Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Claudia Anamaria Oancea în Dosarul nr. 13.605/1748/2017/a1 al Judecătoriei Cornetu şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.035D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, Irina-Ioana Kuglay, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 18 ianuarie 2022. Constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării succesiv pentru data de 27 ianuarie 2022 şi pentru data de 23 februarie 2022, când, constatându-se că judecătorii Curţii nu sunt prezenţi în număr de cel puţin două treimi din numărul total al acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi ale art. 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru 9 martie 2022. La această ultimă dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 16 martie 2022, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 19 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.605/1748/2017/a1, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (1), art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Claudia Anamaria Oancea într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, autoarea excepţiei fiind trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare, fals în înscrisuri sub semnătură privată, influenţarea declaraţiilor şi sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, care exclud dintre cazurile de incompatibilitate pe cel al procurorului sau al organului de cercetare penală care a efectuat acte de urmărire penală în situaţia restituirii cauzei la parchet, a completării urmăririi penale sau a refacerii unor acte de procedură declarate nule de către judecător, se arată că acestea sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (3), ale art. 11, ale art. 15, ale art. 21 alin. (3), ale art. 124 şi ale art. 132 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 5. Se arată că, potrivit art. 49 din Codul de procedură penală din anul 1968, persoana care a efectuat urmărirea penală era incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea era dispusă de instanţă, şi că raţiunea care a stat la baza acestei reglementări a fost ca, în mod obiectiv, cel care a întocmit un act de procedură penală în mod defectuos, a cărui nulitate a fost constatată de către instanţă, care a încălcat dispoziţiile procesuale referitoare la principiile fundamentale ce guvernează desfăşurarea procesului penal, să nu mai poată lua parte la efectuarea unor acte procesuale importante, pentru a se înlătura suspiciunile care planau asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de soluţionare a cauzei. 6. Se arată că noul Cod de procedură penală a abrogat instituţia incompatibilităţii procurorului şi a organului de urmărire penală care au efectuat acte de urmărire penală în cauză în situaţia restituirii cauzei la parchet, aspect ce contravine prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 124 şi ale art. 132 din Constituţie. Se susţine că în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate subzistă acest motiv de incompatibilitate de natură a afecta garanţiile procesuale ce garantează dreptul la un proces echitabil, fiind încălcate, în mod grav, prezumţia de nevinovăţie, principiul egalităţii armelor şi principiul aflării adevărului. 7. Referitor la dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3), ale art. 15, 16, 20, 21 şi 53 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţie, fiind lipsite de claritate şi previzibilitate. 8. Se susţine că textul criticat nu arată momentul la care se consumă abaterea judiciară pe care o reglementează şi nu prevede ipoteza în care neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la cererea organelor de urmărire penală a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea constituie infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal. Se arată că este deosebit de greu pentru o persoană lipsită de pregătire juridică să aprecieze asupra consecinţelor conduitei sale neconforme cu exigenţele legale anterior menţionate. Se susţine că, pentru aceste motive, prevederile art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 7 din Convenţie. 9. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, organele judiciare nu au adus la cunoştinţa părţilor consecinţele nerespectării prevederilor art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală. 10. Pentru aceleaşi considerente, se susţine că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi, prin urmare, contrare prevederilor art. 1 alin. (3), ale art. 15, 16, 20, 21 şi 53 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţie. 11. Este invocat dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, potrivit căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe împotriva sa, şi se arată că o persoană poate refuza să dea declaraţii, să răspundă unor întrebări sau să furnizeze probe care ar putea să o incrimineze (nemo debet prodere se ipsum). 12. Se susţine că, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ce permite statului să exercite o constrângere directă asupra suspectului prin impunerea unor sancţiuni penale sau contravenţionale în cazul nerespectării obligaţiilor de cooperare în ceea ce priveşte înscrisurile sau obiectele de probă ce trebuie puse la dispoziţia organelor judiciare, dreptul persoanei de a nu se autoincrimina este afectat în momentul în care legislaţia naţională sancţionează penal sau contravenţional neîndeplinirea sau refuzul obligaţiei de a prezenta probele ce ar putea conduce la incriminarea persoanei care le oferă în cauza penală în care era sau urma să fie acuzată. Se arată că, în această ipoteză, acuzatul este pus în faţa unei situaţii imposibile, fiind obligat să aleagă între respectarea obligaţiei de colaborare, prin oferirea organelor judiciare a mijloacelor de probă care vor duce la condamnarea sa penală, şi neîndeplinirea acestei obligaţii, aspect ce constituie contravenţie sau infracţiune, pentru care va fi sancţionat. Este invocată Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Funke împotriva Franţei, în care Curtea de la Strasbourg a analizat dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, în ipoteza în care reclamantul, suspectat de evaziune fiscală, fusese condamnat pentru refuzul de a coopera cu autorităţile vamale ce îi solicitaseră să ofere date despre conturile pe care le deţinea în străinătate. În cauza anterior menţionată s-a constatat că autorităţile franceze au încercat să îl determine pe reclamant să ofere probe cu privire la o infracţiune de care era suspectat, în condiţiile în care acestea nu au putut sau nu au dorit să strângă probe prin alte mijloace. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dispoziţiile legii franceze nu pot justifica o încălcare a dreptului unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, a cărui raţiune constă în protecţia acuzatului contra unei coerciţii abuzive din partea autorităţilor, în scopul evitării erorilor judiciare şi pentru a fi respectat dreptul la un proces echitabil. 13. Se arată că, având în vedere exigenţele mai sus analizate, acuzaţia adusă de parchet prin rechizitoriu trebuie redată într-o asemenea manieră încât să respecte prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţie, prin arătarea cu claritate a naturii şi a cauzei acuzaţiei. Se susţine că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este în situaţia în care, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, ar fi putut să răspundă penal pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Decizia Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012 raportate la cele ale art. 16 din acelaşi act, dar şi potrivit art. 226 alin. (1) din Codul penal referitor la infracţiunea de violare a vieţii private, întrucât camerele de filmat pe care le-a folosit au fost disimulate, angajaţii societăţii în cauză neştiind de existenţa lor. 14. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, atât timp cât nu dau oricărei persoane interesate, inclusiv suspectului şi inculpatului, posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul interceptărilor şi în afara termenului de 20 de zile. Se apreciază că o astfel de soluţie juridică contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3), ale art. 15, 16, 20, 21 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată că autoarea excepţiei a formulat două cereri de copiere a interceptărilor ce au făcut obiectul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate în cauză, ambele fiind respinse de către parchet. Se susţine că, în această situaţie, parchetul poate să reasculte oricând interceptările, să le dea valoare probatorie, pe când persoana supravegheată nu poate să verifice corectitudinea şi fidelitatea conţinutului proceselor-verbale cu interceptările efectuate pentru a evidenţia eventuale erori. 15. Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu prevederile Constituţiei şi cu cele ale tratatelor internaţionale la care România este parte, întrucât oferă suficiente garanţii împotriva arbitrariului, urmăresc un scop legitim pentru o societate democratică, scop determinat de nevoia de realizare a justiţiei penale, şi păstrează un caracter proporţional între restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi scopul urmărit. 16. În ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal, judecătorul de cameră preliminară apreciază că acestea sunt suficient de clare pentru ca persoanele cu o pregătire medie să îşi poată adapta comportamentul social la exigenţele pe care prevederile legale anterior menţionate le impun. Se arată, totodată, că nicio persoană nu poate invoca necunoaşterea legii, lipsa de cunoştinţe juridice de specialitate nefiind de natură a înlătura obligaţia de prudenţă a persoanelor în cadrul relaţiilor sociale. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.“ – Art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală: "(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).“ " – Art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală: „(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: [...] d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; [...]“ – Art. 275 alin. (1) din Codul penal: „(1) Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.“ 21. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul român, ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 referitoare la universalitate, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 132 privind statutul procurorilor, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi a pedepsei. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 65 din Codul de procedură penală reglementează incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului, arătând, la alin. (1), că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) din Codul de procedură penală se aplică procurorului şi organului de cercetare penală. 23. Dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală prevăd cauzele de incompatibilitate ale judecătorului, arătând, la lit. a)-d) şi f), că acesta este incompatibil dacă a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată. 24. Astfel, legiuitorul a exclus dintre cauzele de incompatibilitate ale procurorului ipoteza, prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, în care acesta a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată. În aceste condiţii, în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicţie impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală. 25. Potrivit art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale. 26. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 65 alin. (1) cu cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, procurorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. 27. Aşa fiind, în ipoteza restituirii cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, dacă există suspiciuni în privinţa imparţialităţii procurorului, acesta poate fi recuzat, conform art. 67 alin. (1) din Codul de procedură penală. 28. Totodată, actele de cercetare penală efectuate de procuror, ca urmare a restituirii cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, vor fi suspuse verificării judecătorului de cameră preliminară, care va putea restitui din nou cauza la parchet, atunci când, în urma verificărilor efectuate conform art. 342 din Codul de procedură penală, ar rezulta una dintre ipotezele reglementate la art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală. De altfel, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţia de restituire a cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, a mai fost pronunţată anterior definitiv, în vederea refacerii actului de sesizare şi ca urmare a neremedierii neregularităţilor constatate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. 29. Totodată, împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie, potrivit art. 347 din Codul de procedură penală. 30. Or, posibilitatea recuzării procurorului, conform art. 67 alin. (1) coroborat cu art. 65 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a actelor de urmărire penală după refacerea sau completarea acesteia în urma restituirii cauzei, precum şi posibilitatea contestării încheierii pronunţate în urma verificării anterior menţionate constituie garanţii ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 31. Într-adevăr, prevederile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 reglementau faptul că persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. Dar instanţa, conform art. 332 alin.1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, când se constata, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, procurorul procedând potrivit art. 268 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, fiind, prin urmare, firească existenţa unui astfel de caz de incompatibilitate. Cu privire la această soluţie legislativă, Curtea reţine faptul că ea a fost prevăzută de legiuitor în lipsa cazului de incompatibilitate a procurorului prevăzut în prezent la art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea acestuia este afectată. 32. Pe de altă parte, Curtea reţine că, prin Codul de procedură penală în vigoare, legiuitorul a schimbat întreaga arhitectură a procesului penal şi, totodată, concepţia care stă la baza desfăşurării acestuia, prin sporirea rolului fazei urmăririi penale în soluţionarea cauzelor. 33. Astfel, câtă vreme procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină şi efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod; el poate decide să redeschidă urmărirea penală când, după clasare, descoperă probe noi, pe care nu le cunoscuse şi în raport cu care apreciază că se impune continuarea investigaţiilor [art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală], sau în ipoteza în care, anulându-se în camera preliminară acte de urmărire penală şi excluzându-se probe din dosarul pe care l-a instrumentat, optează pentru refacerea urmăririi penale şi solicită judecătorului să îi restituie cauza [art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală]. 34. În aceste ipoteze, când decide el însuşi că urmărirea pe care a efectuat-o sau pe care a supravegheat-o trebuie refăcută sau completată, ar fi fost nefiresc ca el să nu poată proceda la aceasta şi să decidă reluarea pentru ca un alt organ de urmărire penală să se conformeze solicitărilor lui. 35. De altfel, procedura camerei preliminare are o importantă componentă remedială, fiind articulată pe comunicarea dintre judecător şi procurorul care a sesizat instanţa; acestuia din urmă îi revin nu doar dreptul de a solicita restituirea, ci şi alte drepturi şi atribuţii proprii în faza de cameră preliminară, respectiv dreptul de fi informat asupra excepţiilor admise şi obligaţia de a proceda la remedierea actului de sesizare. În aceste condiţii, când rezultatul acestui „dialog“ procesual este restituirea cauzei, este firesc ca responsabilitatea urmăririi penale să aparţină tot procurorului care a continuat să exercite şi în etapa camerei preliminare atribuţiile de decizie asupra urmăririi penale pe care el o efectuase şi care s-a dovedit finalmente deficitară. 36. Faţă de această organizare a fazei procesuale a camerei preliminare, soluţia continuităţii la reluarea urmăririi penale apare ca fiind singura firească. 37. Pe de altă parte, Codul de procedură penală actual prevede cazul de incompatibilitate de la art. 64 lit. f) din Codul de procedură penală menit să răspundă oricăror ipoteze de fapt în care imparţialitatea organului de urmărire penală ar fi afectată. Aşadar, cum textul nu limitează, orice motiv de fapt care poate ridica o suspiciune de imparţialitate cu privire la organul de urmărire penală (inclusiv motive precum cele invocate în cauză de autoarea excepţiei) face deplin aplicabil acest caz de incompatibilitate. 38. Aşadar, Curtea constată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte reglementarea unui caz de incompatibilitate absolut, expres şi explicit care să vizeze procurorul care a efectuat acte de urmărire penală în situaţia restituirii cauzei la parchet, a completării urmăririi penale sau a refacerii unor acte de procedură declarate nule de către judecător. Curtea reţine însă că o reglementare suplă şi flexibilă, cum este cea de la art. 64 lit. f) din Codul de procedură penală, este mult mai acoperitoare, asigurând remedierea eventualelor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Or, imparţialitatea procurorului nu poate fi prezumată, acesta trebuind a fi demonstrată şi apreciată, de la caz la caz. 39. Astfel, modificarea în cuprinsul noului Cod de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate a procurorului constituie o consecinţă a noii abordări legislative în domeniul procesual penal, acestea constituind aspecte de politică penală a legiuitorului. 40. Or, câtă vreme soluţia legislativă prevăzută de Codul de procedură penală în vigoare în privinţa incompatibilităţii procurorului oferă garanţiile necesare asigurării drepturilor procesuale ale inculpatului, simpla invocare a diferenţelor specifice dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului reglementate prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală şi cele prevăzute la art. 49 din Codul de procedură penală din 1968, pentru ipoteza restituirii cauzei la parchet, nu este de natură a demonstra neconstituţionalitatea celor dintâi. 41. În acest context, Curtea reţine că prevederile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în limitele ce rezultă din acestea. 42. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu s-a pus în discuţie şi nu s-a făcut aplicarea textului anterior menţionat, motiv pentru care acesta nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Argumentul în sensul că infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată autoarea excepţiei, respectiv art. 275 din Codul penal - care incriminează faptele de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere ori alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară -, se confundă cu abaterea judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală nu schimbă caracterul inadmisibil al excepţiei (întrucât norma de la art. 283 din Codul de procedură penală nu a fost aplicată în cauză); acest argument este unul care vizează în realitate constituţionalitatea celeilalte norme criticate (respectiv din Codul penal, care prevede infracţiunea pentru care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată), aşa încât această susţinere nu reprezintă o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de procedură, ci un argument în susţinerea criticii privind textul de drept substanţial. 43. Or, conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Pentru acest motiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 44. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autoarea acesteia a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale anterior menţionate fără a formula argumente cu relevanţă constituţională. În speţă, faza camerei preliminare a fost de două ori parcursă, după restituirea iniţială dispusă la parchet. Nici cu prima ocazie şi nici după a doua sesizare a instanţei, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a ridicat în faţa judecătorului de cameră preliminară vreo excepţie cu privire la verificarea termenului sau a intervalului de timp în care, în cursul urmăririi penale, aceasta ar fi avut la dispoziţie înregistrările; criticile au vizat doar legalitatea autorizării de către judecător a interceptărilor, precum şi faptul că există neconcordanţe între înregistrări şi transcrieri. 45. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine existenţa unei legături rezonabile între motivele formulate de autoarea excepţiei şi textul criticat. Or, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate în cazul în care aceasta nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. În acest sens, prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Curtea a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“ (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). Pentru aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 46. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 275 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că aceasta a fost invocată în faza camerei preliminare, fază a procesului penal în care instanţa nu analizează şi nu se pronunţă asupra vinovăţiei inculpatului. Critica potrivit căreia textul art. 275 din Codul penal nu este unul suficient de clar încât să permită destinatarilor normei identificarea conduitei de conformare şi, prin aceasta, nu poate antrena răspunderea penală este o apărare de fond cu privire la acuzaţia formulată în cauză. Or, apărările de fond cu privire la acuzaţie nu fac obiectul camerei preliminare şi prin urmare nici excepţia de neconstituţionalitate privind textul de incriminare nu poate fi ridicată în această fază procesuală, ci numai după începerea judecăţii. Aşadar, excepţia anterior referită nu are legătură cu soluţionarea cauzei, prin raportare la faza procesuală în care a fost invocată. Or, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 mai sus menţionate, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 275 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă. 47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Claudia Anamaria Oancea în Dosarul nr. 13.605/1748/2017/a1 al Judecătoriei Cornetu. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Claudia Anamaria Oancea în Dosarul nr. 13.605/1748/2017/a1 al Judecătoriei Cornetu şi constată că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Cornetu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
