Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 14 din 15 martie 2021 referitoare la interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 14 din 15 martie 2021 referitoare la interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 376 din 12 aprilie 2021

Comenteaza legea

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
Dosar nr. 3.360/1/2020


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina  │Curţi de Casaţie şi    │
│Corbu         │Justiţie - preşedintele│
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici     │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă   │- preşedintele Secţiei │
│              │a II-a civile          │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa        │- preşedintele Secţiei │
│Angelica      │de contencios          │
│Stănişor      │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Elena  │- judecător la Secţia I│
│Popoiag       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina      │- judecător la Secţia I│
│Petronela     │civilă                 │
│Văleanu       │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia       │- judecător la Secţia I│
│Dascălu       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela Vişan  │- judecător la Secţia I│
│              │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mari Ilie     │- judecător la Secţia I│
│              │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara      │- judecător la Secţia a│
│Isailă        │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Zaharia│- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa   │- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole  │- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ianina        │- judecător la Secţia a│
│Blandiana     │II-a civilă            │
│Grădinaru     │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ana Roxana    │- judecător la Secţia  │
│Tudose        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- judecător la Secţia  │
│Constantinescu│de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria  │- judecător la Secţia  │
│Ilie          │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Cezar Hîncu   │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emil Adrian   │- judecător la Secţia  │
│Hancaş        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.360/1/2020, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 22.061/3/2019.
    5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
    6. De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
    7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 13 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 22.061/3/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018), în sensul de a şti dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiţie.
    9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 decembrie 2020, cu nr. 3.360/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 15 martie 2021.

    II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
    10. Faţă de modul de formulare a sesizării nu a fost identificat un text de lege a cărui interpretare să fie realizată de instanţa supremă în procedura hotărârii prealabile.

    III. Expunerea succintă a procesului
    11. Prin Sentinţa civilă nr. 4.953 din 19 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 22.061/3/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a obligat pârâtul să reîncadreze şi să recalculeze indemnizaţia brută lunară a reclamantului începând cu 1 iulie 2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484.18 lei şi a obligat pârâtul la plata diferenţelor dintre salariile încasate şi cele stabilite prin sentinţă, începând cu 1 iulie 2016, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei sume până la plata integrală.
    12. În considerente a reţinut, în esenţă, că reclamantul are calitatea de magistrat, fiind încadrat ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, categorie ce face parte din familia ocupaţională „Justiţie“ în întreaga perioadă în litigiu.
    13. De asemenea, reclamantul a făcut dovada printr-o hotărâre judecătorească definitivă că, pentru familia ocupaţională din care face parte, au fost recunoscute majorările salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, aprobată prin Legea nr. 209/2008(Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008).
    14. Obligaţia legală a pârâţilor de a aplica nivelul maxim de salarizare pentru familia ocupaţională „Justiţie“, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în continuare, a fost argumentată de prima instanţă pe următoarele dispoziţii, edictate de legiuitor în scopul înlăturării inechităţilor salariale existente în cadrul categoriilor profesionale ce desfăşoară aceeaşi activitate, inclusiv pe cele rezultate din valoarea de referinţă sectorială aplicată:
    - art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015, interpretat prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016), coroborat cu art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2015 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi pentru stabilirea unor măsuri bugetare, aprobată prin Legea nr. 38/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2015);
    – art. 3^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), introdus prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016);
    – art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), care a introdus la art. 3^1 alin. (1^1) şi (1^3) şi a adus lămuriri cu privire la sintagma „fiecare funcţie“ prevăzută la alineatul (1), de unde rezultă că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se stabileşte la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor instituţiilor aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite;
    – art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 - în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015;
    – art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016) - în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2016;
    – art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017) - în perioada 1 martie-31 decembrie 2017 se menţine în plată la nivelul acordat pentru luna februarie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară);
    – art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), care menţine, pentru perioada iulie 2017-decembrie 2017, nivelul de salarizare cuvenit pentru luna iunie 2017;
    – art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, care menţine, începând cu data de 1 ianuarie 2018, nivelul preluat anterior aferent lunii decembrie 2017 (indexat cu 25%).

    15. În acelaşi sens, al obligaţiei de aplicare a nivelului maxim de salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti, au reţinut şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 55-58 (Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015), nr. 11 din 8 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012), nr. 32 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 9 februarie 2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015). Nu în ultimul rând, a evocat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.“
    16. Valorificând aşadar dispoziţiile legale şi soluţiile jurisprudenţiale cuprinse în deciziile obligatorii în sensul garanţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia), care impun respectarea întocmai şi necondiţionat a hotărârilor judecătoreşti definitive, tribunalul a hotărât că nivelul maxim de salarizare este:
    - cel statuat prin hotărâri judecătoreşti, referitoare la valoarea de referinţă sectorială aferentă familiei ocupaţionale „Justiţie“;
    – cel aferent nivelului drepturilor salariale cuvenite în plată, iar nu cel privind încadrările salariale teoretice prevăzute prin legile-cadru de salarizare, a căror aplicare efectivă a fost şi este suspendată sau eşalonată, neafectând perioada în litigiu;
    – cel cuvenit de drept în plată, deci indiferent dacă, în fapt, respectivele hotărâri judecătoreşti au fost sau nu puse în plată.

    17. În caz contrar, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, s-ar crea premisele încălcării principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece persoane aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, ar avea indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.
    18. Tribunalul a apreciat că nu se poate ignora, la stabilirea şi plata drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătoreşti definitive care stabilesc un cuantum şi componente determinate ale drepturilor salariale avute şi cuvenite de drept. În acelaşi fel, problema de drept referitoare la nivelul maxim de salarizare cuvenit personalului din justiţie începând cu data de 9 aprilie 2015, deci şi pentru perioada în litigiu, a fost dezlegată în mod constant de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de exemplu, prin Decizia nr. 2.369 din 22 iunie 2017, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal.
    19. A concluzionat că hotărârea judecătorească invocată în acţiune face dovada nivelului maxim de salarizare cuprinzând majorările prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008 şi că nu există niciun argument legal care să justifice diferenţele de salarizare litigioase. Salariile se stabilesc pe familii ocupaţionale, categorii de funcţii şi pe niveluri de pregătire profesională, iar nu în considerarea unor persoane privite ut singuli şi care sunt, în mod întâmplător, contemporane edictării unui act normativ.
    20. Reţinând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie şi a Protocolului nr. 12 la Convenţie, cu privire la interdicţia discriminării în modalitatea aplicării unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, a conchis că pârâtul trebuie să ia în considerare majorarea cuprinsă în Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008, recunoscută prin hotărâre judecătorească, la calculul şi la plata nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi autorităţi publice. Acest nivel se aplică tuturor instanţelor, toate fiind în subordinea aceluiaşi ordonator de credite (ministrul justiţiei -ordonator principal), având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar [preşedinţii tribunalelor şi curţilor de apel fiind ordonatori terţiari, respectiv secundari, conform art. 44 alin. (1) şi art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004)].
    21. În consecinţă, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, obligând pârâtul şi la plata actualizării cu indicele de inflaţie a sumelor acordate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume.
    22. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    23. În cuprinsul motivelor de apel a făcut mai întâi consideraţii legate de sistemul de salarizare introdus de legiuitor începând cu data de 1 ianuarie 2010.
    24. A susţinut că, acordând valoarea de referinţă sectorială determinată prin majorările prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006 (Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006), şi Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007), prima instanţă a ignorat Decizia nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011 (Decizia nr. 25 din 14 noiembrie 2011), deciziile Curţii Constituţionale nr. 289 din 7 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 7 iulie 2005, nr. 818-821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că cel în drept să modifice sau să înlocuiască sistemul de salarizare existent este exclusiv legiuitorul, prin intermediul căruia statul îşi manifestă opţiunea cu privire la oportunitatea şi intensitatea politicilor în domeniu.
    25. A arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 şi art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007. Cât priveşte Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008, reclamantul solicită, cu referire la drepturi salariale recalculate începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei, creşterea valorii de referinţă sectorială, aplicabilă însă, potrivit art. 2 din acest act normativ, doar personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, în cursul anului 2008.
    26. A evocat, la rândul său, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, însă în sensul în care, în aplicarea ei, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu data de 9 aprilie 2015.
    27. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 897 din 22 mai 2018, prin care s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor şi personalului asimilat, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 lei pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, iar pentru perioadele 1 decembrie 2015-31 iulie 2016, 1 august 2016-30 septembrie 2016 şi 1 octombrie 2016-31 decembrie 2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 lei. Aceasta reprezintă o majorare a valorii de referinţă sectorială cu 44,3% în perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 (prin creşterea de la 291,98 lei la 421,36 lei), cu 44,3% în perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016 (prin creşterea de la 321,18 lei la 463,5 lei), cu 21,4% în perioada 1 august 2016-30 septembrie 2016 (de la 381,82 lei la 463,5 lei) şi cu 4% în perioada 1 octombrie 2016-31 decembrie 2017 (prin creşterea de la 445,5 lei la 463,5 lei).
    28. La emiterea actului administrativ s-au avut în vedere considerentele cuprinse în Sentinţa civilă nr. 1.961 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.721/120/2017, rămasă definitivă, care a reţinut că, în măsura în care, ca efect al aplicării Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009) şi/sau Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), în cazul unei autorităţi sau instituţii publice, doi angajaţi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii au ajuns să fie salarizaţi în mod diferit; acela care beneficiază de un cuantum al salariului de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.
    29. Faţă de aceste motive, a solicitat admiterea apelului şi, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
    30. La termenul de judecată din 18 septembrie 2020, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a ridicat problema admisibilităţii şi necesităţii sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri care să dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul de a şti dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiţie.
    31. Prin Încheierea din 13 noiembrie 2020 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

    IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
    32. Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    33. Astfel, cauza se află pe rolul unui complet al Curţii de Apel Bucureşti, care judecă în ultimă instanţă, iar interpretarea solicitată se impune în scopul de a stabili, general şi obligatoriu, sensul şi întinderea efectelor deciziei pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    34. Instanţa a avut în vedere că, în practică, această decizie a ajuns să fie interpretată ca instituind obligativitatea de precedent în materia drepturilor cuvenite personalului din justiţie (valoare de referinţă sectorială, coeficient de multiplicare). Astfel, a recunoaşte personalului din familia ocupaţională „Justiţie“ toate efectele ce rezultă dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată anterior în favoarea unuia dintre membri, fără posibilitatea de apreciere a fundamentului pretenţiei, echivalează cu a spune că respectiva hotărâre creează drept. Este şi cazul în speţă, în care prima instanţă, făcând referire la Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, a afirmat că nivelul maxim de salarizare este „cel statuat prin hotărâri judecătoreşti referitoare la valoarea de referinţă sectorială aferentă familiei ocupaţionale «Justiţie»“. Pornind de la această premisă, a stabilit că hotărârea judecătorească invocată în acţiune face dovada nivelului maxim de salarizare şi reprezintă temeiul egalizării la acest nivel, cuprinzând majorările prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008.
    35. Existenţa unor astfel de hotărâri de încuviinţare a unor majorări salariale fiind o certitudine de fapt, instanţa de apel are nevoie de a şti dacă, în lumina Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, este suficient să existe (fie şi pronunţată ulterior acesteia) o hotărâre judecătorească favorabilă unui membru aparţinând personalului din justiţie, pentru a se institui şi/sau modifica nivelul de salarizare prin raportare la care să acţioneze şi să se verifice de către instanţele învestite ulterior standardul egalitar reglementat de art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015.
    36. Problema de drept s-a conturat recent, ca urmare a faptului că, după pronunţarea hotărârii prealabile, a apărut o practică judiciară concentrată de recunoaştere a valorii general obligatorii - „întocmai ca şi legea“ -, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea unor noi elemente sau drepturi, neincluse anterior în salariul personalului din familia ocupaţională „Justiţie“.
    37. Este adevărat că aceasta este o chestiune atipică:
    - pe de o parte, pentru că problema de drept ridicată nu ţine numaidecât de interpretarea legii în sens strict, de act juridic al autorităţilor cu putere de reglementare, ci priveşte interpretarea dreptului din perspectiva rolului ce s-ar putea recunoaşte, prin decizia obligatorie a instanţei supreme, precedentului judiciar, într-o anumită materie pe rolul instanţelor;
    – pe de altă parte - dar condiţionat tot de caracterul nespecific al efectului jurisprudenţial neaşteptat ivit -, de această dată, o eventuală orientare majoritară a practicii nu este de natură să răpească interesul pentru felul în care s-ar pronunţa instanţa supremă, făcând inadmisibilă întrebarea prealabilă; dimpotrivă, problema s-a reliefat şi a căpătat relevanţa sesizată tocmai în urma consolidării interpretării jurisprudenţiale cu privire la valoarea şi efectele general obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti pentru alcătuirea şi sancţionarea judiciară a nivelului de salarizare aplicabil unei categorii de personal.

    38. Aşadar, interpretarea propriei decizii din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este esenţială pentru a lămuri înţelesul cu privire la valoarea juridică ce se acordă hotărârilor judecătoreşti în materia drepturilor salariale cuvenite personalului din justiţie. Chiar limitată la o anumită sferă de relaţii sociale, prin implicaţiile asupra sistemului normativ care formal nu recunoaşte precedentul judiciar ca izvor de drept, o astfel de chestiune nu poate rămâne la latitudinea instanţelor, în mod izolat, care ar proceda de manieră pretoriană, înglobând contradicţiile care rezultă din consfinţirea prin decizii de speţă a principiului obligativităţii precedentului. Problema de interes public trebuie tranşată printr-un act de interpretare cu aceeaşi valoare cu cea a deciziei obligatorii a instanţei supreme înţelese, în multe cazuri în practică, ca având aptitudinea de a institui principiul obligativităţii hotărârilor de speţă ce acordă majorări salariale personalului din justiţie, pentru interpretările ulterioare ale nivelului de salarizare cuvenit familiei ocupaţionale, fără posibilitatea de a mai analiza dreptul subiectiv de origine, după fundamentul său legal. Ceea ce, în condiţiile în care art. 124 alin. (3) din Constituţie stipulează că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ar fi de natură să ştirbească din competenţa instanţelor de a se pronunţa în totală independenţă asupra interpretării şi aplicării legii la cazurile pendinte, transformându-le în simple organe de executare a unei hotărâri anterioare, când aceasta este favorabilă reclamantului, indiferent de nivelul la care va fi fost pronunţată. Iar acesta este numai unul dintre aspectele ridicate de incompatibilitatea obligativităţii precedentului judiciar cu configuraţia blocului de constituţionalitate. Prin opoziţie, efectul principal contrar constă în depăşirea de către autoritatea judecătorească a puterii tradiţionale şi uzurparea competenţei specifice legiuitorului, prin instituirea şi amendarea pe cale de hotărâre inter partes a unui sistem legal de salarizare.
    39. În consecinţă, pentru soluţionarea unitară a acestor contradicţii pe care le-a relevat practica judecătorească în interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, dat fiind că de efectele ei, cât priveşte valoarea cu care trebuie învestită o hotărâre pronunţată în altă cauză, între alte părţi, depinde judecarea dosarului de faţă, astfel cum a apreciat şi prima instanţă, instanţa de apel a constatat întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă.
    40. S-a reţinut şi că, deşi majoritară, practica nu este unitară în raza de competenţă a Curţii de Apel Bucureşti şi nici în cadrul secţiei.

    V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    41. Părţile nu au depus, în scris, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

    VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    42. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 22.061/3/2019 a reţinut că decizia prealabilă ce face obiectul sesizării nu autorizează interpretarea potrivit căreia precedentul judiciar favorabil creează drept general aplicabil în materia drepturilor salariale cuvenite personalului din justiţie.
    43. În motivarea punctului de vedere exprimat, instanţa de sesizare observă că atât hotărârea prealabilă, cât şi decizia de neconstituţionalitate pe care se întemeiază au avut un obiect de interpretare limitat la dispoziţiile legale deduse dezlegării, respectiv verificării constituţionalităţii. Aceste dispoziţii au fost analizate prin raportare la intenţia exprimată de legiuitor la data edictării lor, fără ca soluţiile pronunţate să fie de natură să fixeze vreun reper pentru comportamentul ulterior al instanţelor în materia egalizării salariale la nivelul cel mai înalt care ar rezulta dintr-o hotărâre judecătorească. Competenţa de judecată a oricărei instanţe (inclusiv a celei supreme sau constituţionale) este limitată la ceea ce există, fără posibilitatea de a anticipa, a da girul, cu atât mai puţin, a obliga la respectarea de plano a unor acte impredictibile, incerte, neavute în vedere la judecata soldată cu decizia obligatorie, fie ele şi hotărâri judecătoreşti prezumate legale absolut, prin autoritatea pe care le-o conferă art. 124 şi 126 din Constituţie.
    44. Într-adevăr, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care a stat la baza hotărârii prealabile în cauză, nu a învestit instanţele cu vreo putere nouă de a pronunţa hotărâri cu aplicabilitate generală, ci a constatat această trăsătură a unor drepturi cuprinse în hotărâri existente la data adoptării textului incriminat, dar excluse de acesta de la realizarea intenţiei sale, pentru care nu a găsit nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Dimpotrivă, a văzut în soluţia legislativă de excludere a hotărârilor judecătoreşti de la realizarea intenţiei de egalizare la nivel maxim o manifestare de natură să afecteze însuşi principiul fundamental al egalităţii căruia pretindea să îi dea expresie, plasat în contextul rolului pe care înfăptuirea justiţiei, separaţia şi echilibrul puterilor îl îndeplinesc în statul de drept. Cu toate aceste vicii, instanţa constituţională nu a depăşit cadrul şi momentul delimitate de norma legală controlată, pentru a anticipa asupra unor eventuale drepturi ce s-ar mai putea recunoaşte în viitor, obligând legiuitorul să le consacre cu aplicabilitate generală şi, prin filtrul legii, pe judecătorul ordinar să le consfinţească atunci când va fi sesizat cu eşecul angajatorului în aplicarea respectivei legi.
    45. Cu atât mai mult, Curtea Constituţională nu a statornicit valoarea de sursă de drept, întocmai cu a legii, a hotărârilor judecătoreşti, imediat ce acestea ar recunoaşte majorări salariale de aplicabilitate generală, chiar dacă ar antama perioada de activitate a normei interpretate. Nici n-ar avea cum, având în vedere că scopul său este de a controla constituţionalitatea legilor, nu de a stabili principii de judecată pe fond ori chiar soluţii de-a gata pentru instanţe, când ar predetermina valoarea juridică sau relevanţa probantă a actelor (nenormative) ale dosarului.
    46. Aşa fiind, decizia de neconstituţionalitate (de care nu poate fi desprinsă hotărârea prealabilă) vorbeşte despre ceea ce ştiau şi obiectiv puteau cunoaşte atât judecătorul constituţional, cât şi legiuitorul delegat, la momentul la care şi-a exprimat intenţia amendată pentru neconformitate cu legea fundamentală: pe de o parte, despre egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016; pe de altă parte, despre drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, existente la data intrării în vigoare a normei declarate neconstituţionale pe motiv că nu le includea în nivelul maxim de salarizare (mai exact, s-au avut în vedere, în mod cert şi determinat, cei 18% prevăzuţi de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, pe care unii magistraţi şi personal asimilat îi aveau incluşi în indemnizaţie, spre deosebire de restul familiei ocupaţionale).
    47. Pornind de la rolul şi efectele actelor Curţii Constituţionale, această decizie nu poate fi înţeleasă şi utilizată pentru mai mult decât spune, respectiv pentru a deduce că se recunoaşte autorităţii judecătoreşti puterea de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale atunci când statuează asupra unor drepturi susceptibile de o astfel de aplicare, cu corolarul său, obligativitatea precedentului judiciar, în afara logicii presupuse de autoritatea de lucru judecat cu tripla sa identitate. Pe lângă efectul de maximizare a puterii, o astfel de înţelegere ar comporta şi efectul contrar, prin ipoteză neintenţionat de decizia care afirmă principiul independenţei şi supunerii judecătorilor numai legii, care şi-ar vedea îngrădită până la inexistenţă facultatea de apreciere, ţinuţi fiind de singura soluţie posibilă în prezenţa unei hotărâri conforme pretenţiei de majorare a indemnizaţiei.
    48. Desigur că o astfel de situaţie ar fi de natură să producă consecinţe absurde chiar şi pentru sistemele de drept care recunosc obligativitatea precedentului judiciar - dar numai în interpretarea şi aplicarea legii, iar nu pentru a o crea, după o procedură care implică unificarea practicii la vârful sistemului judiciar şi admiţând deopotrivă că hotărârea obligatorie nu e automat cea favorabilă titularului pretins al dreptului.
    49. În caz contrar, a spune că e nevoie de o singură hotărâre judecătorească favorabilă pentru a crea un întreg sistem de salarizare, indiferent că vor fi existând şi hotărâri contrare, eventual anterioare şi pronunţate de instanţe superioare, înseamnă o preluare mecanică şi subiectivă a tezei privitoare la obligativitatea hotărârilor judecătoreşti, a cărei valabilitate nu se verifică nici în sistemele de sorginte pretoriană. Niciun drept, niciun principiu şi niciun considerent al deciziilor obligatorii evocate nu pot fi interpretate ca implicând caracterul general obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia drepturilor salariale ale personalului din justiţie, şi acesta acordat selectiv, numai celor favorabile ideii de majorare a indemnizaţiei, cu ignorarea oricăror alte manifestări de voinţă concurente: că s-ar afla în hotărâri judecătoreşti ce se pronunţă diferit, în opţiuni legislative exprese contrare ori într-o absenţă a reglementării. Un alt paradox la care ar conduce o astfel de accepţiune a obligativităţii hotărârilor ar fi şi acela că, după pronunţarea primei hotărâri de admitere a unor noi majorări, orice altă intervenţie judecătorească ar fi superfluă: pe de o parte, faţă de presupusele efecte general obligatorii; pe de altă parte, faţă de obligativitatea prioritară a precedentului favorabil, până la obţinerea acestuia, după care oricâte hotărâri contrare s-ar putea pronunţa, ele nu ar avea nicio valoare şi nu s-ar bucura de recunoaşterea pe care pârâtul, ca parte egală din punctul de vedere al dreptului procesual civil, ar putea s-o revendice, la rândul său.
    50. Toate aceste concluzii cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale asupra interpretărilor ulterioare ale drepturilor cuvenite personalului din justiţie sunt aplicabile mutatis mutandis deciziei date în dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Atât prin obiectul judecăţii, cât şi în virtutea considerentelor pe care se întemeiază soluţia, aceasta este indisolubil legată de decizia de neconstituţionalitate.
    51. Singura diferenţă, mai degrabă formală, fără influenţă asupra raţionamentului de fond în chestiunea supusă dezlegării, constă, pe lângă deosebirea de norme interpretate, în faptul că problema „egalizării salariale“ este abordată cu intenţie directă doar în hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce decizia Curţii Constituţionale o antamează tangenţial, cu titlu de efect subsecvent soluţiei de neconstituţionalitate date obiectului sesizării, care în sens strict se referă doar la „nivelul maxim de salarizare“.
    52. În rest, astfel cum rezultă din expunerile succinte ale celor două decizii, şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 se înscrie în acelaşi cadru al legii pe care o interpretează, în speţă, al Legii nr. 71/2015, fără a depăşi logica previzibilă legiuitorului la momentul edictării art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.
    53. Ambele soluţii obligatorii trebuie privite în cadrul competenţei şi obiectului învestirii, limitat la ceea ce poate face şi a avut de judecat fiecare dintre cele două instanţe situate la vârful sistemului jurisdicţional. Posibilitatea de stabilire a salariului legal de către instanţele ordinare nu a constituit domeniul de învestire şi analiză a celor două decizii, astfel că ele nu pot fi asumate cu această semnificaţie. Preluarea lor, în sensul în care hotărârile de speţă s-ar impune judecăţilor ulterioare cu forţă de lege când ar avea drept obiect drepturi salariale de aplicabilitate generală, este o simplă speculaţie, neautorizată de termenii deciziilor.
    54. O asemenea consecinţă nu poate fi asimilată de sistemul de drept românesc nici din punct de vedere juridic, strict normativ, nici din punctul de vedere al principiilor de maximă generalitate ce definesc şi guvernează statul de drept şi înfăptuirea justiţiei, întrucât, pe de o parte, ar realiza o extindere nejustificată a domeniului de acţiune a puterii judecătoreşti prin imixtiunea în sfera exerciţiului altor autorităţi constituite în stat, pe de altă parte, pentru un sector privilegiat de relaţii sociale, ar transforma instanţele în simple organe de învestire cu formulă executorie şi aplicare a unor hotărâri, fără vreo putere de decizie.
    55. Or, în respectul principiului independenţei judecătorului, legea nu poate şi nici nu a fost interpretată în sensul în care o hotărâre judecătorească ar fi ţinută să asigure, cu orice preţ, triumful alteia, ci, cel mult, să îi facă aplicare, dacă şi în măsura în care este aplicabilă - premisă valabilă şi când ar fi vorba despre deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale şi instanţei supreme. Întrucât acestea nu pot consacra drepturi, ci sunt date tot în interpretarea şi aplicarea dreptului obiectiv (cu alternativa, în condiţiile legii, a încetării aplicabilităţii ca efect al neconstituţionalităţii), o instanţă învestită cu judecarea unui drept este şi trebuie să rămână suverană în aprecierea existenţei acestuia, în funcţie de sursa lui, care se poate afla în lege, în contract, chiar şi într-o altă hotărâre judecătorească, dar nu pentru că o astfel de hotărâre s-ar fi pronunţat deja în problema similară, într-un anume sens.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    56. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    57. Cvasitotalitatea instanţelor a apreciat că, prin decizia menţionată, nu se instituie precedentul judiciar ca izvor de drept, arătându-se că atât hotărârea prealabilă, cât şi decizia de neconstituţionalitate pe care se întemeiază au avut un obiect de interpretare limitat la dispoziţiile legale deduse dezlegării, respectiv verificării, acestea fiind analizate prin raportare la intenţia exprimată de legiuitor la data edictării acestora, competenţa de judecată a oricărei instanţe, inclusiv a instanţei supreme, fiind limitată la ceea ce există.
    58. Instanţa care soluţionează litigiul va aplica dispoziţiile legale în materie şi va analiza dacă în familia ocupaţională „Justiţie“ există persoane cu aceleaşi studii, vechime, care ocupă un post identic cu al reclamantului şi desfăşoară efectiv aceeaşi activitate, cu o indemnizaţie mai mare decât a reclamantului, situaţie în care acordarea nivelului maxim al indemnizaţiei se impune în temeiul legii şi nu în temeiul hotărârii judecătoreşti. Aşadar, instanţele trebuie să aplice dispoziţiile legale privind salarizarea în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018. Această decizie este obligatorie şi pentru ordonatorii de credite, cărora le revine obligaţia să încadreze şi să reîncadreze personalul din familia ocupaţională „Justiţie“, iar dacă nu emit ordine de salarizare, persoanele aflate în aceeaşi situaţie pot formula acţiuni în instanţă.
    59. În sens contrar s-au exprimat doar câteva opinii minoritare, neargumentate.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    60. Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.
    61. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:
    "25. (...) potrivit art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, norma criticată stabileşte, în mod indirect, că nu sunt recunoscute hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Astfel, chiar dacă o parte dintre magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, faptul că textul criticat prevede că, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti conduce la concluzia că, deşi o parte dintre magistraţi şi din personalul asimilat au obţinut majorarea indemnizaţiei de încadrare, aceasta nu este recunoscută la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.
26. Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat).
27. Întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga Familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa constituţională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie.
28. De asemenea, dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, afectează principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească.
29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizaţia de încadrare - trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii să aibă indemnizaţii de încadrare diferite.
30. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. Aşadar, dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii, şi, prin urmare, contravin art. 16 din Constituţie.
31. Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legeacadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
32. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.“"

    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii
    62. Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, s-au stabilit următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.“
    63. Pentru a decide astfel, în considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că:
    "74. (...) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul rând, reaminteşte, cu titlu de principiu, faptul că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţia României se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în verificarea conformităţii textelor legale analizate cu prevederile Constituţiei României. Astfel, Curtea Constituţională reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
75. Chiar dacă în decizia prezentată mai sus Curtea Constituţională a interpretat un alt text de lege decât cel supus prezentei dezbateri, totuşi, se observă că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel că toate considerentele expuse de instanţa constituţională se verifică şi în privinţa acestui text de lege.
76. Prin urmare, a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conţinut raţionamentul avut în vedere în decizia mai sus citată şi să fie negat rolul Curţii Constituţionale de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală. (...)
78. Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.
79. Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală.
80. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită.
81. Dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.“"

    X. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    64. Opinia exprimată a fost aceea că sesizarea este inadmisibilă, dat fiind faptul că se solicită interpretarea unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu a avut ca scop lămurirea unor decizii, chiar dacă acestea se încadrează în categoria celor prin care se interpretează norme juridice, în condiţiile impuse prin lege. Aşadar, în cauză nu este îndeplinită cerinţa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept.

    XI. Raportul asupra chestiunii de drept
    65. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării având ca obiect interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, în vederea stabilirii sensului şi întinderii efectelor acesteia, întrucât lămurirea întrebării instanţei de trimitere nu ţine în mod direct de clarificarea întinderii sau aplicării deciziei pronunţate de instanţa supremă, cu a cărei soluţie nu are nicio legătură, dar şi pentru neîndeplinirea condiţiei existenţei unei chestiuni de drept, care nu poate privi lămurirea sensului, întinderii, efectelor hotărârii prealabile, prin mijlocirea căreia se asigură o interpretare uniformă a unei anume reguli de drept, în pofida efectelor sale general obligatorii.

    XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    66. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

    Asupra admisibilităţii sesizării
    67. Pornind de la conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, se constată că există mai multe argumente de inadmisibilitate a prezentei sesizări de pronunţare a unei hotărâri prealabile.
    68. În primul rând, cu referire la obiectul acesteia, se reţine că instanţa de trimitere a iniţiat din oficiu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o cauză aflată pe rolul său - având ca obiect recunoaşterea în favoarea reclamantului, personal încadrat în familia ocupaţională „Justiţie“, a unei indemnizaţii brute lunare calculate în raport cu o valoare de referinţă sectorială superioară, cu consecinţa plăţii diferenţelor salariale corespunzătoare, în valoare actualizată şi cu plata dobânzii legale - în scopul de a stabili, general şi obligatoriu, sensul şi întinderea efectelor Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, argumentându-se că menţionata decizie „a ajuns să fie interpretată ca instituind obligativitatea de precedent în materia drepturilor cuvenite personalului din justiţie (valoare de referinţă sectorială, coeficient de multiplicare)“.
    69. Aşadar, se constată că într-o procedură destinată asigurării unei practici judiciare unitare, cu rol preventiv, menită să asigure dezlegarea de principiu şi cu efect general obligatoriu a problemelor de drept sesizate, care, în esenţă, ţin de interpretarea legii, instanţa de trimitere ataşează efectele specifice instituite în procedura art. 443 din Codul de procedură civilă, menite să asigure înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti neclare ori care conţin dispoziţii potrivnice.
    70. Or, de principiu, prin rolul şi funcţiile sale, precum şi prin aceea că hotărârea prealabilă dată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă se pronunţă în dezlegarea unor probleme de drept, aceasta nu ar trebui să fie compatibilă cu procedura lămuririi şi înlăturării dispoziţiilor contradictorii din hotărârile judecătoreşti regăsită în cuprinsul art. 443 din Codul de procedură civilă, obiectiv care să poată fi atins, în cazul hotărârii prealabile, prin iniţierea unei noi sesizări în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, aşa cum a procedat instanţa de trimitere.
    71. În măsura în care s-ar admite însă că hotărârea pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este cu totul incompatibilă unei proceduri menite să îi lămurească, precum s-a dorit în cazul de faţă, în mod general şi obligatoriu, sensul şi întinderea efectelor sale, trebuie semnalată o a doua particularitate a sesizării actuale, care este în aceeaşi direcţie a inadmisibilităţii sale.
    72. Dacă, în cazul procedurii instituite prin dispoziţiile art. 443 din Codul de procedură civilă, iniţierea acesteia are la bază necesitatea lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării hotărârii judecătoreşti din pricina neclarităţii ori a dispoziţiilor contradictorii regăsite în interiorul/cuprinsul său, se observă că sesizarea având ca obiect interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, în vederea stabilirii sensului şi întinderii efectelor acesteia, nu a fost justificată prin existenţa de neclarităţi ori dezlegări contradictorii proprii acesteia, regăsite în dispozitivul sau chiar considerentele hotărârii vizate. Tot astfel, admisibilitatea şi utilitatea sesizării nu au fost justificate de elemente care să se regăsească în cuprinsul hotărârii pentru dezlegarea chestiunii de drept sau care să aibă cea mai mică legătură cu problema de drept tranşată prin respectiva decizie.
    73. Dimpotrivă, utilitatea şi necesitatea sesizării au fost argumentate de instanţa de trimitere pe aspecte exterioare, fără legătură cu conţinutul în sine al dezlegărilor din Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, afirmându-se că practica judiciară ar fi atribuit acesteia efectul instituirii obligativităţii de precedent judiciar în materia drepturilor cuvenite personalului din justiţie.
    74. Astfel, potrivit instanţei de trimitere, este important pentru soluţionarea cauzei cu a cărei judecată a fost învestită în etapa apelului să cunoască dacă, în lumina Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, este suficient să existe (fie şi pronunţată ulterior deciziei în dezlegarea chestiunii de drept) o hotărâre judecătorească favorabilă unui membru aparţinând personalului din justiţie, pentru a se institui şi/sau modifica nivelul de salarizare prin raportare la care să acţioneze şi să se verifice de către instanţele învestite ulterior standardul egalitar reglementat de art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015. S-a mai arătat că această situaţie este una de dată recentă, generată de o practică judiciară de recunoaştere a valorii general obligatorii - „întocmai ca şi legea“ - a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea unor noi elemente sau drepturi, neincluse anterior în salariul personalului din familia ocupaţională „Justiţie“. Aşadar, se arată în termenii instanţei de trimitere, este necesar a se lămuri, prin stabilirea efectelor Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, „valoarea cu care trebuie învestită o hotărâre pronunţată în altă cauză, între alte părţi“, în materia drepturilor salariale recunoscute personalului din justiţie.
    75. Pentru a vedea în ce măsură întrebarea instanţei se află în legătură cu Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, este important de reamintit contextul care a fundamentat pronunţarea acesteia. Acest context a fost marcat de pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (stabilindu-se că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare“ la care se face egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti), şi de modul de receptare în practică a efectelor sale, litigiul cu soluţionarea căruia fusese învestită instanţa de trimitere fiind unul care ţinea în mod direct de aplicarea deciziei Curţii Constituţionale.
    76. În concret, chestiunea de drept care s-a ridicat în cauza instanţei de trimitere din respectiva sesizare, apreciată apoi de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind de interes spre a fi dezlegată pentru prevenirea apariţiei unei practici neunitare ulterioare, a fost aceea de a şti dacă soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, instituită prin dispoziţiile art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, şi permisă prin efectul declarării neconstituţionalităţii art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, fără să intereseze dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare ori acestea pot fi avute în vedere numai în situaţia existenţei în plată la data de 9 aprilie 2015 a unor salarii calculate cu includerea acestor majorări.
    77. Întrucât prin includerea în nivelul maxim al salarizării doar a drepturilor obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru care au fost emise ordine de salarizare s-a considerat că s-ar lăsa la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale, iar neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive ar produce consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturi specifice, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a admis sesizarea şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.
    78. Se observă însă că, în afara argumentului redat în cele de mai sus şi a observaţiei că Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 a interpretat un alt text de lege [art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015] decât cel invocat prin sesizarea instanţei de trimitere [art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015], dar care consacră una şi aceeaşi soluţie legislativă, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 se fundamentează aproape integral pe considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional pe care le şi redă, în partea acestora cea mai relevantă.
    79. Tocmai de aceea, pretinsa instituire a precedentului judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiţie nu poate fi legată în mod direct nici de dezlegarea dată prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 (soluţia) şi nici de considerentele care explică soluţia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    80. De altfel, atunci când îşi argumentează necesitatea lămuririi problemei de drept sesizate, însăşi instanţa de trimitere evocă existenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care în termenii acesteia „a dat raţiunea pronunţării hotărârii prealabile a cărei lămurire se cere“ şi face referire consistentă la considerentele acesteia.
    81. Întrucât soluţia Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 nu face decât să determine domeniul de aplicare al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 - sub aspectul stabilirii standardului egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, prin luarea în considerare a majorărilor şi indexărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a (şi) pus sau nu în executare hotărârile prin emiterea de ordine de salarizare corespunzătoare -, actuala sesizare este inadmisibilă, întrucât, în mod evident, lămurirea întrebării instanţei de trimitere nu ţine în mod direct de clarificarea întinderii sau aplicării Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, cu a cărei soluţie nu are nicio legătură.
    82. Mai trebuie precizat că Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, întocmai ca şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care constituie fundament al dezlegărilor celei dintâi, a avut ca ipoteză de caz existenţa hotărârilor judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare magistraţilor şi personalului asimilat în baza unor dispoziţii legale de aplicabilitate generală (la nivelul întregii familii ocupaţionale „Justiţie“) şi care se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (paragraful 11 din Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018).
    83. Cele evocate anterior, relative la soluţia, considerentele şi contextul adoptării Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, relevă inadmisibilitatea sesizării şi sub un al doilea aspect.
    84. Astfel, în acord cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura hotărârii prealabile se înţelege că a fost rezervată „chestiunilor de drept“ care prezintă caracter de noutate şi dificultate, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor în care acestea s-au ivit şi a căror dezlegare de principiu se impune din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a preveni crearea de practici neunitare.
    85. Potrivit doctrinei, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare ori trebuie să constea în acea problemă de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia instanţa supremă nu a mai statuat.
    86. La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în legătură cu sintagma „chestiune de drept“ (spre exemplu, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015) că: „41. (...) întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, aşa încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai întrebarea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. (…)
    42. În doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.“
    87. Se poate constata astfel, că, de principiu, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au subordonat „chestiunea de drept“ din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă domeniului normelor dreptului pozitiv, normelor cutumiare şi/sau, eventual, principiilor de drept, lato sensu normelor regulamentare între care, în esenţă, nu se poate înscrie şi lămurirea sensului, întinderii, efectelor hotărârii prealabile, prin mijlocirea căreia se asigură o interpretare uniformă a unei anume reguli de drept, în pofida efectelor sale general obligatorii.
    88. De altfel, chemată să aprecieze asupra admisibilităţii sesizării din perspectiva întrunirii condiţiilor legale de admisibilitate a acesteia, impuse prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere admite ea însăşi prin actul de învestire (Încheierea din 13 noiembrie 2019) că „problema de drept ridicată nu ţine numaidecât de interpretarea legii în sens strict, de act juridic al autorităţilor cu putere de reglementare, ci priveşte interpretarea dreptului din perspectiva rolului ce s-ar putea recunoaşte prin decizia obligatorie a instanţei supreme, precedentului judiciar, într-o anumită materie pe rolul instanţelor“.
    89. Or, precum s-a arătat în cele de mai sus, problema de drept a cărei lămurire a fost identificată ca fiind necesară instanţei de trimitere nu îşi are sorgintea în Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, aceasta fiind în mod artificial şi fără suport pusă în legătură cu respectivul act jurisdicţional.

    90. Pentru toate aceste considerente,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 22.061/3/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, în sensul de a şti dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiţie.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2021.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Adriana Stamatescu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 14 din 15 martie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 14 din 15 martie 2021 referitoare la interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 14 din 15 martie 2021 referitoare la interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018