faza procesuală a camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară, inclusiv judecătorul de cameră preliminară învestit în soluţionarea contestaţiei reglementate în art. 347 din Codul de procedură penală, este exclus din sfera titularilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea care nu întruneşte cerinţa de a fi formulată „în cursul judecăţii“ având caracter inadmisibil. c) Modalitatea de redactare a dispozitivului încheierii de sesizare nu permite identificarea unei veritabile chestiuni de drept. Astfel, prin dispozitivul încheierii de sesizare, judecătorul de cameră preliminară solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Formularea sesizării nu permite identificarea chestiunii de drept şi nici stabilirea unei relaţii de dependenţă între chestiunea de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, ci pare a tinde la determinarea modului concret în care o probă este exclusă din dosar. În acest context a relevat că în considerentele Deciziei nr. 31/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri prealabile presupune indicarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţia pe fond a cauzei şi s-a constatat că tehnica de redactare a întrebărilor este neadecvată, nepermiţând înţelegerea conţinutului ori sensului demersului şi prin aceasta negând posibilitatea identificării problematicii şi formulării unui răspuns circumscris interesului vizat. Similar cu sesizarea respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 31/2015, a apreciat că în cazul prezentei sesizări tehnica de redactare a întrebării este inadecvată, negând posibilitatea identificării problematicii şi formulării unui răspuns circumscris interesului vizat. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a depus un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. A precizat că din circumstanţele speţei rezultă că singurul act care îl incriminează pe inculpat este propria declaraţie de martor, obţinută sub jurământ. Extinderea urmăririi penale cu privire la suspect s-a dispus în baza aspectelor consemnate în declaraţia de martor. Punerea în mişcare a acţiunii penale s-a derulat în aceeaşi manieră. Efectuarea urmăririi penale, a actelor procesuale, precum şi întocmirea rechizitoriului s-au întemeiat şi conţin numeroase referiri la aspectele declarate de inculpat în calitate de martor. Prima facie, sancţiunea specifică aplicabilă mijlocului de probă (excluderea declaraţiei de martor din probatoriu) este de natură să influenţeze decisiv fondul cauzei, datorită împrejurării că toate actele procesuale sunt dependente de respectiva declaraţie. Cu alte cuvinte, urmărirea penală pare a fi fost concepută şi derulată în cheie unică, pe baza declaraţiei de martor a inculpatului, ceea ce în caz de excludere a declaraţiei conduce la invalidarea în întregime a urmăririi penale. Acesta pare să fi fost şi raţionamentul judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Arad care a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale faţă de inculpat şi a dispus restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi. La o cercetare mai atentă rezultă însă că excluderea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale pare o măsură excesivă, în condiţiile în care nu toate mijloacele de probă existente în cauză sunt în directă legătură cu declaraţia de martor a inculpatului. Astfel, la dosar există facturile fiscale, contractele comerciale şi declaraţiile fiscale informative ce au valoarea probantă de mijloace de probă ca înscrisuri. De asemenea, în cauză a fost întocmit un raport de constatare fiscală de către inspectorii antifraudă detaşaţi la parchet, ce constituie de asemenea mijloc de probă. De altfel, în situaţia investigării infracţiunilor de evaziune fiscală, înscrisurile şi rapoartele de specialitate sunt şi probele cele mai uzuale. Toate acestea au fost ridicate sau efectuate independent de poziţia procesuală a inculpatului şi nu pot fi excluse în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală. Problema în discuţie este dacă trebuie să opereze o excludere materială, prin îndepărtarea probei compromise din dosar, sau o excludere formală, prin interzicerea utilizării probei ca referinţă în raţionament. Chestiunea este una de principiu, ce se pretează la o interpretare in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, este punctuală şi direct incidentă în cauză. De lămurirea chestiunii depinde modul de rezolvare a fondului cauzei cel puţin sub aspectul aptitudinii unui mijloc de probă compromis şi neînlăturat din dosar de a contamina convingerea instanţei. Astfel, îndepărtarea mijlocului de probă ca fiind obţinut cu încălcarea privilegiului contra autoacuzării asigură o protecţie eficientă, prin valoarea probatorie zero asociată cu acest mijloc de probă şi prin imposibilitatea efectivă a coroborării respectivului mijloc de probă cu celelalte probe administrate în cauză. În sens contrar, menţinerea mijlocului de probă în dosar permite în mod inevitabil o asociere în conştiinţa magistratului cu celelalte probe din cauză, cel puţin ca test de validare subiectivă a acestora din urmă. Decizia de a opera cu o excludere materială sau formală ţine de maniera principială în care este construit sistemul probator. Un posibil indicator despre realitatea procesuală din sistemul român ar putea fi dată de diferenţa terminologică dintre „a exclude“ şi „a nu putea fi folosit“. Strict semantic, excluderea sugerează îndepărtarea probei din cauză, în timp ce imposibilitatea folosirii pare a fi doar o variantă de inactivitate sau de paralizare în utilizarea probei. Dispoziţiile art. 403 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală utilizează o altă noţiune din acelaşi câmp semantic, respectiv înlăturarea probelor. Din analiza art. 102 din Codul de procedură penală, intitulat „Excluderea probelor obţinute în mod nelegal“, s-ar părea că soluţia legislativă privilegiată este cea a excluderii. În realitate, verificarea ipotezelor concrete în care operează „excluderea“ nu lasă niciun dubiu asupra caracterului ei marginal. Astfel, probele obţinute prin tortură nu pot fi folosite, deci nu se exclud. De asemenea, probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite, deci nici acestea nu se exclud. În schimb, probele obţinute prin încălcarea confidenţialităţii comunicărilor dintre persoana reţinută şi arestată şi avocatul său se exclud [art. 89 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În mod similar, examinarea fizică a unei persoane efectuată în absenţa consimţământului său, fără autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, conduce la excludere [art. 190 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Cu titlu general, nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei [art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Cu toate acestea, textul legal nu permite elaborarea unei teorii coerente. Pe de o parte, există dispoziţii legale ce contrazic consistenţa modelului teoretic elaborat mai sus. Astfel, despre probele derivate, dacă au fost obţinute direct din probele obţinute în mod nelegal şi care nu puteau fi obţinute în alt mod, se precizează că se exclud [art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală]. A accepta că probele primare obţinute în mod nelegal nu se folosesc, iar că probele derivate se exclud ar însemna că se operează cu o dublă măsură şi cu o logică inversată. Regimul probelor principale obţinute ilegal pare a fi mai puţin restrictiv decât al probelor derivate din primele. Pe de altă parte, atunci când a dorit să excludă efectiv, legislatorul a făcut-o fără ezitare şi neechivoc. Astfel, dacă activităţile de supraveghere tehnică au vizat accidental raporturile dintre suspect/inculpat şi avocat, probele nu vor putea fi folosite în procesul penal (versiunea pasivă a teoriei), dar vor fi distruse de îndată de procuror [art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Cea mai bună excludere a probei se face evident prin distrugerea ei. Există apoi o serie de texte legale a căror relevanţă pentru problema în discuţie este ridicată. Astfel, în două situaţii [art. 341 alin. (11) şi art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală] se precizează că probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Se observă o îndepărtare de la binomul excludere-folosire, preferându-se o variantă mai neutră. Esenţial este că, deşi probele au fost excluse, ele rămân la dosarul cauzei. Altfel ar fi fără sens preocuparea de a se preciza ca respectivele probe să nu fie avute în vedere la judecata pe fond. Dacă excluderea înseamnă îndepărtare din dosar, atunci ar trebui să nu mai existe niciun risc în privinţa judecării fondului. Cum acest risc subzistă, avertismentul are sens, dar atunci excluderea nu poate avea ca efect îndepărtarea materială a probelor. În fine, art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală precizează, în aceeaşi manieră, că preşedintele completului încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei. Din nou, dacă excluderea ar fi însemnat eliminarea probelor, atunci avertizarea instanţei nu era necesară, întrucât părţile nu erau în poziţia de a nu putea face diferenţa dintre o categorie şi alta de probe. Cum probele, deşi excluse, au rămas asociate cauzei, distincţia dintre cele valide şi cele invalide se impune pentru protecţia drepturilor persoanelor interesate. Aplicând textul de mai sus la ipoteza în discuţie, textul art. 118 din Codul de procedură penală este clar: declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Aceasta nu poate însemna decât că declaraţia nu va fi eliminată din dosar, ci va fi doar o excludere formală. Nimic nu oprea legislatorul să intervină energic şi să prevadă o măsură specifică de protecţie. Faptul că nu a făcut-o este un indicator destul de sigur că nu aceasta este viziunea procesuală. Există mai multe motive pentru care menţinerea în dosar a probei excluse formal reprezintă soluţia optimă. În primul rând, pe calea raţionamentului per a contrario, dacă declaraţia martorului nu poate fi folosită împotriva sa, această împrejurare nu împiedică folosirea declaraţiei în favoare. În plus, declaraţia martorului devenit ulterior suspect sau inculpat poate conţine elemente probatorii valoroase apte să contribuie la tragerea la răspunderea penală a altor participanţi. În ipoteza excluderii materiale, un asemenea avantaj probator dispare. În concluzie, a apreciat că inventarierea textelor legale sus-citate nu lasă niciun dubiu asupra filozofiei Codului de procedură penală. În nicio situaţie nu operează excluderea materială. Această concluzie rezultă în mod facil din interpretarea textelor legale, iar aplicarea corectă a acestora se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Din acest punct de vedere chestiunea de drept în discuţie nu poate face obiectul unei hotărâri prealabile, neprezentând gradul de dificultate necesar unei asemenea proceduri. Convingerea este întărită şi dacă analizăm secţiunea secundară a chestiunii în discuţie, dacă excluderea operează de drept sau pe baza unei decizii a judecătorului de cameră preliminară. Nici această problemă nu trece drept o aporie procesuală. În esenţă, excluderea, ca orice sancţiune procesuală, trebuie dispusă sau cel puţin constatată de magistrat. Judecătorului de cameră preliminară îi este dată în competenţă, conform art. 341 alin. (7) pct. 2, art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3)-(4) din Codul de procedură penală, prerogativa de a exclude una sau mai multe dintre probele administrate în faza de urmărire penală. Sancţiunea nu poate deci opera în absenţa unei dispoziţii a judecătorului de cameră preliminară. Acest aspect rezultă proprio motu din analiza textelor în discuţie, fără un aparat interpretativ sofisticat. Interpretarea de mai sus este convergentă cu spiritul noului Cod de procedură penală, care, deşi a primit influenţe acuzatoriale, a rămas fidel totuşi modelului continental, bazat pe principiul adevărului real. Or, înlăturarea din dosar a unui mijloc de probă nu contribuie la aflarea adevărului real, ci îl obstaculează. Excluderea materială reprezintă din acest punct de vedere o „neverosimilă abţinere. Statul îşi repudiază propriul exces, refuzând să folosească ceva obţinut prin violarea regulilor pe care singur le-a trasat“. În concluzie, a susţinut că, nefiind îndeplinită ultima din condiţiile sesizării, aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Sibiu a depus un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. A arătat că problema de drept a cărei dezlegare se solicită este inadmisibilă prin raportare la art. 475 din Codul de procedură penală, dat fiind faptul că de lămurirea acesteia nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului de procedură penală, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. De asemenea a precizat cu privire la fondul chestiunii de drept că art. 118 din Codul de procedură penală prevede o sancţiune proprie în cazul nerespectării sale, respectiv imposibilitatea utilizării împotriva inculpatului a probelor obţinute prin audierea sa ca martor. Ca atare, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală nu este aplicabil în această situaţie. Sancţiunea excluderii prevăzută de art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum este reglementată, nu presupune o înlăturare materială a mijlocului de probă prin intermediul căruia s-a obţinut proba, ci excluderea vizează exclusiv neluarea în considerare a probei obţinute nelegal. Interpretarea coroborată a sancţiunilor prevăzute de Codul de procedură penală este unitară, spre exemplu: constatarea nulităţii absolute/relative a unui act procesual nu presupune efectuarea de menţiuni specifice pe actul anulat ori alte operaţiuni materiale privind actul. Interpretarea art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală în sensul indicat în chestiunea a cărei dezlegare se solicită ori în sensul că judecătorul de cameră preliminară poate dispune excluderea prin îndepărtarea din dosar a unui mijloc de probă nu are suport în legea procesual penală. IX. Dispoziţii legale incidente - Art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală: excluderea probelor obţinute în mod nelegal „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.“ – Art. 118 din Codul de procedură penală: dreptul martorului de a nu se acuza „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.“ X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Admisibilitatea sesizării: Potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, pentru ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să învestească legal instanţa supremă trebuie să întrunească o serie de condiţii: a) să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs; b) judecata indicată la lit. a) să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel ori al unui tribunal, iar acestea să fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; c) lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată; d) asupra acestei chestiuni să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Apreciindu-se în cauză asupra îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 475 din Codul de procedură penală sub aspectul admisibilităţii sesizării, se constată învestirea Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv a contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa abilitată a se pronunţa asupra rechizitoriului; şi consultând jurisprudenţa în materie rezultă că asupra chestiunii de drept puse în discuţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Pentru a putea face obiectul sesizării instanţei supreme, problema de drept trebuie să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, condiţie de admisibilitate ce rezultă din sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. Pentru dezvoltarea temei facem trimitere la considerentele Deciziei nr. 11 din data de 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din data de 7 iulie 2014, cu consecinţe asupra cauzei de faţă, ale cărei considerente au fost preluate în alte numeroase decizii ulterioare: "Admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma «soluţionarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia «pe fond», care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală." Prin Decizia nr. 7 din data de 17 aprilie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din data de 25 mai 2015, s-a statuat că: „Chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului.“ Se constată că întrebarea prealabilă cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată nu este specifică dispoziţiilor legale care reglementează modul de soluţionare a fondului cauzei aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, atâta vreme cât se circumscrie unei problematici punctuale, care guvernează un moment procesual ulterior constatării intervenirii sancţiunii procesuale înscrise în art. 102 alin. (2) din Codul procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“. Modalitatea de redactare a dispozitivului încheierii de sesizare nu permite identificarea unei veritabile chestiuni de drept. Astfel, prin dispozitivul încheierii de sesizare, judecătorul de cameră preliminară solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevede că „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Formularea sesizării nu permite identificarea chestiunii de drept şi nici stabilirea unei relaţii de dependenţă între această chestiune şi soluţionarea pe fond a cauzei, ci pare a tinde la determinarea modului concret în care o probă este exclusă din dosar. În acest context, în considerentele Deciziei nr. 31 din data de 19.10.2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri prealabile presupune indicarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţia pe fond a cauzei şi s-a constatat că tehnica de redactare a întrebărilor este neadecvată, nepermiţând înţelegerea conţinutului ori sensului demersului şi prin aceasta negând posibilitatea identificării problematicii şi formulării unui răspuns circumscris interesului vizat. Similar cu sesizarea respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 31/2015, apreciem că în cazul prezentei sesizări tehnica de redactare a întrebării este inadecvată, negând posibilitatea identificării problematicii şi formulării unui răspuns circumscris interesului vizat. Aşadar, neîndeplinirea acestor condiţii/cerinţe de ordin pur formal nu permite soluţionarea pe fond a sesizării, excede procesului de lămurire a vreunei chestiuni de drept de care atârnă dezlegarea fondului cauzei. În consecinţă, problema de drept ce formează obiectul prezentei cauze nu se referă la o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă în înţelesul art. 118 din Codul de procedură penală, intitulat „dreptul martorului de a nu se acuza“, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, intitulat „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, se înţelege excluderea efectivă (prin îndepărtarea din dosar) a probei în cauză sau este necesară o dispoziţie expresă în acest sens a judecătorului de cameră preliminară. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Manuela Maria Puşcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
