Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.086/1/2019
┌─────────┬────────────────────────────┐
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru│penale a Înaltei Curţi de │
│ │Casaţie şi Justiţie │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Silvia │- judecător la Secţia penală│
│Cerbu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ana │ │
│Hermina │- judecător la Secţia penală│
│Iancu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ionuţ │ │
│Mihai │- judecător la Secţia penală│
│Matei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Cristina │- judecător la Secţia penală│
│Neniţă │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andrei │ │
│Claudiu │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mirela │ │
│Sorina │- judecător la Secţia penală│
│Popescu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin Încheierea din data de 5 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: "Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă. În situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea art. 43 alin. (2) din Codul penal se contopesc pedepsele individuale şi se adaugă restul de pedeapsă neexecutat iniţial sau se contopeşte pedeapsa aplicată în cauză cu ultima pedeapsă rezultantă ca efect al recidivelor succesive." Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi potrivit Procesului-verbal din data de 12 iunie 2019 prin care s-a dispus înlocuirea doamnei judecător Anca Mădălina Alexandrescu cu doamna judecător Simona Cristina Neniţă. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Oana-Valentina Temerel, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au transmis puncte de vedere asupra chestiunilor de drept curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara, instanţele arondate acestora, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Facultatea de drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, precum şi Centrul de Cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. De asemenea, a învederat că, la data de 17 mai 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise. În continuare, a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 20 mai 2019, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 1.086/1/2019. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că prima chestiune de drept invocată în cuprinsul încheierii de sesizare este admisibilă, întrucât are în vedere stabilirea incidenţei art. 43 alin. (2) din Codul penal care reglementează tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care unele dintre infracţiunile concurente cu cea care constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii sunt concurente şi cu infracţiunea care reprezintă primul termen al acesteia. Astfel, a considerat că se pune problema dacă aceste infracţiuni vor intra în alcătuirea primului termen al recidivei postcondamnatorii, urmând a se aplica regulile concursului de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă ori restul ce a mai rămas de executat din aceasta să fie cumulat aritmetic cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei ori, dat fiind faptul că infracţiunile sunt concurente cu cea care constituie al doilea termen al recidivei, sunt incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal. În continuare, a învederat că, în doctrină, au fost prezentate două modalităţi de calcul al pedepsei rezultante în ipoteza în care după comiterea infracţiunii care constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii s-a descoperit că inculpatul a mai săvârşit infracţiuni concurente pentru care a fost condamnat definitiv şi care sunt concurente şi cu infracţiunea care reprezintă primul termen al recidivei. Într-o primă variantă de calcul s-a arătat că se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii şi pedepsele pentru infracţiunile nou-descoperite, iar apoi la această rezultantă se va adăuga pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care constituie al doilea termen al recidivei. În doctrină s-a susţinut că această soluţie conferă prioritate de aplicare dispoziţiilor art. 40 din Codul penal, inculpatul fiind pus în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă primele infracţiuni concurente ar fi fost judecate simultan. Aşadar, infracţiunea nouă va face parte din structura primului termen al recidivei, cu toate că aceasta este concurentă şi cu infracţiunea care constituite al doilea termen al recidivei postcondamnatorii. O altă variantă de calcul al pedepsei rezultante, consacrată în doctrină, are în vedere aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei în privinţa celor două infracţiuni care constituie termenele acestei pluralităţi, pedepsele urmând a fi cumulate aritmetic potrivit art. 43 alin. (1) din Codul penal, după care pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cu ambele fapte se va contopi cu rezultanta stabilită anterior. Referitor la această formulă de calcul, în doctrină s-a argumentat că ar fi preferabilă, întrucât reflectă fidel formele pluralităţii existente între cele trei infracţiuni, respectiv concurs între infracţiuni, două câte două, şi recidiva postcondamnatorie. De asemenea, s-a mai arătat că nu se justifică aducerea pedepsei aplicate pentru infracţiunea nou-descoperită în structura primului termen al recidivei, întrucât pentru respectiva faptă nu exista o hotărâre definitivă de condamnare anterioară săvârşirii ultimei infracţiuni, care reprezintă al doilea termen al recidivei postcondamnatorii. În situaţia în care pentru infracţiunea nou-descoperită se pronunţase o hotărâre definitivă de condamnare anterior comiterii infracţiunii care reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei, pedeapsa rezultantă se stabileşte potrivit primei variante de calcul prezentate. Reprezentantul Ministerului Public a subliniat că cele două modalităţi de calcul al pedepsei nu vizează aplicarea prevederilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, la care face referire instanţa care a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În acest sens a susţinut că art. 43 alin. (2) din Codul penal are ca situaţie premisă săvârşirea infracţiunilor concurente înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată ori considerată ca executată, iar această condiţie nu este îndeplinită în ipoteza în care infracţiunea concurentă cu cea care formează al doilea termen al recidivei este concurentă şi cu infracţiunea care constituie primul termen al recidivei. Aşadar, chiar dacă art. 43 alin. (2) din Codul penal nu impune ca toate infracţiunile concurente să îndeplinească cerinţele specifice celui de-al doilea termen al recidivei, acestea vor trebui să respecte condiţia privind momentul săvârşirii lor, respectiv după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa anterioară, înainte ca aceasta să fi fost executată ori considerată ca executată. Prin urmare, nefiind îndeplinită această condiţie, a apreciat că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal. În ceea ce priveşte a doua întrebare formulată în cuprinsul încheierii de sesizare, a susţinut că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate statuate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, a apreciat că, pentru a se răspunde la această întrebare, ar trebui analizată, în concret, situaţia juridică a inculpatului, avându-se în vedere toate hotărârile prin care s-a dispus condamnarea acestuia. De asemenea, ar trebui identificate pluralităţile infracţionale incidente în cauză, ajungându-se aşadar la rezolvarea concretă a situaţiei inculpatului, prin stabilirea pedepsei rezultante. Pe de altă parte, a învederat că întrebarea a fost formulată prin raportare la prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal, însă aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză. Prin urmare, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să dispună potrivit celor anterior expuse. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 31.874/325/2017, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: "Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă. În situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea art. 43 alin. (2) din Codul penal se contopesc pedepsele individuale şi se adaugă restul de pedeapsă neexecutat iniţial sau se contopeşte pedeapsa aplicată în cauză cu ultima pedeapsă rezultantă ca efect al recidivelor succesive." II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a fost sesizată cu apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 4.670 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 31.874/325/2017. Prin Sentinţa penală nr. 4.670 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 31.874/325/2017, s-au dispus următoarele: În baza art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul P.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal (fapte săvârşite la datele de 29 martie 2013 şi 30 martie 2013 - persoane vătămate B.C., V.R.M. şi P.E.S.). În baza art. 67 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a interzis, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal, iar în baza art. 65 alin. (1) din Codul penal, s-a interzis, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din Codul penal. S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii se află în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R din 8 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 257 din 25 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia penală nr. 665/A din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, şi cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj. S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită în termenul de supraveghere al liberării condiţionate, în stare de recidivă postcondamnatorie, raportat la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 28 ianuarie 2011, inculpatul fiind liberat condiţionat în data de 1 martie 2013, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 458 de zile. S-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 257 din 25 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia penală nr. 665/A din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a constatat executată, în perioada 3 decembrie 2010-1 martie 2013, pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin contopirea pedepsei de 2 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 257 din 25 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia penală nr. 665/A din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 28 ianuarie 2011. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R din 8 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 4 din Codul penal din 1969; pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969; pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 1,alin. 2 lit. c),alin. 2^1 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal din 1969; pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969; pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 1,alin. 2 lit. b) şi c),alin. 2^1 lit. a) şi b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal din 1969; pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969; pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. 1,alin. 2 lit. b) şi c),alin. 2^1 lit. a) şi b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal din 1969; pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969; restul de 458 de zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 28 ianuarie 2011. S-a menţinut revocarea beneficiului liberării condiţionate a inculpatului P.C. pentru restul de 458 de zile rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la 28 ianuarie 2011, măsură dispusă prin Sentinţa penală nr. 1.033, pronunţată la data de 12 iulie 2013 de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R, pronunţată la 8 octombrie 2013 de Curtea de Apel Oradea. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. 1 lit. b) şi art. 61 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi a Deciziei nr. 29 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016), s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului P.C. cu pedepsele aplicate aceluiaşi inculpat prin Sentinţa penală nr. 1.033, pronunţată la data de 12 iulie 2013 de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R, pronunţată la data de 8 octombrie 2013 de Curtea de Apel Oradea, precum şi cu restul de 458 de zile rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 28 ianuarie 2011, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 8 luni închisoare. În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 2 din Codul penal din 1969, i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969 pe durata stabilită de art. 71 alin. 2 din Codul penal din 1969. În temeiul art. 40 alin. (3) din Codul penal (art. 36 alin. 3 din Codul penal din 1969) s-a dispus scăderea din pedeapsa aplicată a perioadei executate de la 30 aprilie 2013 până la data de 31 mai 2017 când a fost liberat condiţionat cu un rest rămas de executat de 212 zile. S-a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 77 lit. a) din Codul penal, iar în baza art. 104 alin. (2) din Codul penal a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de 212 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R din 8 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, iar în baza art. 43 alin. (1) din Codul penal a fost cumulat restul cu pedeapsa stabilită, inculpatul urmând să execute 4 ani şi 212 zile închisoare, fiind dedusă perioada reţinerii de 24 de ore din 17 august 2017 şi a arestării preventive începând cu data de 28 august 2017, la zi. S-a dedus perioada reţinerii de 24 de ore din 17 august 2017 şi a arestării preventive începând cu data de 28 august 2017, la zi. S-a anulat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3.856 din 11 ianuarie 2018 emis în baza Sentinţei penale nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform acestei hotărâri. S-a luat act că persoanele vătămate P.E.S., V.R.M. şi B.C. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal. În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale de la inculpat a sumei de 160 lei (compusă din suma de 40 lei sustrasă de la persoana vătămată B.C. şi 120 lei sustrasă de la persoana vătămată P.E.S.). Împotriva Sentinţei penale nr. 4.670 din 27 septembrie 2018 a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate: - neanularea liberării condiţionate dispuse la data de 31 mai 2017, cu restul de 212 zile, din executarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Satu Mare; – neaplicarea Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 2 iulie 2018), în sensul că nu s-a făcut aplicarea art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, deşi inculpatul, în data de 1 martie 2013, fusese liberat condiţionat cu un rest de 458 de zile din pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă la 28 ianuarie 2011, iar acest rest a fost revocat prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Satu Mare şi executat, fără a fi micşorat prin luarea în considerare a zilelor considerate ca executate în condiţii necorespunzătoare; – neaplicarea regulilor concursului de infracţiuni între infracţiunea din cauză şi infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentinţele penale nr. 1.033 din 12 iulie 2013, nr. 257 din 25 februarie 2012 şi nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017; – neaplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare. III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 4.670 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara, a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: - este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, calea de atac a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara; – de lămurirea chestiunilor de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei deoarece infracţiunea dedusă judecăţii: – este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul P.C. a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 1.033 din 12 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 704/R din 8 octombrie 2013 a Curţii de Apel Oradea; nr. 257 din 25 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia penală nr. 665 din 11 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, şi nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 10 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Cluj; – a fost săvârşită în termenul de supraveghere al liberării condiţionate, în stare de recidivă postcondamnatorie, raportat la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 4 din 13 ianuarie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare la data de 28 ianuarie 2011, inculpatul fiind liberat condiţionat în data de 1 martie 2013 cu un rest de pedeapsă neexecutat de 416 zile (cu 42 de zile considerate executate suplimentar conform Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal); – asupra chestiunilor de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Cu privire la fondul chestiunilor de drept, membrii completului de judecată au exprimat opinii diferite. Referitor la prima chestiune de drept, în opinia unuia dintre membrii completului de judecată s-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal nu presupune ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, fiind suficient ca o singură infracţiune aflată în concurs să îndeplinească toate condiţiile ce atrag starea de recidivă postcondamnatorie. În argumentarea acestei opinii, pe de o parte, s-a susţinut că introducerea sintagmei „dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă“ în cuprinsul art. 43 alin. (2) din Codul penal a urmărit să reglementeze şi ipoteza în care instanţa este sesizată cu judecarea unei infracţiuni care se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu o infracţiune şi în concurs cu o altă infracţiune pentru care s-a pronunţat anterior o hotărâre de condamnare care la rândul său se află în concurs şi cu infracţiunea ce atrage starea de recidivă postcondamnatorie. Pe de altă parte s-a susţinut că din interpretarea art. 79 alin. (2) din Codul penal, care stabileşte ordinea cauzelor de agravare a răspunderii penale, rezultă că, în cazul în care infracţiunea dedusă judecăţii se află în concurs cu alte infracţiuni şi în recidivă postcondamnatorie, îi sunt aplicabile cu prioritate regulile concursului de infracţiuni şi, ulterior, cele ale recidivei postcondamnatorii. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, opinia aceluiaşi membru al completului de judecată a fost în sensul că, în situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie şi concurentă cu infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea art. 43 alin. (2) din Codul penal, se contopesc pedepsele individuale şi se adaugă restul de pedeapsă neexecutat iniţial. În argumentarea acestei opinii au fost invocate dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Codul penal, care reglementează ordinea aplicării cauzelor de agravare a răspunderii penale, respectiv dispoziţiile art. 104 alin. (2) din Codul penal referitoare la revocarea liberării condiţionate. Prin urmare, dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune în termenul de supraveghere al liberării condiţionate, descoperită în acest termen, se impun revocarea şi executarea restului de pedeapsă care devine astfel primul termen al recidivei postcondamnatorii şi pentru celelalte infracţiuni. S-a apreciat că instanţa trebuie să se raporteze cu prioritate la formele de pluralitate determinate de săvârşirea infracţiunii cu care este sesizată, raţionament la care conduc şi dispoziţiile art. 43 alin. (6) şi art. 40 alin. (1) şi (3) din Codul penal. Cu privire la prima chestiune de drept, celălalt membru al completului de judecată a apreciat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 43 alin. (1),(2), (5) şi (6) din Codul penal, precum şi din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 43 alin. (2) din Codul penal reiese că aceste din urmă dispoziţii legale sunt aplicabile în situaţia în care există o condamnare definitivă, iar ulterior acestui moment, însă până la executarea integrală sau considerarea ca executată a pedepsei, sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una în stare de recidivă. Prin alin. (1) al art. 43 din Codul penal legiuitorul a reglementat tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii în situaţia în care al doilea termen este format dintr-o singură infracţiune, iar prin alin. (2) al art. 43 din Codul penal a reglementat regimul sancţionator în situaţia în care al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracţiuni, însă nu toate aceste infracţiuni în concurs îndeplinesc condiţiile pentru a se reţine starea de recidivă postcondamnatorie faţă de prima condamnare, unele fiind în stare de pluralitate intermediară faţă de aceasta; situaţia- premisă în cazul ambelor ipoteze este însă existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an închisoare, neexecutată integral, înainte de săvârşirea tuturor celorlalte infracţiuni. Această interpretare rezultă şi din expunerea de motive privind proiectul legislativ al noului Cod penal, unde s-a prevăzut că, pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent anterior, aplicânduse mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. În acelaşi timp, tratamentul sancţionator propus este mai puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, opinia aceluiaşi membru al completului de judecată este în sensul că, în situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de o condamnare definitivă şi concurentă cu infracţiuni aflate în stare de recidivă postcondamnatorie, unele faţă de altele, se contopeşte pedeapsa aplicată în cauză cu ultima pedeapsă rezultantă ca efect al recidivelor succesive, atât timp cât respectivele infracţiuni, chiar dacă sunt concurente cu cea dedusă judecăţii, fiind în stare de recidivă postcondamnatorie, în mod succesiv, unele faţă de celelalte, nu pot fi repuse în individualitate şi contopite toate conform regulilor concursului de infracţiuni, întrucât acestea nu au fost săvârşite toate înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre ele, starea de recidivă a unora faţă de celelalte fiind reţinută cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile de condamnare şi art. 43 alin. (2) din Codul penal nefiind aplicabil în această situaţie; în acelaşi timp, dacă restul rămas neexecutat, prevăzut de art. 104 alin. (2) din Codul penal, a fost inclus în pedeapsa rezultantă, aplicată ca urmare a condamnării pentru o infracţiune aflată la rândul ei în stare de recidivă faţă de aceasta, pedeapsă din a cărei executare s-a dispus anterior liberarea condiţionată, iar apoi restul rămas neexecutat din această pedeapsă rezultantă a fost inclus, conform art. 104 alin. (2) din Codul penal, în următoarea pedeapsă rezultantă, aplicată ca urmare a condamnării pentru o nouă infracţiune aflată la rândul ei în stare de recidivă faţă de condamnarea anterioară, există o pedeapsă unică şi indivizibilă rezultată în urma aplicării recidivei (care conţine implicit şi restul neexecutat iniţial, precum şi o pedeapsă aplicată pentru o infracţiune concurentă cu cea dedusă judecăţii) care nu mai poate fi descontopită şi soluţia care se impune este aceea a contopirii pedepsei aplicate în cauză cu respectiva pedeapsă rezultantă, conform regulilor concursului de infracţiuni. IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat au opinat în sensul că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre infracţiunile aflate în concurs cu cea dedusă judecăţii este în concurs şi cu infracţiunea care atrage starea de recidivă postcondamnatorie. Prevederile legale anterior menţionate sunt aplicabile şi în situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie, impunându-se contopirea pedepselor individuale, astfel cum se solicită şi prin motivele de apel formulate de parchet. V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, au fost consultate instanţele de judecată asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare s-a solicitat. Cu privire la prima chestiune de drept, într-o opinie, exprimată de Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Gorj, Tribunalul Braşov, Tribunalul de Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Bihor, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Arad, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Rupea, Judecătoria Brăila, Judecătoria Aiud, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Moldova Nouă şi Judecătoria Lugoj, s-a susţinut că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt incidente şi în ipoteza în care nu toate infracţiunile concurente sunt săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial. Referitor la aceeaşi chestiune de drept, într-o altă opinie, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Timiş, Judecătoria Carei, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Beiuş, Judecătoria Roman, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Judecătoria Roşiori de Vede, s-a susţinut că pentru a fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal trebuie ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, într-o opinie, exprimată de Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Gorj, Tribunalul Braşov, Tribunalul de Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Bihor, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Carei, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Beiuş, Judecătoria Brăila, Judecătoria Roman, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Lugoj, s-a susţinut că în cazul în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie şi concurentă cu infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, mai întâi se contopesc pedepsele pentru infracţiunile concurente şi apoi se aplică restul de pedeapsă rămas neexecutat. Referitor la aceeaşi chestiune de drept, într-o altă opinie, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Dolj, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Judecătoria Aiud, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Caransebeş, s-a susţinut că în cazul în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie şi concurentă cu infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, se contopeşte pedeapsa aplicată în cauză cu ultima pedeapsă rezultantă ca efect al recidivelor succesive. VI. Jurisprudenţa naţională în materie Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Tribunalul Caraş-Severin (Sentinţa penală nr. 27 din 26 martie 2019); Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti (Sentinţa penală nr. 2.938 din 12 octombrie 2018); Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti (Sentinţa penală nr. 2.106 din 9 iulie 2018); Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală (Decizia penală nr. 1.243/A din 11 octombrie 2018); Judecătoria Buftea (Sentinţa penală nr. 214 din 31 mai 2018); Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală (Decizia penală nr. 1.452/A din 1 noiembrie 2018); Curtea de Apel Constanţa (Decizia penală nr. 326 din 5 martie 2019); Judecătoria Iaşi (Sentinţa penală nr. 1.434 din 25 mai 2017); Judecătoria Vaslui (Sentinţa penală nr. 185 din 1 februarie 2019; Sentinţa penală nr. 187 din 1 februarie 2019; Sentinţa penală nr. 448 din 28 martie 2018); Judecătoria Aiud (Sentinţa penală nr. 1.356 din 18 decembrie 2018); Tribunalul Sibiu (Sentinţa penală nr. 21 din 14 februarie 2018); Curtea de Apel Suceava (Decizia penală nr. 473 din 4 mai 2018, Decizia penală nr. 962 din 13 octombrie 2017). VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă pentru chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită. VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu Adresa nr. 865/C/1.140/III-5/2019 din 17 mai 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înaintat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită. Astfel, referitor la prima chestiune de drept invocată în cuprinsul încheierii de sesizare s-a apreciat că aceasta este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte problema de drept supusă dezlegării, sa opinat că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, textul de lege nefiind aplicabil în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii. În susţinerea acestei soluţii s-a subliniat că art. 43 alin. (2) din Codul penal are ca situaţie-premisă săvârşirea infracţiunilor concurente, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată ori considerată ca executată, or această condiţie evident nu este îndeplinită în ipoteza în care infracţiunea concurentă cu cea care formează al doilea termen al recidivei este concurentă şi cu infracţiunea care constituie primul termen al acesteia. În acest sens s-a precizat că, deşi art. 43 alin. (2) din Codul penal nu impune ca toate infracţiunile concurente să îndeplinească cerinţele specifice celui de-al doilea termen al recidivei, acestea vor trebui să respecte condiţia privind momentul săvârşirii lor, şi anume după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa anterioară, respectiv înainte ca aceasta să fi fost executată ori considerată ca executată. Prin urmare, condiţia anterior menţionată limitează sfera de aplicare a art. 43 alin. (2) din Codul penal la recidiva postcondamnatorie cu cel de-al doilea termen multiplu, reprezentat de un concurs de infracţiuni ori o pluralitate intermediară, întrucât în acest caz infracţiunile sunt săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa anterioară. Totodată, s-a arătat că procesul de stabilire a sancţiunii reglementat în cuprinsul art. 43 alin. (2) din Codul penal nu este aplicabil în ipoteza prezentată de instanţa de sesizare. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept invocată în cuprinsul încheierii de sesizare, s-a susţinut că aceasta nu îndeplineşte rigorile de admisibilitate statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, s-a apreciat că instanţa de sesizare a urmărit stabilirea mecanismului de determinare a pedepsei rezultante aplicabile inculpatului P.C. raportat la situaţia juridică a acestuia, respectiv în condiţiile în care infracţiunea dedusă judecăţii este săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie şi totodată este concurentă cu alte infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie. De asemenea s-a precizat că solicitarea instanţei de sesizare nu are un caracter teoretic, în condiţiile în care presupune examinarea situaţiei juridice concrete a inculpatului P.C., a succesiunii infracţiunilor săvârşite de acesta şi a condamnărilor suferite, operaţiune care depăşeşte limitele procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei. Pe de altă parte, s-a menţionat că întrebarea a fost formulată prin raportare la prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal, deşi acestea nu sunt aplicabile situaţiei juridice descrise. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu Adresa nr. 414 din 19 aprilie 2019, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare s-a solicitat, apreciind, cu privire la prima întrebare, că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa neexecutată sau executată parţial. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prima teză a art. 43 alin. (2) din Codul penal coroborată cu art. 41 alin. (1) din Codul penal stabileşte o condiţie comună pentru infracţiunile concurente, şi anume ca infracţiunile concurente, care alcătuiesc al doilea termen al recidivei, să fi fost comise după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa privativă de libertate mai mare de 1 an (neexecutată sau executată parţial). A doua teză a art. 43 alin. (2) din Codul penal coroborată cu art. 41 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Codul penal indică faptul că pentru incidenţa art. 43 alin. (2) din Codul penal este suficient ca una dintre infracţiunile concurente săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să întrunească condiţiile recidivei prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal, celelalte infracţiuni concurente comise după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare întrunind condiţiile pluralităţii intermediare prevăzute de art. 44 alin. (1) din Codul penal. Aşadar, infracţiunile concurente la care se referă art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt, prin ipoteză, săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa privativă de libertate mai mare de 1 an (neexecutată sau executată parţial) şi întrunesc cerinţele recidivei (minimum una dintre infracţiunile concurente) ori ale pluralităţii intermediare. Opinia exprimată rezultă cu claritate din expunerea de motive a Codului penal, care reflectă voinţa legiuitorului, concretizată în art. 43 alin. (2) din Codul penal, de a reglementa ipoteza în care nu toate infracţiunile concurente săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa neexecutată sau executată parţial întrunesc condiţiile recidivei, cel puţin una dintre infracţiunile concurente se încadrează în dispoziţiile care definesc recidiva, iar celelalte infracţiuni concurente se încadrează în prevederile care definesc pluralitatea intermediară. Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a opinat în sensul că, în cazul în care infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiuni judecate separat, iar atât infracţiunea dedusă judecăţii, cât şi infracţiunile judecate separat se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu aceeaşi hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa privativă de libertate mai mare de un an, în aplicarea art. 43 alin. (2) din Codul penal, pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se contopesc după regulile de la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din aceasta. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că atât din conţinutul art. 43 alin. (2) din Codul penal, cât şi din expunerea de motive a Codului penal rezultă că, în ipoteza în care al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni, legiuitorul a reglementat ordinea în care se aplică dispoziţiile privind formele pluralităţii de infracţiuni, stabilind aplicarea prioritară a dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni şi aplicarea ulterioară a dispoziţiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie. În subsidiar, s-a apreciat că întrebările prealabile şi modul în care sunt formulate ridică o serie de probleme din perspectiva admisibilităţii sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. X. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Centrul de cercetări în ştiinţe penale a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, cu motivarea că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, potrivit căruia chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece lipseşte premisa pe care ar trebui să se grefeze dispoziţia legală cu privire la care sa dispus sesizarea instanţei supreme, fiind clară şi lipsită de echivoc. În opinia specialiştilor, dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt clare, în sensul că devin incidente doar în ipoteza în care toate infracţiunile concurente sunt săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, constatare faţă de care, având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, intervenţia instanţei supreme nu se justifică. Această intervenţie poate fi legitimă doar în situaţia în care s-ar tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut sau a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale. În egală măsură, sesizarea nu corespunde exigenţelor art. 475 din Codul de procedură penală şi din cauza faptului că ar presupune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, să se substituie judecătorului fondului ce are obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale incidente, ceea ce ar reprezenta o rezolvare in concreto a cauzei de către instanţa supremă, aspect nepermis de lege. Aceasta, întrucât problema de drept a cărei dezlegare se solicită ar trebui să tindă întotdeauna la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai a opinat în sensul că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, ele nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei. În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal trebuie coroborate cu dispoziţiile alin. (1) al art. 43 care, folosind aceeaşi formulare - înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, are în vedere, în mod explicit, o infracţiune comisă în stare de recidivă, adică o infracţiune săvârşită după rămânerea definitivă a primei hotărâri de condamnare. În plus, a fost invocată precizarea din expunerea de motive a Codului penal, potrivit căreia: pentru ipoteza în care al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent anterior, aplicându-se mai întâi dispoziţiile privitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară. În ce priveşte modalitatea de stabilire a pedepsei s-a opinat în sensul că, în ipoteza în care există mai multe infracţiuni în concurs, care sunt concurente atât cu infracţiunea ce constituie primul termen al recidivei, cât şi cu cea de la termenul al doilea, se aplică mai întâi tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii (se adaugă la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce constituie termenul al doilea restul neexecutat din prima pedeapsă), iar apoi pedeapsa astfel obţinută se contopeşte potrivit regulilor de la concurs cu pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a opinat în sensul că pentru incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal toate infracţiunile concurente trebuie să fie săvârşite după o hotărâre de condamnare definitivă şi cel puţin una dintre aceste infracţiuni să îndeplinească cerinţele celui deal doilea termen al recidivei postcondamnatorii. În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt clare, de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte situaţii pe care nu le-a avut în vedere. În ce priveşte modalitatea de stabilire a pedepsei în situaţia în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie şi concurentă cu infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, s-a susţinut că mai întâi se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente săvârşite ulterior condamnării şi apoi pedeapsa rezultantă se va adăuga la pedeapsa anterioară ori la restul rămas neexecutat, după caz, iar la final această pedeapsă se va contopi la rândul ei cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea concurentă cu infracţiunea pentru care se pronunţase condamnarea ce formează primul termen al recidivei. XI. Dispoziţii legale incidente Codul penal "ART. 40 Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39. (2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. ART. 41 Recidiva (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. ART. 43 Pedeapsa în caz de recidivă (1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. (2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. ART. 44 Pluralitatea intermediară (1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. (2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni." XII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor este în sensul că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei. De asemenea, în ipoteza în care infracţiunea dedusă judecăţii este în stare de recidivă postcondamnatorie şi concurentă cu infracţiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie, în aplicarea art. 43 alin. (2) din Codul penal, pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din aceasta. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunţat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În cauză, se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării numai în ceea ce priveşte prima chestiune de drept a cărei dezlegare se solicită, respectiv: "Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă." Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, recidiva postcondamnatorie există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pronunţată pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, cel condamnat săvârşeşte, înainte de executarea în întregime sau considerarea ca executată a acestei pedepse, o nouă infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin un an sau detenţiunea pe viaţă. Pentru existenţa recidivei postcondamnatorii, atât primul, cât şi cel de-al doilea termen trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească primul termen al recidivei postcondamnatorii sunt: infractorul să fi comis anterior o infracţiune intenţionată; pentru infracţiunea comisă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare; pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an (pedeapsă care poate fi pronunţată pentru o infracţiune unică sau pentru o pluralitate de infracţiuni). Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: infracţiunea sau infracţiunile ce constituie al doilea termen să fie comise cu intenţie sau intenţie depăşită; pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin un an; infracţiunea să fie comisă înainte de executarea integrală sau considerarea ca executată a pedepsei. Dacă cel de-al doilea termen al recidivei este compus dintrun concurs de infracţiuni, în structura căruia intră infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă, starea de recidivă se verifică în raport cu fiecare infracţiune concurentă în parte şi ea poate exista doar în raport cu infracţiunile intenţionate sau praeterintenţionate. Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, care reglementează pedeapsa în caz de recidivă, „Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prima parte a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, coroborată cu art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care defineşte recidiva, stabileşte o condiţie comună pentru infracţiunile concurente, şi anume ca infracţiunile concurente care alcătuiesc al doilea termen al recidivei să fie săvârşite după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa privativă de libertate mai mare de un an (neexecutată sau executată parţial). A doua parte a art. 43 alin. (2) din Codul penal, coroborată cu art. 41 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară, indică faptul că pentru incidenţa art. 43 alin. (2) din Codul penal este suficient ca una dintre infracţiunile concurente săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să întrunească condiţiile recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 41 alin. (1) din Codul penal (să fie comisă cu intenţie sau cu praeterintenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de un an sau mai mare), celelalte infracţiuni concurente comise după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare întrunind condiţiile pluralităţii intermediare prevăzute în art. 44 alin. (1) din Codul penal. Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că toate infracţiunile concurente la care se referă art. 43 alin. (2) din Codul penal sunt săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an (neexecutată sau parţial executată) şi întrunesc cerinţele recidivei (minimum una dintre ele) ori ale pluralităţii intermediare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din expunerea de motive a Codului penal, care exprimă voinţa legiuitorului, concretizată în art. 43 alin. (2) din Codul penal, de a reglementa ipoteza în care nu toate infracţiunile concurente săvârşite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa executată parţial sau neexecutată întrunesc condiţiile recidivei, ci cel puţin una dintre infracţiunile concurente se încadrează în prevederile legale care definesc recidiva, iar celelalte infracţiuni concurente se încadrează în dispoziţiile care definesc pluralitatea intermediară. Examinând în continuare admisibilitatea celei de-a doua probleme invocate de Curtea de Apel Timişoara, se constată că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, „faţă de modul în care a fost formulată întrebarea de către instanţa de trimitere, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării întrucât ceea ce se solicită în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu este dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept, respectiv interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci rezolvarea cauzei cu care Tribunalul Dâmboviţa a fost învestit, pe baza tuturor datelor şi elementelor din dosar“ (Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016). În acelaşi sens sunt şi deciziile prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile procesual penale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile ori de câte ori interpretarea formulată a depăşit cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale. Astfel: prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul procedură penală; prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei; prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea, reţinându-se că instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale; prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, arătându-se că hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se constată că sesizarea Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală cu privire la cea de-a doua chestiune de drept nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În realitate, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabilirea mecanismului de aplicare a pedepsei în cauza pendinte, raportat la ansamblul condamnărilor suferite de inculpatul P.C., la succesiunea acestora şi la tipurile pluralităţilor de infracţiuni identificate. În concret se solicită a se preciza dacă în procedura de determinare a pedepsei se va avea în vedere pedeapsa rezultantă aplicată definitiv în urma operaţiunilor anterioare de contopire, operaţiuni care au avut în vedere starea de recidivă, eficientizând-o succesiv la stabilirea pedepsei (beneficiul liberării condiţionate acordat pentru pedepsele care au reprezentat primul termen al fiecărei recidive reţinute a fost revocat - Sentinţa penală nr. 1.033 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Satu Mare, respectiv Sentinţa penală nr. 3.488 din 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare -, iar restul rămas neexecutat a fost inclus succesiv în pedeapsa rezultantă finală) ori se vor contopi pedepsele repuse în individualitatea lor, urmând a se adăuga restul de pedeapsă neexecutat, conform art. 43 alin. (2) din Codul penal. Suplimentar, se constată că întrebarea a fost formulată prin raportare la art. 43 alin. (2) din Codul penal, or, în raport cu dezlegarea dată primei chestiuni de drept rezultă că această prevedere legală nu este incidentă în speţa dedusă judecăţii. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, numai în ceea ce priveşte dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă." Va stabili că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, numai în ceea ce priveşte dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă." Stabileşte că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Daniel Grădinaru Magistrat-asistent, Oana-Valentina Temerel ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
