Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 139 din 3 martie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 139 din 3 martie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 302 din 25 martie 2021

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, Grupului parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România, precum şi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.138 din 4 septembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.419A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că legea criticată încalcă principiul bicameralismului, consacrat prin art. 61 alin. (2) din Constituţie, întrucât în Camera decizională, reprezentată de Camera Deputaţilor, propunerea legislativă a fost modificată substanţial, ceea ce a condus la o configuraţie distinctă faţă de textul adoptat de Senat şi de finalitatea urmărită de iniţiator.
    5. Astfel, introducerea la Camera Deputaţilor a art. III în legea criticată generează o modificare substanţială a legii, întrucât în forma iniţiatorului, adoptată de Senat, se prevedea că doar terenurile care se transmit prin hotărârea Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor fac obiectul transmiterii gratuite a proprietăţii. Or, art. III din lege prevede că imobilele proprietate privată a statului aflate în folosinţa gratuită a Camerei de Comerţ şi Industrie a României intră în proprietatea acesteia printr-o hotărâre emisă de Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului.
    6. Se consideră că reglementările adoptate numai de Camera Deputaţilor încalcă şi scopul avut în vedere de iniţiatorii propunerii legislative, care a fost respectat de Senat, deoarece nu se încadrează în contextul normativ al legii criticate, exclusiv, de modificare şi completare a Legii nr. 335/2007. Astfel, art. III din legea criticată este o dispoziţie de sine stătătoare, care nu modifică Legea nr. 335/2007.
    7. Autorii sesizării susţin că art. III din legea criticată modifică şi beneficiarul transferului gratuit al dreptului de proprietate. Astfel, dacă în forma adoptată de Senat beneficiar al acestui transfer era „Camera Naţională“, textul modificat în Camera decizională precizează că beneficiarul este „Camera de Comerţ şi Industrie a României“. Or, „Camera de Comerţ şi Industrie a României“ este un organism de drept privat întemeiat pe prevederile Decretului-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România, iar „Camera Naţională“ este un organism de drept privat întemeiat pe Legea camerelor de comerţ din România nr. 335/2007. Fiind vorba de două entităţi diferite, şi nu doar de o schimbare a denumirii, textul adoptat în Camera decizională reprezintă o modificare semnificativă a formei legii adoptate de Senat.
    8. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate raportate la principiul bicameralismului sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 624 din 26 octombrie 2016, nr. 62 din 7 februarie 2017, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, nr. 710 din 6 mai 2009, nr. 1.029 din 8 octombrie 2008 sau nr. 472 din 22 aprilie 2008.
    9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie se susţine că lipsa unui studiu de impact asupra efectelor scoaterii din patrimoniul statului a terenurilor care fac obiectul legii criticate reprezintă o încălcare a Legii nr. 24/2000 şi, implicit, a art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens se arată că, deşi imobilele la care face referire legea criticată nu sunt identificate exact, este de notorietate faptul că sunt situate într-o zonă centrală a capitalei, având o valoare însemnată. Transferul cu titlu gratuit al acestor imobile în proprietatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României poate genera un impact sever asupra bugetului de stat, patrimoniului statului, dar şi asupra economiei, fiind introduse în circuitul economic prin efectul legii criticate.
    10. Având în vedere că transferul acestor imobile cu o valoare mare constituie o operaţiune de o complexitate şi importanţă deosebite, cu impact asupra patrimoniului statului, autorii sesizării susţin că, pentru a nu fi ignorate efectele transferului proprietăţii acestor imobile, era necesară solicitarea întocmirii unui studiu de impact în temeiul art. 32 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
    11. Totodată, se apreciază că nu există nicio motivare şi fundamentare reală a soluţiilor care au fost adoptate prin legea criticată, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000 care reglementează instrumentele de prezentare a proiectului de act normativ şi cuprinsul motivării.
    12. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie se susţine că art. III din legea criticată reprezintă o veritabilă împroprietărire, deoarece transferul dreptului de proprietate se face direct prin efectul legii, asupra unor bunuri determinate şi către un singur beneficiar stabilite prin aceeaşi lege. Codul administrativ reglementează în art. 362 modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate privată a statului, respectiv darea în administrare, concesiune ori închiriere, iar prin art. 363 prevede posibilitatea vânzării bunurilor din domeniul privat.
    13. Aşadar, în lege nu există posibilitatea ca transferul proprietăţii bunurilor proprietate a statului să fie făcut gratuit, fără o contraprestaţie. O astfel de operaţiune, respectiv scoaterea unor bunuri din proprietatea statului fără ca acestea să fie înlocuite cu o contraprestaţie în patrimoniul statului, este vădit nelegală şi neconstituţională, fiind încălcate art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, legea nu poate constitui temei pentru scoaterea bunurilor din proprietatea privată a statului, astfel cum se stabileşte prin actul normativ criticat.
    14. De asemenea nu se poate susţine că art. III din legea criticată reglementează transferul gratuit din patrimoniul statului în patrimoniul unei autorităţi publice, întrucât camerele de comerţ, potrivit Legii nr. 335/2007, sunt entităţi autonome, neguvernamentale.
    15. Aşadar, se apreciază că operaţiunea de transfer a unor imobile, din patrimoniul statului către cel al unei persoane de drept privat fără a respecta procedura legală şi, mai ales, fără o contraprestaţie, este neconstituţională.
    16. În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie se susţine că legea criticată este lipsită de claritate, întrucât nu rezultă dacă face referire la o hotărâre a Guvernului sau o eventuală hotărâre a Secretariatului General al Guvernului. Astfel, dispoziţiile art. III din legea criticată nu conţin sintagma „hotărâre a Guvernului“, ci doar „hotărâre“ şi menţionează că executivul emite hotărârea „prin“ Secretariatul General al Guvernului. Însă, acesta din urmă nu are competenţa de a emite hotărâri, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 137/2020 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
    17. Şi sub aspectul beneficiarului transferului dreptului de proprietate legea este neclară, deoarece Camera de Comerţ şi Industrie a României nu mai exista la data adoptării legii criticate, întrucât Legea nr. 335/2007 a abrogat Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România. Potrivit Legii nr. 335/2007, entitatea care a preluat activitatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României reglementată prin Decretul-lege nr. 139/1990 este Camera Naţională.
    18. Prin urmare, autorii sesizării arată că legea criticată prevede transferul gratuit al unor imobile din proprietatea statului în patrimoniul unei entităţi care nu mai există încă din anul 2007.
    19. În continuare, se arată că, potrivit art. III alin. (2) din legea criticată, transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate a terenurilor pentru care există cereri de restituire în curs de soluţionare poate fi făcută numai după clarificarea regimului lor juridic. Însă din textul legal menţionat nu se înţelege dacă transferul dreptului de proprietate are loc şi în privinţa terenurilor care, după clarificarea regimului juridic, nu mai fac parte din proprietatea privată a statului. În această ipoteză s-ar încălca dreptul de proprietate al celor care obţin, în urma clarificării regimului juridic, terenurile respective.
    20. Se mai susţine că din redactarea art. III alin. (5) din legea criticată se poate înţelege că nerespectarea termenului de 30 de zile, prevăzut la alin. (3) din aceeaşi dispoziţie legală, termen în care se emite hotărârea de transmitere a dreptului de proprietate, este sancţionată cu nulitatea absolută, ceea ce ar reprezenta o sancţiune de drept inutilă şi disproporţionată.
    21. Aşadar, ambiguitatea redacţională a legii supuse controlului de constituţionalitate este evidentă, de necontestat, ceea ce determină serioase îndoieli cu privire la efectele pe care legea le-ar putea produce (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 45). Astfel, prin modul deficitar de redactare, legea contestată încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.
    22. În continuare, se arată că există o neconcordanţă între expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă şi conţinutul legii adoptate, ceea ce echivalează cu o lipsă de fundamentare. Astfel, deşi în expunerea de motive se vorbeşte de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv că aceasta nu permite edificarea de construcţii pe terenurile asupra cărora cel interesat deţine un drept de folosinţă gratuită, modificarea legislativă priveşte o altă lege, respectiv Legea nr. 335/2007. Tot expunerea de motive face referire expresă la două hotărâri ale Guvernului cu privire la administrarea unor imobile pe care autorul le doreşte în patrimoniul său, plângându-se de „arbitrariul“ acestor acte normative, argumente ce pot sta numai la baza unei acţiuni în justiţie şi nu a unui act normativ.
    23. Prin urmare, aceste neconcordanţe dintre textul expunerii de motive şi dispozitivul legii criticate vin în contradicţie cu art. 6, 30 şi 34 din Legea nr. 24/2000.
    24. În continuare, referitor la încălcarea art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, se arată că o lege trebuie să aibă caracteristicile specifice oricărui act normativ, respectiv să cuprindă norme juridice generale şi impersonale, reglementarea prin lege a unor situaţii particulare fiind strict prohibită de Legea fundamentală. Or, legea criticată are caracter individual, întrucât nu reglementează relaţiile sociale dintr-o anumită materie, ci are ca obiect transmiterea unor bunuri imobile, privite ut singuli, în proprietatea unui singur subiect de drept privat determinat, respectiv Camera de Comerţ şi Industrie a României. Se susţine că prin adoptarea legii criticate Parlamentul încearcă să eludeze competenţa Guvernului de administrare a bunurilor proprietate privată a statului prevăzută la art. 15 lit. d) din Codul administrativ, care stabileşte că Guvernul „asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului“, prin încercarea de a-l obliga, prin legea contestată, să emită o hotărâre în sensul dorit de scopul particular al acesteia, respectiv împroprietărirea Camerei de Comerţ şi Industrie a României cu o serie de imobile. Prin aceasta se creează şi o situaţie privilegiată Camerei de Comerţ şi Industrie a României faţă de alte entităţi de interes public, care sunt supuse prevederilor de drept comun pentru intrarea în posesia unor imobile. Se mai arată că imobilele vizate de legea criticată au mai format, în cursul timpului, obiectul unor hotărâri ale Guvernului prin care au fost stabilite autorităţile publice care să le administreze sau persoanele care au un drept gratuit de folosinţă asupra lor.
    25. Prin urmare, autorii sesizării apreciază că obligarea Guvernului prin legea criticată de a împroprietări Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu eludarea dreptului comun în materie, respectiv a Codului administrativ, constituie o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie, a principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, precum şi a rolului Parlamentului, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. În susţinerea acestei critici sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 118 din 19 martie 2018, nr. 777 din 28 noiembrie 2017 sau nr. 600 din 9 noiembrie 2005.
    26. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    27. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    28. Astfel, arată că, în ceea ce priveşte încălcarea principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, textul de lege adoptat de Senat nu diferă de cel adoptat de Camera Deputaţilor. Textul art. III al legii criticate, pretins a fi nou-introdus, se regăsea în art. I pct. 1 al legii în forma adoptată de Senat.
    29. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul bicameralismului este încălcat dacă există deosebiri majore de conţinut între formele adoptate de către cele două Camere ale Parlamentului sau dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de către cele două Camere. Or, în cazul de faţă, nu există nicio deosebire majoră de conţinut între cele două forme ale legii adoptate de Senat şi Camera Deputaţilor şi nicio configuraţie semnificativ diferită între formele legii adoptate în cele două Camere. Înlocuirea unor sintagme precum: „Camera Naţională“ cu „Camera de Comerţ şi Industrie a României“; „Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor“ cu „Secretariatul General al Guvernului“ şi „30 de ani“ cu „49 de ani“ nu este de natură să schimbe conţinutul legii adoptate în cele două Camere.
    30. Nici critica formulată cu privire la schimbarea beneficiarului transferului de proprietate a terenului nu poate fi reţinută, întrucât Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Camera Naţională sunt una şi aceeaşi entitate din perspectiva Legii nr. 335/2007.
    31. Prin urmare, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a criticii formulate în raport cu dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie.
    32. Referitor la critica potrivit căreia în lipsa unui studiu de impact se încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că procesul legislativ de adoptare a legii criticate s-a derulat fără a aduce atingere textelor constituţionale, prin raportare la normele de tehnică legislativă cuprinse la art. 30-33 din Legea nr. 24/2000. Cu privire la evaluarea impactului legii criticate, din lecturarea expunerii de motive ce o însoţeşte rezultă că au fost avute în vedere beneficiile aduse în plan economic şi social prin adoptarea acesteia, respectiv dificultăţile întâmpinate până acum în practică. Mai mult, propunerea legislativă nu este una de importanţă sau complexitate deosebită, condiţie cerută pentru elaborarea studiilor de impact de art. 30 din Legea nr. 24/2000.
    33. Expunerea de motive care a însoţit proiectul legii criticate conţine o analiză detaliată a impactului pe care îl va avea această lege asupra economiei în ansamblu. De altfel, indiferent de gradul de detaliere ori caracterul succint sau lapidar al evaluării impactului legii sau de forma în care este redată, se apreciază că nu se poate afirma că nu a fost îndeplinită obligaţia de motivare a impactului legii criticate, amploarea motivării impactului neputând avea relevanţă constituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    34. Prin urmare, consideră că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a criticii formulate în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    35. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie ar fi încălcate prin înstrăinarea unui teren, fără contraprestaţie, din patrimoniul statului în cel al unei persoane juridice de drept privat, se arată că nici aceasta nu poate fi reţinută.
    36. Din analiza prevederilor legale contestate rezultă că terenul care urmează să fie transferat cu titlu gratuit face parte din categoria bunurilor proprietate privată a statului. Regimul juridic general al bunurilor proprietate privată a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzut de Codul civil, este completat de prevederile Codului administrativ, în special în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate privată şi inventarierea bunurilor din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
    37. Se arată, în esenţă, că, potrivit art. 364 alin. (3) din Codul administrativ care permite instituirea altor excepţii de la procedura licitaţiei publice, pe lângă dreptul de preemţiune expres reglementat în favoarea constructorilor de bună-credinţă, doar cu condiţia adoptării unei legi speciale, orice altă modalitate de exercitare a dreptului de proprietate privată a statului, în afara celor consacrate expres de Codul administrativ, impune adoptarea unui act normativ cu caracter primar, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul de faţă. Aceasta deoarece se poate adăuga la modalităţile deja consacrate de Codul administrativ. Chiar şi transmiterea cu titlu gratuit a unui bun aparţinând proprietăţii private a statului în favoarea unei instituţii de utilitate publică, din anumite considerente enumerate pe larg în expunerea de motive la legea criticată, trebuie realizată printr-un act normativ adoptat de Parlament, adică printr-o lege pentru că este instituită astfel o derogare de la modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale consacrate legislativ prin Codul administrativ.
    38. Acesta este de fapt fundamentul juridic care a determinat adoptarea legii criticate prin care legiuitorul stabileşte transmiterea cu titlu gratuit în proprietatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României a terenurilor proprietate privată a statului, aflate deja în folosinţa gratuită a acesteia, în baza unor hotărâri ale Guvernului anterioare, terenuri nerevendicate până la data intrării în vigoare a legii criticate.
    39. Art. 136 din Constituţie nu conţine prevederi cu privire la limitarea dreptului statului de a dispune de bunurile sale proprietate privată, ci doar reguli cu privire la proprietatea publică. La rândul său, art. 44 din Constituţie are în vedere dreptul de proprietate privată, ca drept fundamental, instituind principiul garantării acestui drept în mod egal, indiferent de titular.
    40. Or, chiar Codul administrativ prevede că bunurile proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale „se află în circuitul civil şi se supun regulilor prevăzute de Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, dacă prin lege, nu se prevede altfel“, adică se supun regulilor dreptului comun, putând fi deci transferate inclusiv cu titlu gratuit.
    41. Se mai menţionează faptul că există precedent legislativ în această materie, spre exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2002 privind transmiterea, cu titlu gratuit, a unui imobil, proprietate privată a statului, în proprietatea Comitetului Olimpic Român, aprobată prin Legea nr. 665/2002. Acest act normativ constituie un precedent legislativ identic cu legea criticată, reglementând o transmitere cu titlu gratuit din proprietatea privată a statului în proprietatea unei persoane juridice de interes public, cu instituirea unei interdicţii de înstrăinare (inalienabilitate).
    42. În acelaşi sens este şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, aprobată prin Legea nr. 261/2005. Şi prin acest act normativ s-a reglementat o operaţiune juridică similară cu aceea prevăzută în legea criticată, şi anume transferul unui teren din proprietatea privată a statului în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat.
    43. În concluzie, consideră că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a criticii formulate în raport cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie.
    44. În continuare, referitor la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), se arată că legea criticată respectă toate cerinţele de claritate şi predictibilitate.
    45. În acest sens, se precizează că executivul este cel care emite hotărârea prin care se va transmite dreptul de proprietate asupra terenurilor. Întrucât nu se prevede că este vorba de o „hotărâre a Guvernului“ o asemenea adăugire este de prisos, din moment ce textul prevede în mod clar că Guvernul, prin hotărâre, va face acest transfer de proprietate. Nici Constituţia, în art. 108 alin. (1), atunci când enumeră actele pe care Guvernul le emite, nu se referă la „hotărâre a Guvernului“, ci se limitează la a preciza clar că „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe“. De asemenea, consideră neîntemeiată susţinerea potrivit căreia nu este clar dacă Guvernul sau Secretariatul General al Guvernului trebuie să emită hotărârea, din moment ce textul prevede în mod clar cine trebuie să emită hotărârea, şi anume Guvernul. Sintagma „prin Secretariatul General al Guvernului“ are în vedere cine pregăteşte întreaga documentaţie-suport şi textul hotărârii ce va fi adoptată de către Guvern.
    46. În ceea ce priveşte beneficiarul transferului dreptului de proprietate se arată că Legea nr. 335/2007 prevede existenţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României, numai că, în economia textului de lege, Parlamentul a precizat că „în continuarea“ prezentării textelor de lege va folosi denumirea „Camera Naţională’’, probabil din dorinţa de a nu se confunda cu camerele de comerţ şi industrie judeţene.
    47. Referitor la imobilele ce fac obiectul transferului dreptului de proprietate se precizează că art. III din legea criticată are în vedere numai terenurile proprietate privată a statului, nu şi pe cele care sunt în proprietatea publică, şi, mai mult, este vorba de terenurile care sunt în folosinţa gratuită a Camerei de Comerţ şi Industrie a României până la data intrării în vigoare a legii criticate, care nu sunt revendicate. Legea nu vizează alte categorii de terenuri: proprietate publică, revendicate, în curs de revendicare etc.
    48. În continuare, referitor la critica potrivit căreia legea contestată nu clarifică corelaţia cu Legea nr. 50/1991 care interzice edificarea de construcţii pe terenuri pe care cel interesat deţine un drept de folosinţă gratuită, se arată că, odată cu transmiterea către Camera de Comerţ şi Industrie a României a dreptului de proprietate asupra terenurilor care oricum, în momentul de faţă, sunt în folosinţa gratuită a acesteia, încetează în mod logic efectele hotărârilor Guvernului prin care s-a stabilit această utilizare gratuită a terenurilor. Prin urmare, faptul că Legea nr. 50/1991 nu permite edificarea de construcţii pe terenuri pe care cel interesat deţine un drept de folosinţă gratuită nu mai are relevanţă în cauză, deoarece, din momentul transferului de proprietate, Camera de Comerţ şi Industrie a României nu va mai fi beneficiarul unui drept de utilizare gratuită, ci însuşi proprietarul, iar ca proprietar va putea beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate, cu excepţia limitelor stabilite expres prin lege. Astfel, Camera de Comerţ şi Industrie a României nu va putea vinde aceste terenuri, nu va putea garanta cu ipoteci asupra acestor terenuri, ci numai, eventual, cu ipoteci asupra construcţiilor ce vor fi realizate pe aceste terenuri şi nu va putea schimba destinaţia acestor terenuri stabilită prin legea criticată timp de 49 de ani de la data dobândirii dreptului de proprietate. În acest fel, prin aceste limitări stabilite prin lege, statul se asigură că aceste terenuri nu vor ieşi din patrimoniul Camerei de Comerţ şi Industrie a României timp de 49 de ani.
    49. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legea criticată conţine prevederi care nu sunt în concordanţă cu expunerea de motive, se arată că instanţa constituţională verifică pe calea controlului exercitat a priori constituţionalitatea unor texte de lege, şi nu expuneri de motive. De altfel, nici nu există astfel de neconcordanţe, întrucât expunerea de motive face doar precizarea evoluţiei istorice pe care terenurile care fac obiectul de reglementare a legii criticate au avut-o.
    50. În concluzie, consideră că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a criticii formulate în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    51. Se opinează că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia legea criticată are caracter individual, încălcând astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), ale art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. Astfel, legea criticată prevede că terenurile proprietate privată a statului transmise în folosinţa gratuită a Camerei de Comerţ şi Industrie a României se transmit cu titlu gratuit în proprietatea acesteia, transmitere care nu operează automat la data intrării în vigoare a legii contestate. Potrivit art. III alin. (3) din legea criticată, transmiterea se face prin hotărâre a Guvernului - act juridic distinct - emisă în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data soluţionării definitive a cererilor de revendicare pentru terenurile pentru care există cereri de restituire în curs de soluţionare. Deci transferul proprietăţii este condiţionat de existenţa unui act juridic individual emis în baza şi în executarea legii, iar nu doar de existenţa unei simple prevederi legale care dispune transmiterea fără plată a dreptului de proprietate. Prin urmare, titlul translativ de proprietate este hotărârea Guvernului.
    52. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor nu exclude, ci presupune cooperarea între puterile statului. Astfel, Parlamentul poate emite legi care să reglementeze o situaţie specifică sau activitatea unei anumite instituţii.
    53. În ceea ce priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în susţinerea acestei critici de neconstituţionalitate, se arată că aceasta nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză.
    54. Principiul egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie are în vedere egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea în drepturi a persoanelor juridice, textul constituţional fiind aplicabil acestora din urmă numai în cazul în care stabilesc un regim discriminatoriu ce s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea acestora în faţa legii şi a autorităţilor publice.
    55. În concluzie, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate.
    56. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    57. La dosarul cauzei, Camera de Comerţ şi Industrie a României a depus, în calitate de amicus curiae, un punct de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată, precum şi două opinii legale referitoare la regimul juridic al dreptului de administrare şi la unele aspecte juridice cuprinse în propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 335/2007.
    58. La termenul de judecată fixat pentru data de 7 octombrie 2020, Curtea, având în vedere cererea de amânare a dezbaterilor asupra cauzei, a amânat, succesiv, dezbaterea pentru data de 11 noiembrie 2020, 18 noiembrie 2020 şi 25 noiembrie 2020, când a amânat pronunţarea pentru data de 13 ianuarie 2021. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 28 ianuarie 2021 şi, ulterior, pentru acelaşi motiv, pentru data de 17 februarie 2021. La această dată, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru 23 februarie 2021, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, a amânat pronunţarea pentru data de 3 martie 2021, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    59. Curtea Constituţională a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    60. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007.
    61. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (1) şi (2)  privind dreptul de proprietate privată, ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 136 alin. (5), potrivit căruia „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice“. Întrucât evaluarea principiului bicameralismului se face prin raportare la art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 75 din Constituţie, Curtea va reţine ca normă de referinţă şi art. 75 din Constituţie.
    62. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate.
    63. Curtea observă că la data de 24 martie 2020 propunerea legislativă, iniţiată de 18 deputaţi şi senatori, a fost înregistrată la Biroul permanent al Senatului, care a trimis-o în data de 30 martie 2020 la Consiliul Legislativ, Consiliul Economic şi Social şi la Guvern, în vederea emiterii avizelor, respectiv punctului de vedere. În data de 28 aprilie 2020 a fost primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ. În data de 4 mai 2020 a fost primit avizul Consiliului Economic şi Social.
    64. Propunerea legislativă a fost prezentată, la data de 4 mai 2020, Biroului permanent al Senatului - prima Cameră sesizată şi a fost transmisă, în aceeaşi zi, pentru raport Comisiei economice, industrii şi servicii. Termenul de depunere a raportului a fost prelungit până la 16 iunie 2020. În data de 3 iunie 2020 plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile. Raportul comisiei sesizate în fond a fost depus la data de 24 iunie 2020.
    65. Propunerea legislativă a fost înscrisă, la data de 30 iunie 2020, pe ordinea de zi a plenului Senatului, în aceeaşi zi a fost trimisă pentru raport suplimentar la comisia sesizată în fond, iar pe data de 2 iulie 2020 a fost adoptată în forma iniţiatorului, tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie.
    66. Propunerea legislativă a fost înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, şi prezentată Biroului permanent la data de 27 iulie 2020, când a fost trimisă pentru raport la Comisia pentru industrii şi servicii şi Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări.
    67. La data de 1 septembrie 2020 a fost depus raportul comun favorabil cu amendamente, iar la data de 2 septembrie 2020 propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi şi a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, ca lege ordinară (rezultat vot pentru = 178, împotrivă = 45, nu au votat = 2).
    68. La aceeaşi dată legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii.
    69. La data de 4 septembrie 2020 a fost formulată de un număr de 51 de deputaţi şi înregistrată la Curtea Constituţională prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, iar la data de 7 septembrie 2020 legea a fost trimisă la promulgare şi nu a fost promulgată la data sesizării Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate a priori.
    70. Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este admisibilă, fiind respectate atât dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. a) teza întâi, sub aspectul titularului şi al obiectului sesizării, cât şi cele ale art. 77 alin. (1) teza a doua, sub aspectul termenului în care poate fi sesizată Curtea. Astfel, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de 51 de deputaţi, în termenul de protecţie de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu privire la o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată (a se vedea şi Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, ipoteza întâi).
    71. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie privind încălcarea principiului bicameralismului, autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că introducerea unui nou articol, de sine stătător, art. III, în forma adoptată de Camera Deputaţilor - Cameră decizională - a condus atât la o configuraţie diferită a formelor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, cât şi la alterarea formei legii, întrucât dispoziţia legală în discuţie se află în afara obiectului de reglementare al legii criticate, respectiv nu modifică sau nu completează nicio prevedere a Legii nr. 335/2007. Totodată, prin art. III din legea criticată se schimbă beneficiarul dreptului de proprietate din „Camera Naţională“ în „Camera de Comerţ şi Industrie a României“.
    72. În raport cu aceste critici, Curtea observă că principiul bicameralismului a fost dezvoltat, pe cale jurisprudenţială, prin numeroase decizii prin care a stabilit criterii esenţiale în vederea determinării încălcării acestuia. În esenţă, Curtea a subliniat că, ţinând seama de caracterul indivizibil al Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor.
    73. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul bicameralismului care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
    74. Aşadar, bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, înseşi ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 323 din 10 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 11 septembrie 2020, paragrafele 30-33).
    75. Raportând aceste considerente de principiu la prezenta cauză şi analizând procedura legislativă de adoptare a legii criticate, Curtea observă faptul că proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 a fost adoptat tacit de Senat, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, respectiv în forma propusă de iniţiator, ceea ce reprezintă asumarea conţinutului juridic original al acestuia de către prima Cameră sesizată (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 36).
    76. În ceea ce priveşte art. III, vizat de critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acesta reglementează transmiterea, cu titlu gratuit, a unor terenuri, proprietate privată a statului şi aflate în folosinţă gratuită a dobânditorului (Camera de Comerţ şi Industrie a României), care nu sunt revendicate, în scopul desfăşurării exclusiv a activităţii specifice cu caracter de continuitate. În forma iniţiatorului şi, implicit, în cea adoptată de Senat nu exista art. III, însă conţinutul său normativ se regăsea la art. I pct. 1 din forma menţionată, prin care art. 24 din Legea nr. 335/2007 era completat cu cinci noi alineate. Din compararea celor două dispoziţii legale, art. III din forma legii adoptată de Camera Deputaţilor şi art. I pct. 1 din forma adoptată de Senat, Curtea observă că acestea prevăd aceeaşi soluţie legislativă şi că nu există deosebiri majore de conţinut între ele. Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a optat pentru majorarea perioadei în care operează interdicţia de înstrăinare/ipotecare sau schimbare a destinaţiei stabilite în vederea efectuării transferului a terenurilor care fac obiectul reglementării de la 30 de ani la 49 de ani, a prevăzut o nouă limitare, în sensul că aceste terenuri, în perioada antereferită, pe lângă faptul că nu li se poate schimba destinaţia, nu pot fi vândute, nu pot fi nici ipotecate, a schimbat entitatea care asigură suportul tehnic operaţional pentru elaborarea hotărârii din Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în Secretariatul General al Guvernului, a folosit denumirea completă a Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a lărgit sfera cauzelor care atrag nulitatea absolută a hotărârii de predare efectivă a proprietăţii.
    77. Prin urmare, aceste intervenţii ale Camerei decizionale asupra proiectului de lege nu sunt de natură a conduce la încălcarea principiului bicameralismului, întrucât Camera Deputaţilor, prin modificările şi completările aduse, nu s-a îndepărtat de la materia avută în vedere de iniţiator, ci a contribuit, în acest fel, la îmbunătăţirea procesului de elaborare a legii.
    78. În ceea ce priveşte susţinerea că în Camera decizională s-a schimbat destinatarul normei, respectiv beneficiarul transferului dreptului de proprietate, în sensul că acesta nu mai este Camera Naţională, ci Camera de Comerţ şi Industrie a României, Curtea observă faptul că cele două denumiri desemnează una şi aceeaşi entitate, acest aspect rezultând din prevederile Legii nr. 335/2007. Aşadar, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 335/2007, din sistemul camerelor de comerţ face parte şi „Camera de Comerţ şi Industrie a României, denumită în continuare Camera Naţională“. Prin utilizarea acestei formule redacţionale, legiuitorul a urmărit simplificarea prevederilor Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 6 decembrie 2007, astfel încât în cuprinsul actului normativ să fie folosită denumirea scurtă a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, iar faptul că în cadrul dispoziţiei legale criticate este folosită denumirea completă nu poate avea semnificaţia schimbării entităţii beneficiare a transferului dreptului de proprietate.
    79. Referitor la faptul că art. III din legea criticată este o dispoziţie de sine stătătoare, care nu modifică sau completează Legea nr. 335/2007, Curtea reţine că aceasta este în legătură cu dispoziţiile modificate din legea menţionată, fiind o chestiune de tehnică legislativă care nu are relevanţă din perspectiva controlului de constituţionalitate.
    80. Din ansamblul legii criticate Curtea observă că există o corelare între art. III şi art. I pct. 2 lit. d), potrivit căruia Camera Naţională (Camera de Comerţ şi Industrie a României) îndeplineşte următoarele atribuţii principale: […] „are şi poate constitui societăţi şi orice alte forme de asociere economică necesare desfăşurării activităţii specifice, cum sunt, dar fără a fi limitative, cele pentru organizarea de târguri şi expoziţii, pentru publicitate şi reclamă comercială, protecţia proprietăţii intelectuale şi orice alte activităţi şi prestări de servicii în folosul comunităţii de afaceri, inclusiv pentru implicarea în realizarea de proiecte de dezvoltare urbană durabilă menite să susţină mediul de afaceri.“ Astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă, Camera de Comerţ şi Industrie a României nu poate valorifica dreptul său de folosinţă gratuită în vederea demarării obiectivelor investiţionale propuse, întrucât se impune, în acest scop, existenţa dreptului de proprietate asupra terenurilor vizate şi destinate desfăşurării activităţilor corespunzătoare. Această intenţie s-a concretizat prin reglementarea art. III din legea criticată, care reprezintă mijlocul de realizare a unora dintre obiectivele Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
    81. Mai mult, Curtea reţine că, în etapa avizării propunerii legislative, Consiliul Legislativ a semnalat faptul că la art. I pct. 1 soluţiile preconizate pentru alin. (1^1)-(1^5) ale art. 24 se raportează la „data intrării în vigoare a prezentei legi“. Având în vedere că, potrivit normelor de tehnică legislativă, textele noi urmează să fie încorporate în actul normativ de bază de la data intrării în vigoare a actului modificator, iar acestea nu pot produce efecte juridice retroactiv, Consiliul Legislativ a subliniat necesitatea reformulării celor cinci noi alineate, în sensul stabilirii normelor ce se vor încorpora în actul normativ de bază şi a celor care vor fi formulate ca dispoziţii tranzitorii şi finale ale legii modificatoare. De asemenea, Consiliul Legislativ a formulat propunerea ca cele cinci noi alineate să facă obiectul unui articol distinct în cadrul actului normativ de bază, întrucât nu se integrează armonios în ipotezele juridice ale art. 24 (cuprins în capitolul III - Organizarea şi funcţionarea Camerei Naţionale) din Legea nr. 335/2007, pe care le completează.
    82. Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 61 alin. (2) şi a art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.
    83. În continuare, având în vedere jurisprudenţa sa referitoare la studiul de impact, precum şi critica formulată prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căreia valoarea importantă a terenurilor ce urmează a fi transferate în proprietatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României reclamă întocmirea unui studiu de impact care să însoţească legea criticată, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată. Raportat la necesitatea studiului de impact, criticată de autorii sesizării prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că este incident art. 30 din Legea nr. 24/2000, care prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului.“ În Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 245, Curtea, având în vedere şi jurisprudenţa anterior menţionată, a concluzionat că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.
    84. Prin urmare, nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor.
    85. Analizând susţinerile potrivit cărora nu este clar dacă hotărârea este a Guvernului sau a Secretariatului General al Guvernului, Curtea constată că această critică nu poate fi primită, având în vedere că alin. (3) al art. III din legea criticată prevede expres că „Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, emite, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, hotărârea“ pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor art. III alin. (1).
    86. În continuare, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia beneficiarul transferului dreptului de proprietate este o entitate care, în opinia autorilor obiecţiei, nu mai există. În realitate, potrivit art. 27 din Legea nr. 335/2007, Camera Naţională este continuatoarea de drept a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, reglementată prin Decretul-lege nr. 139/1990, cu completările ulterioare.
    87. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin că legea este neclară, întrucât nu precizează dacă sunt vizate şi imobile care nu mai fac parte din proprietatea privată a statului ca urmare a soluţionării cererilor de restituire formulate de foştii proprietari. Or, critica autorilor obiecţiei reprezintă o simplă alegaţie, având în vedere că norma este suficient de clară în ansamblul reglementării, oferind instrumentele necesare pentru aplicarea acesteia în sensul avut în vedere de legiuitor. Aşadar, pentru realizarea transferului dreptului de proprietate, art. III alin. (1) al legii criticate prevede trei condiţii cumulative, respectiv terenurile trebuie să fie în proprietatea privată a statului, în folosinţa gratuită a Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi să nu fie revendicate.
    88. De asemenea, în opinia autorilor obiecţiei, legea este neclară şi din cauza faptului că din interpretarea dispoziţiilor art. III alin. (5), care reglementează sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii prin care se realizează transferul dreptului de proprietate pentru nerespectarea dispoziţiilor alin. (1)-(4) ale aceluiaşi articol, se poate trage concluzia că nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut la art. III alin. (3) reprezintă o cauză de nulitate absolută.
    89. Curtea nu poate reţine nici această susţinere, deoarece prevederile art. III alin. (1)-(3) din legea criticată privesc ipoteza în care pentru terenurile în discuţie există cereri de restituire nesoluţionate sau acestea sunt revendicate, situaţie în care hotărârea Guvernului emisă cu nesocotirea acestor condiţii stabilite de lege, după caz, este lovită de nulitate absolută, totală sau parţială, în funcţie de situaţia juridică a fiecărui teren predat beneficiarului măsurii, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară. În ceea ce priveşte situaţia normativă a alin. (4) al art. III, aceasta priveşte o altă ipoteză, respectiv a încălcării interdicţiei de vânzare/ipotecare a terenurilor sau de schimbare a destinaţiei acestora stabilite conform alin. (1) al aceluiaşi articol, astfel încât nulitatea absolută vizează actul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, prin care au fost încălcate aceste interdicţii, şi nu vizează hotărârea Guvernului prin care a fost predat bunul conform art. III alin. (3) din lege.
    90. În consecinţă, Curtea reţine că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat de instanţele judecătoreşti în soluţionarea unor cereri de constatare a nulităţii absolute totale sau parţiale, după caz, formulate de persoanele interesate care apreciază că aceste hotărâri au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale sau prin fraudarea legii.
    91. În ceea ce priveşte invocarea neconcordanţei dintre expunerea de motive şi conţinutul legii, generată de faptul că în prima se vorbeşte de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv că aceasta nu permite edificarea de construcţii pe terenurile asupra cărora cel interesat deţine un drept de folosinţă gratuită, iar legea criticată priveşte modificarea unei alte legi, respectiv Legea nr. 335/2007, Curtea reţine că această susţinere nu este o veritabilă critică de neconstituţionalitate. În jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-40, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce doar la facilitarea înţelegerii scopului acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Faptul că expunerea de motive nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze constituţionalitatea legii prin prisma conţinutului expunerii de motive.
    92. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea ca atare, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii, astfel încât Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii din Constituţie.
    93. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin că transferul unor imobile, din patrimoniul statului în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, fără respectarea procedurii legale şi fără o contraprestaţie, este neconstituţională, iar legea nu poate constitui temei pentru scoaterea bunurilor din proprietatea privată a statului. Mai mult, legea criticată (care are ca obiect transmiterea unor bunuri imobile privite ut singuli în proprietatea unui singur subiect de drept privat determinat) are caracter individual, iar Parlamentul, adoptând această reglementare, a eludat competenţa Guvernului de administrare a bunurilor proprietate privată a statului, creând în acest fel o situaţie privilegiată Camerei de Comerţ şi Industrie a României faţă de alte entităţi de interes public.
    94. Curtea reţine că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit, potrivit art. 354 din Codul administrativ, din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri, statul sau unităţile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privată. Prin urmare, bunurile din domeniul privat sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile, aflându-se în circuitul civil, spre deosebire de bunurile din domeniul public care, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, sunt inalienabile.
    95. În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii private a statului sau unităţilor administrative-teritoriale, art. 355 din Codul administrativ stabileşte că bunurile care fac parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul civil şi se supun regulilor prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare, dacă prin lege nu se prevede altfel. Potrivit art. 553 alin. (4) din Codul civil, „Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se spune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.“
    96. Având în vedere că obiect al proprietăţii private îl formează inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale [art. 553 alin. (1) din Codul civil], bunuri care pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege [art. 553 alin. (4) din Codul civil], statul este liber să dispună de proprietatea sa privată, inclusiv prin transmiterea cu titlu gratuit a bunurilor sale unui alt subiect de drept, ca de altfel orice titular particular al dreptului de proprietate privată.
    97. Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. III din legea criticată, terenurile în discuţie se află în proprietatea privată a statului, iar elementele regimului juridic aplicabil proprietăţii private sunt conturate în cuprinsul art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. Astfel, art. 136 din Constituţie nu conţine prevederi cu regim de protecţie specială cu privire la proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, ci doar cu privire la proprietatea publică, stabilind în alin. (5) că proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
    98. Conform art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, atât proprietatea privată a statului, cât şi cea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat beneficiază de acelaşi regim juridic de drept privat. Aşadar, Constituţia nu instituie pentru stat un regim distinct şi privilegiat de protecţie specială a proprietăţii sale private în comparaţie cu proprietatea publică. Prin urmare, statul, prin autorităţile sale competente şi potrivit scopurilor sale de dezvoltare socioeconomică, are libertatea juridică de a dispune de această proprietate în limitele Constituţiei.
    99. Cu privire la obiectul de reglementare al art. III din legea criticată, Curtea reţine că acesta îl constituie terenurile din domeniul privat al statului aflate în folosinţa gratuită a Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
    100. Terenurile ce fac obiectul legii urmează să fie transmise cu titlu gratuit, în temeiul art. III alin. (1), în proprietatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României (Camera Naţională) care este organizaţie neguvernamentală, autonomă, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică şi are ca membri de drept toate camerele de comerţ judeţene şi a municipiului Bucureşti, cu personalitate juridică distinctă, din care fac parte operatori economici, asociaţii profesionale, organizaţii patronale din teritoriul judeţului respectiv, fiind, prin urmare, o structură organizaţională complexă cu filiale judeţene şi activităţi multiple. Operaţiunea de predare efectivă va fi realizată potrivit alin. (3) al art. III din legea criticată, cu indicarea elementelor de identificare a bunurilor imobile care se transmit în temeiul art. III alin. (1).
    101. Cu privire la scopul transmiterii dreptului de proprietate privată a statului către Camera de Comerţ şi Industrie a României, Curtea reţine că aceasta se realizează în vederea desfăşurării exclusive a activităţii specifice cu caracter de continuitate a acesteia, respectiv sprijinirea şi apărarea intereselor generale ale comunităţii de afaceri din România, promovarea şi dezvoltarea industriei, comerţului, serviciilor şi agriculturii, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 335/2007], a desfăşurării activităţii specifice, cum sunt, dar fără a fi limitative, cele pentru organizarea de târguri şi expoziţii, pentru publicitate şi reclamă comercială, protecţia proprietăţii intelectuale şi orice alte activităţi şi prestări de servicii în folosul comunităţii de afaceri, inclusiv pentru implicarea în realizarea de proiecte de dezvoltare urbană durabilă menite să susţină mediul de afaceri [art. 28 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 335/2007, astfel cum este modificat prin art. I pct. 1 din legea criticată].
    102. În aceste condiţii, se ridică problema autorităţii competente să dispună acest transfer, precum şi a mijlocului juridic de realizare a acestuia.
    103. Curtea reţine că art. 61 alin. (1) din Constituţie consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ceea ce înseamnă că are deplina competenţă de a reglementa orice relaţii sociale, indiferent de obiectul acestora. Art. 73 alin. (1) din Constituţie stabileşte categoriile de legi (constituţionale/ organice/ordinare) ce pot fi adoptate în diverse domenii, fără ca vreo dispoziţie a Constituţiei să limiteze obiectul legiferării. Legile ordinare nu au un domeniu prestabilit, putând, prin urmare, reglementa orice categorie de relaţii sociale care nu intră în sfera legilor constituţionale şi organice. Astfel, Parlamentul are competenţa primară şi exclusivă de a decide domeniul care face obiectul legiferării, în timp ce Guvernul are doar o competenţă derivată, secundară şi consecutivă operei de legiferare realizate care constă în organizarea punerii în aplicare a legii. Totodată, Parlamentul are competenţa de a ridica la rang de lege anumite elemente de conţinut cuprinse chiar în actele de reglementare secundară, dacă apreciază că o asemenea operaţiune este oportună. În consecinţă, există o plenitudine de competenţă a Parlamentului în privinţa opţiunii şi obiectului legiferării, iar competenţa Guvernului de a organiza aplicarea legii se modelează, în mod invariabil, în funcţie de conţinutul legii. Cu alte cuvinte, niciun aspect al relaţiilor sociale nu poate fi sustras acţiunii legii, pe motiv că acesta ar face obiectul exclusiv al unei hotărâri a Guvernului.
    104. Legiferarea presupune normarea unor acţiuni/conduite/ comportamente de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, gradul de generalitate al legii fiind determinat, în mod exclusiv, de decizia de oportunitate a Parlamentului. Neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voinţa exclusivă a legiuitorului de a alege modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare şi scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate şi de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme şi tehnici de exprimare a normelor juridice.
    105. Legiuitorul are competenţa să opteze pentru o soluţie legislativă pe care o apreciază ca fiind concordantă în raport cu scopurile politicii sale legislative. După identificarea soluţiei care exprimă necesitatea unui scop practic de reglementare juridică, legiuitorul trece la o a doua operaţiune, adică a legiferării, care cuprinde ideea sau soluţia legiuitorului, el apreciază modalităţile tehnico-legislative prin intermediul cărora îşi poate transpune tehnic în lege soluţia legislativă preconizată. În scopul realizării acestei soluţii legislative, legiuitorul apelează la forma tehnico-juridică cea mai potrivită pentru realizarea cât mai directă şi concretă în practică a ideii sale legislative; de aceea unele legi sunt mai generale sau mai puţin generale, iar altele pot avea un conţinut normativ cu un grad de concreteţe foarte ridicat. Acestea reprezintă forme tehnico-juridice variabile de exprimare a voinţei legiuitorului în funcţie de obiectul de reglementare şi scopul avut în vedere. De regulă, pentru realizarea scopului propus, legiuitorul alege cele mai simple, directe şi eficiente forme de reglementare tehnică a soluţiilor sale de politică legislativă. Astfel, există o diferenţă între soluţia legislativă (substanţa reglementării) şi soluţia tehnică (formalizarea reglementării) pe care legiuitorul o alege pentru a-şi realiza, în mod eficient, politica legislativă într-un anumit domeniu.
    106. Curtea, în jurisprudenţa sa, atunci când s-a referit la imposibilitatea reglementării prin lege a unui domeniu determinat concret, în considerarea unei raţiuni individuale şi intuitu personae a reglementării, cu consecinţa de a fi aplicată într-un singur caz, prestabilit fără echivoc, a avut în vedere scopul legii şi a analizat dacă aceasta a urmărit să satisfacă o cerere în sine personală şi privată. Soluţionarea unor astfel de aspecte personale şi concrete se face în temeiul legii, şi nu prin lege, fiind chestiuni de aplicare a legii (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, sau Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007). În aceste cazuri este evident că nu se poate reglementa prin lege, întrucât scopul urmărit nu ţine de realizarea politicii legislative, ci se circumscrie exclusiv unor probleme de atribuire a unor bunuri în interes strict personal şi particular, cu consecinţa creării unor privilegii personale/private.
    107. Dacă scopul legii adoptate este de interes public, gradul mai mare sau mai redus de generalitate a obiectului acesteia nu poate conduce la limitarea plenitudinii de competenţă a Parlamentului. Astfel, dacă acest obiect se circumscrie transferului unuia sau mai multor bunuri către o persoană sau un grup de persoane în vederea realizării unui obiectiv de dezvoltare pe care statul îl găseşte oportun, Parlamentul poate adopta o lege în acest sens, chiar dacă gradul de generalitate sau abstractizare este mai redus, fără ca aceasta să fie considerată o reglementare ut singuli. În acest caz, gradul de generalizare sau abstractizare a legii ţine de tehnica de exprimare a soluţiei legislative. Prin urmare, în cazul analizat, legea criticată nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc legal prin intermediul căruia Parlamentul urmăreşte realizarea dezvoltării social-economice într-un anumit segment al societăţii.
    108. În ipoteza unei legi având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate privată a statului, Curtea reţine că, prin însuşi obiectul său de reglementare, aceasta are un grad de abstractizare redus, tocmai pentru că transmiterea dreptului de proprietate vizează un bun determinat sau determinabil, precum şi un beneficiar determinat sau determinabil. Gradul de generalitate al legii nu are relevanţă constituţională, în măsura în care scopul urmărit nu este unul personal sau particular. În aceste condiţii, nu se poate opune unei astfel de legi faptul că reglementează un transfer individual sau ut singuli al unor bunuri. Prin urmare, caracterul individual al reglementării exprimă un grad de concreteţe şi nu se constituie într-un criteriu pentru determinarea caracterului normativ al legii. Normativitatea se apreciază după formula obiect de reglementare şi scopul urmărit, astfel încât determinarea ei se realizează de la caz la caz.
    109. Curtea constată că ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului să adopte o reglementare generală care să stabilească condiţiile în care bunurile ce fac obiectul proprietăţii private a statului pot fi înstrăinate, caz în care autorităţile publice cu competenţe în aplicarea legii îşi vor ordona în mod corespunzător conduita şi/sau o reglementare specială, chiar cazuistică, având ca obiect realizarea acestui transfer de proprietate, în scopul satisfacerii unor obiective de interes pentru dezvoltarea unui segment economic din societate.
    110. Curtea reţine că transmiterea dreptului de proprietate privată a statului către o terţă entitate prin vânzare este reglementat în Codul administrativ. Acest act normativ nu stabileşte toate modalităţile de înstrăinare a acestor bunuri, fiind la latitudinea legiuitorului să adopte acte normative speciale prin care să reglementeze punctual transmiterea dreptului de proprietate a statului şi prin alte modalităţi de înstrăinare. Astfel, Codul administrativ prevede că Guvernul poate realiza operaţiunile de transmitere, cu titlu oneros, a dreptului de proprietate, dar nu i-a conferit competenţa legală de transmitere a proprietăţii cu titlu gratuit. Transmiterea unui bun imobil cu titlu gratuit în proprietatea unei entităţi private este un act de dispoziţie şi de putere, astfel că, prin definiţie, îi revine Parlamentului decizia de oportunitate, în virtutea competenţei sale generale de legiferare, prevăzută în art. 61 din Constituţie. În acelaşi sens, Curtea reţine că numai organul reprezentativ al poporului, respectiv Parlamentul, îşi poate asuma decizia transmiterii gratuite a terenurilor din sfera proprietăţii private a statului în scopul unor investiţii privind dezvoltarea economică a unui segment determinat, în temeiul legitimării sale democratice.
    111. Potrivit rolului constituţional al Guvernului conferit de art. 102 alin. (1) din Legea fundamentală, revine în sarcina acestuia funcţia de administrare a proprietăţii publice şi private a statului [a se vedea, în acest sens, art. 15 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019]. Această funcţie se exercită prin modalităţile prevăzute de art. 362-364 din Codul administrativ, respectiv prin darea în administrare, concesionarea, închirierea şi prin vânzarea prin licitaţie publică. Între aceste modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate privată nu se regăseşte reglementată şi situaţia transmiterii cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun proprietate privată a statului, întrucât conferirea unei asemenea competenţe Guvernului printr-o reglementare generală ar însemna un transfer al deciziei de oportunitate în sfera puterii executive, ceea ce ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 2 privind suveranitatea şi art. 61 privind rolul Parlamentului.
    112. În aceste condiţii, este firesc ca dispoziţiile Codului administrativ să stabilească în sarcina Guvernului numai decizia transmiterii dreptului de proprietate a statului prin vânzare. Faptul că acest act normativ a acordat Guvernului o asemenea competenţă decizională nu înseamnă că ar avea o competenţă originară, ci una atribuită. Astfel, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate privată a statului, competenţa originară este şi rămâne a Parlamentului care poate, în mod direct, prin lege, să dispună înstrăinarea acestor bunuri şi cu titlu gratuit.
    113. Transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun proprietate privată a statului nu se încadrează în modalităţile comune de exercitare a dreptului de proprietate stabilite de art. 362-364 din Codul administrativ. Având în vedere că regula comună pentru transmiterea dreptului de proprietate este obţinerea unui echivalent direct şi nemijlocit, aprecierea oportunităţii transmiterii cu titlu gratuit a unor bunuri din proprietatea privată a statului revine, în exclusivitate, Parlamentului, singurul în măsură să poată aprecia şi decide, în consecinţă, cu privire la necesitatea unui asemenea transfer, în virtutea competenţelor sale generale de legiferare, scopul urmărit fiind acela al obţinerii unor rezultate social-economice sau realizarea unor obiective de dezvoltare naţională.
    114. Aşadar, Curtea reţine că în cadrul îndeplinirii obligaţiilor statului prevăzute de Constituţie în art. 47 alin. (1) referitoare la luarea măsurilor de dezvoltare economică, respectiv în art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, legiuitorul are o libertate de legiferare pentru a stabili măsurile de sprijinire, în diferite perioade, a anumitor ramuri ale economiei, a unor domenii de activitate, a anumitor categorii de întreprinzători şi investiţii. Opţiunea legiuitorului, în fiecare perioadă, este determinată de direcţiile politicii economice a statului, de nevoile de dezvoltare şi de stimulare a diferitelor ramuri de activitate, de resursele materiale disponibile şi de alţi factori, fără ca măsurile de sprijin selective să aibă caracter discriminatoriu (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 20 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 9 februarie 2004). Statul are sarcina de a orienta economia înspre desfăşurarea acelor activităţi care sunt necesare şi creatoare de bunăstare individuală şi colectivă şi adoptă măsuri pentru a susţine economia în ansamblul său ori parţial, în unele domenii de activitate.
    115. Economia de piaţă este un concept viu, evolutiv, are în vedere situaţia socioeconomică a statului de la un moment dat şi nu are un conţinut invariabil. Statul, în virtutea obligaţiei sale constituţionale prevăzute de art. 135 din Legea fundamentală, trebuie să manifeste o atitudine flexibilă în stimularea operatorilor economici în promovarea progresului, în libertatea de a întreprinde şi de a le creşte eficienţa (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012).
    116. Având în vedere că proprietatea privată se află la baza economiei de piaţă în cadrul căreia nu poate fi negat rolul statului, acesta trebuie să asigure, în esenţă, dezvoltarea economică a ţării prin punerea în valoare a bunurilor în proprietatea sa, publică sau privată, chiar şi prin asigurarea dezvoltării proprietăţii private a celorlalte subiecte de drept.
    117. În acest sens este şi legea criticată în prezenta cauză, prin care se transmit, cu titlu gratuit, unele terenuri, proprietate privată a statului, care nu sunt revendicate şi care se află în folosinţa gratuită a dobânditorului (Camera de Comerţ şi Industrie a României), cu scopul desfăşurării exclusiv a activităţii specifice cu caracter de continuitate a acestuia, scop care rezultă în mod expres din chiar conţinutul normativ al art. III alin. (1) din lege. Finalitatea legii criticate constă în valorificarea în condiţii optime a acestor bunuri prin dezvoltarea unor proiecte social-economice de către o entitate care desfăşoară o activitate de utilitate publică. Scopul acestei legi are implicaţii socioeconomice evidente, care imprimă o direcţie de politică economică pe care legiuitorul o consideră ca fiind adecvată. În sfera politicii economice a statului, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în limitele Constituţiei, iar opţiunile sale de dezvoltare pe anumite paliere se înscriu în sfera de oportunitate a reglementării, oportunitate care nu poate forma obiect al controlului de constituţionalitate.
    118. De altfel, cele expuse mai sus se corelează şi cu orientarea jurisprudenţială a Curţii Constituţionale Federale a Germaniei care, în esenţă, a reţinut că reglementarea vieţii economice este lăsată în seama legiuitorului, care dispune de libertatea de a lua decizii, în limitele impuse de Legea fundamentală, fără a mai fi nevoie de o altă legitimare, dincolo de propria legitimitate democratică generală. Legiuitorul poate urmări orice politică economică pe care o consideră adecvată, câtă vreme respectă Legea fundamentală, în special drepturile fundamentale. Aşadar, legiuitorul se bucură de o largă libertate de elaborare a legilor. Menirea legiuitorului este prin urmare aceea de a corela libertatea sa de structurare a politicii economice şi sociale şi care trebuie să rămână în sarcina sa cu protecţia acelor libertăţi la care orice cetăţean este îndreptăţit în virtutea Constituţiei, chiar şi faţă de legiuitor (Decizia din 1 martie 1979 - 1 BvR 532, 533/77, 419/78 şi 1 BvL21/78 - BVerfGE 50, 290).
    119. Curtea reţine că art. III alin. (1) şi (4) din legea criticată prevede o transmitere gratuită sub condiţie, în sensul că stabileşte interdicţii de vânzare, de ipotecare sau de schimbare a destinaţiei terenurilor (transferul se realizează cu scopul ca terenurile să fie folosite exclusiv pentru desfăşurarea activităţii specifice cu caracter de continuitate a Camerei de Comerţ şi Industrie a României) pe o perioadă de 49 de ani de la data dobândirii dreptului de proprietate, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii de predare a proprietăţii şi a repunerii în situaţia anterioară, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol. Legea a reglementat aceste interdicţii drept garanţii pentru ducerea la îndeplinire a finalităţii urmărite prin transferul realizat. Aceste garanţii păstrează un just echilibru între interesul urmărit de legiuitor şi cel al entităţii beneficiare a dreptului de proprietate. În acest sens, Curtea reţine că interdicţia de vânzare reprezintă o limitare temporară a atributului de dispoziţie asupra bunului, întrucât constă în interzicerea transmiterii proprietăţii asupra terenurilor (art. 551 pct. 1 din Codul civil), iar interdicţia de ipotecare, precum şi interdicţia de schimbare a destinaţiei terenurilor transmise reprezintă limitări temporare ale atributului de folosinţă în considerarea scopului urmărit de legiuitor. Prin urmare, aceste limitări nu afectează substanţa dreptului de proprietate al beneficiarului, fiind constituite pe o perioadă limitată de timp de 49 de ani, astfel încât acesta poate exercita atât atributele dreptului de proprietate, potrivit legii, cât şi drepturile reale prevăzute de art. 551 din Codul civil care nu intră sub incidenţa interdicţiilor stabilite prin lege, precum şi celelalte operaţiuni juridice compatibile cu legea criticată şi legislaţia în materie.
    120. Aşadar, transferul gratuit al bunurilor proprietate privată a statului se poate realiza prin lege, în condiţiile art. 44, 47 şi 135 din Constituţie, având în vedere obligaţia constituţională a statului de a lua măsurile de dezvoltare economică şi de creare a cadrului favorabil valorificării factorilor de producţie, sub condiţia reglementării unor garanţii necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit.
    121. De altfel, atunci când a apreciat să intervină, din aceeaşi perspectivă, şi în alte segmente ale vieţii sociale, legiuitorul a procedat similar ca şi în cazul de faţă, spre exemplu, când a permis trecerea gratuită în proprietatea cultelor religioase a imobilelor atribuite în folosinţă gratuită (Legea nr. 239/2007 privind reglementarea regimului juridic al unor bunuri imobile aflate în folosinţa unităţilor de cult, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 1 august 2007) sau a unor terenuri din proprietatea privată a statului în patrimoniul unor persoane juridice de drept privat, respectiv al Comitetului Olimpic Român (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2002 privind transmiterea, cu titlu gratuit, a unui imobil, proprietate privată a statului, în proprietatea Comitetului Olimpic Român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 28 iunie 2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 665/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 19 decembrie 2002) ori al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 21 martie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 261/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 10 octombrie 2005).
    122. Prin urmare, legea criticată a fost adoptată în considerarea valorificării potenţialului bunurilor statului, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. Parlamentul nu şi-a depăşit atribuţia constituţională privind legiferarea şi, drept urmare, nu se încalcă nici principiul separaţiei şi echilibrului puterilor consacrat de art. 1 alin. (4) care nu exclude, ci presupune cooperarea între puterile statului.
    123. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, Grupului parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România, precum şi neafiliaţi şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 3 martie 2021.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Andreea Costin

    OPINIE SEPARATĂ
    1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, considerăm că art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 este neconstituţional, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă.
    2. Dispoziţiile art. III din lege reglementează o transmitere gratuită a dreptului de proprietate asupra unor bunuri din domeniul privat al statului în proprietatea Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Această operaţiune juridică ridică trei probleme de drept constituţional, şi anume: (i) transmiterea dreptului de proprietate privată reflectă o activitate normativă sau reprezintă un act de dispoziţie asupra bunului; (ii) dacă Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare, are competenţa de a realiza o transmitere a dreptului de proprietate privată; (iii) dacă transmiterea dreptului de proprietate privată a unor bunuri din domeniul privat al statului poate fi sau nu cu caracter gratuit.
    3. Cu privire la prima problemă de drept constituţional, se constată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că dobândirea dreptului de proprietate prin convenţie (în speţă, contract de vânzare) de către stat trebuie realizată în formele prevăzute de Constituţie. În acest sens, Curtea a reţinut că aceasta poate fi realizată doar prin acte administrative, care se clasifică în acte de autoritate (regulamente, ordonanţe, decizii) şi acte de gestiune. Actele de autoritate presupun faptul că autoritatea administrativă dă ordine, lucrează ca putere suverană faţă de supuşi, fiind supuse controlului de legalitate. În schimb, actele de gestiune gerează patrimoniul public şi vizează actele relative la acel patrimoniu (măreşte/micşorează/conservă patrimoniul), statul se comportă ca orice alt cetăţean, prin urmare, ele sunt supuse normelor de drept privat. În consecinţă, dacă statul doreşte cumpărarea unui bun imobil, aceasta trebuie realizată printr-un act administrativ individual de gestiune, fiind evident că prin lege nu se pot cumpăra bunuri individuale şi nu se pot reglementa obligaţii de cumpărare a unui/unor bunuri imobile (a se vedea Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, paragraful 28).
    4. Este de observat că art. 557 alin. (1) din Codul civil stabileşte că dreptul de proprietate privată se dobândeşte „în condiţiile legii“, aşadar, nu prin lege, iar art. 557 alin. (3) din acelaşi cod prevede că alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată se pot reglementa prin lege, cu alte cuvinte dobândirea dreptului de proprietate nu se realizează prin lege, aceasta fixând doar cadrul juridic general. Concretizarea manifestării de voinţă a statului în sensul dobândirii unui drept de proprietate privată se realizează printr-un act de gestiune care, de principiu, îmbracă forma unui act juridic prevăzut de lege (contractul/convenţia). Astfel, statul se comportă cu privire la dobândirea dreptului de proprietate privată asupra bunurilor aflate în circuitul civil ca orice alt particular, supunându-se reglementărilor generale în domeniu, respectiv Codul civil.
    5. În consecinţă, dacă dobândirea dreptului de proprietate privată a statului prin convenţie se poate realiza doar prin mijlocirea unui act administrativ de gestiune, rezultă că şi transmiterea dreptului de proprietate privată de către stat se realizează printr-un act similar ca natură juridică. Cu alte cuvinte, modul în care statul exercită atributele dreptului de proprietate (posesia/folosinţa/dispoziţia) sunt aspecte ce ţin de gestionarea în sine a dreptului, iar actele întreprinse nu pot fi calificate decât ca acte de administrare/de dispoziţie asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul privat al statului.
    6. Prin urmare, rezultă cu evidenţă că dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate au natura unor acte de drept civil, care se realizează în condiţiile dreptului comun. Desigur, nimic nu împiedică Parlamentul să adopte, în materia transmiterii dreptului de proprietate privată a statului, o lege specială în raport cu Codul civil, însă şi în acest caz natura acestor acte rămâne una esenţialmente civilă în condiţiile legii speciale, dar, în niciun caz, transmiterea nu poate opera printro asemenea lege. De altfel, în materia antereferită, a fost adoptată o reglementare specială - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, care prevede condiţiile în care autoritatea administrativă competentă poate transmite dreptul de proprietate privată a statului - transmitere care poate fi realizată, însă, numai cu titlu oneros, prin vânzare.
    7. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate privată a statului nu pot face obiectul actelor normative, întrucât, în realitate, sunt măsuri de aplicare individuale şi concrete ale acestora. Trăsătura esenţială şi comună a actelor normative, indiferent de palierul pe care sunt plasate în cadrul piramidei kelseniene, este aceea că ele cuprind norme, care se definesc ca reguli de conduită, instituite de puterea publică sau recunoscute de aceasta, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Norma juridică, prin natura sa, are caracter general, impersonal, imperativ, volitiv şi implică un raport intersubiectiv (R. Motica şi G. Mihai - Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 80-84). Totodată, o normă juridică are aplicabilitate continuă, repetată, în sensul că reglementează toate cazurile ce intră sub incidenţa sa atâta timp cât fac parte din fondul normativ activ. Or, transmiterea unui drept de proprietate privată nu este şi nu poate fi o normă juridică, ci o operaţiune juridică care ar trebui să se realizeze în formele prevăzute de lege (prin convenţie). În consecinţă, este exclus ca un asemenea transfer de proprietate să poată constitui obiectul unui act normativ. Cu alte cuvinte, prin natura sa, operaţiunea juridică prin care are loc transferul de proprietate privată realizat in concreto între stat şi alte persoane fizice/juridice reflectă exercitarea atributului de dispoziţie asupra bunului, ca act de administrare a patrimoniului statului, astfel că nu poate fi calificată drept o activitate generatoare de norme juridice.
    8. În cazul analizat, transmiterea gratuită a dreptului de proprietate privată se realizează prin lege, aceasta având efect constitutiv de drept, şi nu prin hotărâri de Guvern, astfel cum încearcă să acrediteze art. III din lege, pentru că hotărârea de Guvern adoptată în temeiul acestui text nu reprezintă decât modalitatea tehnică prin care se predă bunul, neavând natura juridică a unui titlu de proprietate. Practic, art. III alin. (1) din lege transmite dreptul de proprietate a statului asupra unor bunuri imobile determinabile, iar hotărârea de Guvern reprezintă actul de predare a acestora, ocazie cu care se face identificarea lor exactă. Or, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale deja consolidată şi unitară, un act normativ nu poate transmite un drept de proprietate ut singuli, o asemenea transmitere putând fi realizată, de principiu, printr-o hotărâre de Guvern cu caracter individual.
    9. De altfel, actul de înstrăinare a unui/unor imobile trebuie să cuprindă o determinare exactă a situaţiei lor juridice, precum şi elementele de identificare a acestuia/acestora, pe când cel de predare trebuie să ateste conformitatea situaţiei de fapt cu cea de drept. Or, în cazul de faţă, norma juridică este cea care stabileşte transmiterea dreptului de proprietate şi, întrucât detaliile antereferite nu reprezintă şi nu impun o activitate generatoare de norme, ci una tehnică, de apreciere şi de coroborare a unor înscrisuri şi menţiuni din cartea funciară, nu sunt cuprinse într-o normă juridică, ci au fost translate în actul de predare. Prin urmare, cele expuse demonstrează şi o confuzie între regimul juridic al actului de înstrăinare şi ale celui de predare.
    10. Cea de-a doua problemă de drept constituţional ridicată este aceea dacă Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare, are competenţa de realiza un transfer de proprietate.
    11. Constituţia, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie. Prin urmare, Constituţia, de principiu, realizează o diviziune coerentă şi complementară a funcţiilor puterii publice între autorităţile publice de rang constituţional (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 66).
    12. Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, iar, conform art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Dintre cele trei acte juridice menţionate, relevanţă în cauza de faţă are legea, aceasta fiind actul juridic prin care Parlamentul îşi realizează rolul constituţional de legiferare.
    13. Legea se defineşte sub aspect formal ca fiind actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare (I. Vida - Legistică formală, Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 48).
    14. Legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este determinat concret, dată fiind raţiunea intuitu personae a reglementării, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc (a se vedea Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, sau Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21).
    15. Prin jurisprudenţa mai sus citată, Curtea a mai arătat că Parlamentul, arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile de mai sus, a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. O lege, adoptată în condiţiile expuse, contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, astfel cum îşi găseşte expresie în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu şi, ca atare, este sub acest aspect în totalitate neconstituţională. De asemenea este încălcat şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, întradevăr, în măsura în care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate exclusiv în considerarea lui şi aplicabile numai în ceea ce îl priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“. Curtea a mai reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Or, o astfel de interpretare este contrară celor statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale.
    16. În cauză, se constată că art. III din legea criticată dă expresie unei operaţiuni juridice cu caracter individual, aplicabile, prin definiţie, numai unui singur caz expres determinat, respectiv transferul, cu titlu gratuit, a dreptului de proprietate a statului asupra terenurilor aflate în folosinţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României. Nu prezintă importanţă că în cauză este vorba de unul sau mai multe terenuri, ci faptul că anumite terenuri (strict determinabile) sunt transferate în mod concret de la stat la un anumit subiect de drept privat. Prin urmare, este evident că o asemenea operaţiune juridică, unică în sine ca obiect şi finalitate, nu poate face obiectul legii şi nu ţine de sfera de competenţă a Parlamentului.
    17. Rolul Parlamentului este acela de a legifera şi, astfel, de a genera norme juridice de reglementare primară. Or, astfel cum s-a arătat, transferul dreptului de proprietate asupra unui/unor bunuri imobile nu reprezintă o normă juridică, ceea ce înseamnă că Parlamentul nu are nicio atribuţie în acest sens.
    18. În acest context, se ridică problema stabilirii autorităţii care ar putea realiza un transfer cu titlu gratuit. Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Conform art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri, care se emit pentru organizarea executării legilor. Cu alte cuvinte, raportat la transferul unor bunuri din proprietatea privată a statului, ca principiu, acesta poate fi realizat doar de Guvern printr-un act administrativ cu caracter individual.
    19. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că dreptul de dispoziţie asupra unui pachet de acţiuni din proprietatea privată a statului, operaţiune juridică ce se circumscrie domeniului de reglementare a actelor cu caracter infralegal, administrativ, nu corespunde finalităţii constituţionale a activităţii de legiferare, care presupune reglementarea unei sfere cât mai largi de relaţii sociale generale, în cadrul şi în interesul societăţii. Din această perspectivă, actul normativ criticat este de natură a contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competenţă a autorităţii executive, singura autoritate publică cu atribuţii în organizarea executării legilor, prin adoptarea actelor cu caracter administrativ. Curtea a mai statuat că legiuitorul, fie originar sau delegat, nu are competenţa de a realiza, printr-un act normativ de reglementare primară, transferul intuitu personae şi cu titlu gratuit a acţiunilor aflate în proprietatea privată a statului către unităţile administrativ-teritoriale, dar are, în schimb, posibilitatea de a reglementa, printr-o lege-cadru, regulile, procedurile şi condiţiile în care Guvernul să poată realiza un transfer cu titlu oneros către unităţile administrativ-teritoriale, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 44 şi art. 135 din Constituţie (Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, paragrafele 22 şi 23).
    20. Cu privire la cea de-a treia problemă de drept constituţional ridicată, şi anume dacă transferul de proprietate din domeniul privat al statului poate fi sau nu cu caracter gratuit în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar, în cazul unui răspuns negativ, o asemenea „interdicţie“ sau „omisiune“ poate fi remediată prin adoptarea unei legi „speciale“ de transmitere a bunului în proprietatea unei terţe persoane private?
    21. Legea generală în materie de competenţe a autorităţilor publice cu referire la transferul bunurilor din proprietatea privată a statului o reprezintă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, care permite un astfel de transfer numai cu titlu oneros, nu şi prin titlu gratuit. Astfel, deşi sub aspectul repartizării competenţelor constituţionale ale autorităţilor publice, Guvernul ar fi cel care ar avea in abstracto o asemenea competenţă, totuşi, legea, ca regulă, nu permite decât transferul cu titlu oneros al bunurilor din proprietatea privată a statului, prin licitaţie publică. Faptul că ordonanţa de urgenţă reglementează doar vânzarea, nu şi alte modalităţi de înstrăinare a bunului parte a domeniului privat al statului, nu înseamnă că aceasta tace sau că nu reglementează, ci restrânge sfera de acţiune a organului administrativ, interzicându-i implicit să facă acte de gratitudine din moment ce, în sistemul de putere instituit prin Constituţie, autorităţile publice acţionează în baza unor competenţe strict reglementate. Prin urmare, în actualul cadru legislativ, nu este permis transferul cu titlu gratuit a bunurilor din domeniul privat al statului.
    22. Este adevărat că art. 364 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă prevede că „prin legi speciale se pot institui alte excepţii de la procedura licitaţiei publice“, însă această normă nu stabileşte că prin legi speciale se poate transfera proprietatea privată a statului prin alte acte decât vânzarea, ci faptul că vânzarea se poate realiza fără licitaţie publică, spre exemplu, prin vânzare directă - a se vedea în acest sens chiar art. 364 alin. (1) şi (2) din ordonanţa de urgenţă, care reglementează vânzarea terenurilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale pe care sunt ridicate construcţii, caz în care constructorul are drept de preempţiune, iar preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de evaluare. Aşadar, alineatul (3) trebuie interpretat sistematic, în contextul articolului din care face parte, şi nu izolat. De altfel, terenurile aflate în folosinţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pe care sunt edificate construcţii, puteau fi vândute acesteia în mod direct tocmai în temeiul art. 346 alin. (1) şi (2) din ordonanţa de urgenţă. Or, legea derogă, pe de o parte, de la aceste texte legale, făcându-le inaplicabile în privinţa terenurilor aflate în folosinţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pe care sunt edificate construcţii, drept care transmiterea dreptului de proprietate privată nu se mai face oneros, ci gratuit, iar, pe de altă parte, terenurile aflate în folosinţa Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pe care nu sunt edificate construcţii, le transmite pur şi simplu gratuit în proprietatea acesteia.
    23. În acest context, se constată că, de principiu, transmiterea dreptului de proprietate privată a statului constituie un element component al regimului juridic general al proprietăţii. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege organică; prin urmare, în măsura în care se doreşte reglementarea transmiterii gratuite a bunurilor din domeniul privat al statului, pe lângă cea oneroasă existentă deja în dreptul pozitiv, sau derogarea de la regulile transmiterii oneroase a dreptului de proprietate, Parlamentul trebuie să modifice Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 printr-o lege organică. Or, legea criticată nu este nici organică şi nu cuprinde nici măsuri care să se coreleze cu cadrul legislativ existent, fiind o apariţie irealizabilă în contextul constituţional şi legal actual.
    24. În aceste coordonate, se reţine că Parlamentul, în loc să adopte o lege organică în sensul celor prezentate mai sus şi să creeze o reglementare cadru în virtutea căreia să permită Guvernului o anumită libertate de apreciere în privinţa transferului cu titlu gratuit a bunurilor din domeniul privat al statului, a procedat la realizarea directă şi cu nesocotirea cadrului normativ existent a însăşi transferului printr-o lege ordinară. Un asemenea comportament instituţional demonstrează, pe de o parte, că Parlamentul a încălcat sfera de competenţă a Guvernului, iar, pe de altă parte, că legea adoptată reprezintă un act eteroclit, în sensul că formal reprezintă o lege, fiind adoptată de Parlament, dar sub aspectul conţinutului aceasta nu cuprinde o normă juridică, ci un act de dispoziţie discreţionar asupra unor bunuri determinate din domeniul privat al statului. Transmiterea dreptului de proprietate astfel realizată nu îşi găseşte fundamentul într-o reglementare cadru şi creează premisele necesare unui comportament arbitrar, subiectiv şi aleatoriu al Parlamentului, cu consecinţe grave asupra domeniului privat al statului.
    25. Având în vedere cele expuse, se constată că art. III din legea criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat şi alin. (5) privind principiul supremaţiei Constituţiei, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 102 alin. (1) privind rolul Guvernului şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    26. Prin urmare, apreciem că dispoziţiile art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007 sunt neconstituţionale, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă.

                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
                    Judecător,
                    Daniel Marius Morar

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 139 din 3 martie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 139 din 3 martie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 139 din 3 martie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007