Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. (1) teza a doua şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 3.818/1/2015 şi de Mirela Popa în Dosarul nr. 40.687/3/2013/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 316D/2017 şi nr. 2.197D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 27 februarie 2018, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 2.197D/2017, doamna avocat Diana Elena Dragomir din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 2.197D/2017 la Dosarul nr. 316D/2017 şi, în temeiul prevederilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, a amânat pronunţarea pentru data de 20 martie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 1.116 din 15 iunie 2017, pronunţate în dosarele nr. 3.818/1/2015 şi nr. 40.687/3/2013/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza a doua şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, excepţie invocată, din oficiu, de instanţa de judecată şi de Mirela Popa în cauze având ca obiect soluţionarea recursurilor formulate împotriva unei încheieri a Curţii de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă şi a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin care au fost respinse cereri de recuzare. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale din perspectiva caracterului imprevizibil al legii, a afectării securităţii raporturilor juridice, a încălcării egalităţii în faţa legii şi a dreptului la apărare al părţilor unui litigiu. Astfel, deşi se atacă o încheiere incidentală premergătoare, respectiv încheierea de recuzare, se ajunge la un rezultat de anvergură - casarea unei hotărâri definitive, pentru care legea nu deschide calea de atac a recursului, aspect care conduce la apariţia unui „recurs deghizat“ - cale excepţională de atac, care casează prin efect indirect o hotărâre definitivă. Posibilitatea obţinerii casării hotărârii definitive prin intermediul acestei căi de atac aparţine numai părţii care a formulat cererea de recuzare şi nu este deschisă tuturor părţilor din proces. 5. Se mai apreciază că formularea unui recurs împotriva încheierii de recuzare plasează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pe tărâmul provizoratului; or recursul se îndreaptă împotriva unei încheieri pronunţate într-o procedură incidentală, însă efectul său se răsfrânge asupra unui alt obiect - o hotărâre definitivă - care, de lege lata, nu este supusă recursului. 6. Se mai arată că modul în care este instituită procedura judecării recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare lasă fără substanţă scopul urmărit prin legiferarea acestui incident procedural, acela de a îndepărta de la judecarea cauzei un magistrat sau un complet de judecată. Obligativitatea exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, doar după ce dosarul parcurge etapa apelului, urmând ca după soluţionarea dosarului, dacă recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare va fi admis, judecata în apel să fie refăcută, încalcă dreptul părţii la judecarea cererii sale într-un termen rezonabil. Aşadar, admiterea căii de atac conduce la casarea hotărârii instanţei de fond şi retrimiterea cauzei spre rejudecare unui alt complet. În aceste condiţii are loc o nouă judecată, un alt ciclu de administrare a probatoriului în faţa instanţei învestite după admiterea recuzării. Întreg ciclul procesual duce la tergiversarea cauzei, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 2.197D/2017, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. În acest sens arată că legiuitorul a înţeles să coroboreze interesul părţii în declararea căii de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare de momentul soluţionării definitive a cauzei pe fond. Astfel, legiuitorul, prin reglementarea cuprinsă în art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, a consacrat posibilitatea atacării în mod indirect a hotărârii definitive pronunţate pe fondul cauzei raportat la interesul existent la acest moment al părţii care a formulat cererea de recuzare. Legiuitorul nu a îngrădit accesul liber la justiţie prin reglementarea cuprinsă în art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, dimpotrivă, în viziunea noii modificări, chiar şi o hotărâre definitivă poate fi casată, în măsura în care se constată că recuzarea a fost greşit respinsă, posibilitate ce nu exista sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Simpla condiţionare impusă legislativ este doar aceea a interesului părţii de a declara calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, existent la momentul soluţionării definitive a cauzei, plecând de la premisa că asupra completului de judecată planează doar o suspiciune de parţialitate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. 10. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 2.197D/2017, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a doua şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "(1) Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. […](3) În cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă." 14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum acesta se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 739 din 23 noiembrie 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a răspuns unor critici care, în esenţă, se refereau la determinarea momentului de la care curge termenul de 5 zile de recurs împotriva încheierii pronunţate asupra recuzării şi a reţinut că raţiunea dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, respectiv aceea de înlăturare a posibilităţii de tergiversare a judecăţii în faza procesuală în care a fost respins incidentul procedural, subzistă şi în ipoteza tezei a doua a art. 53 alin. (1), drept care legiuitorul a stabilit ca termenul de recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare să curgă de la comunicarea hotărârii pronunţate asupra fondului, şi nu de la data pronunţării încheierii respective. Această concluzie rezultă inclusiv din analiza sintactică a textului legal criticat, care face referire la hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, precum şi la comunicarea acestei hotărâri. Cele statuate de Curte prin decizia menţionată sunt susţinute şi de practica instanţelor judecătoreşti care, în repetate rânduri, au respins recursul, ca prematur formulat, întrucât nu a fost exercitat în conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă. Exemplu în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că legiuitorul condiţionează exerciţiul dreptului de a ataca încheierea de respingere a recuzării de pronunţarea unei hotărâri de soluţionare a cauzei. Dacă recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare este exercitat înainte de soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă şi, implicit, înainte de comunicarea deciziei instanţei de apel, cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, rezultă că obiectul cererii de recurs pendinte este o încheiere intermediară, iar recursul declarat împotriva acestei încheieri, înainte de soluţionarea cauzei în fond, este prematur formulat (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.168 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă). *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 739 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018. 16. În continuare, referitor la critica formulată în prezenta cauză cu privire la imprevizibilitatea normelor pentru faptul că legea deschide, deopotrivă, şi un alt mecanism pentru a pune în discuţie încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, respectiv instituţia contestaţiei în anulare, Curtea reţine faptul că dacă cererea de recuzare a fost respinsă de instanţa de fond a cărei hotărâre este supusă unei căi de atac, textul art. 53 alin. (1) teza întâi din cod permite părţii interesate să atace încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare odată cu fondul cauzei. Faptul că exerciţiul acestui drept procedural este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub raport constituţional, al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit - şi este o raţiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor. 17. Prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă legiuitorul a reglementat în mod expres admisibilitatea căii de atac a recursului în situaţia în care hotărârea prin care s-a soluţionat cauza este definitivă. Legiuitorul a intenţionat să supună verificării jurisdicţionale soluţionarea unui incident procedural asupra căruia instanţa s-a pronunţat anterior hotărârii prin care s-a soluţionat cauza, măsură care nu poate fi contestată decât odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat pricina dedusă judecăţii. 18. Contestaţia în anulare generală, potrivit art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă, poate fi formulată împotriva hotărârilor definitive atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, iar contestaţia în anulare specială are în vedere hotărârile instanţelor de recurs, precum şi ale celor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs şi poate fi exercitată pentru motivele expres prevăzute de lege. Însă, dacă cererea de recuzare a vizat completul de apel sau de recurs, după cum hotărârea este definitivă, prin raportare la art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, nu poate fi exercitată contestaţia în anulare, din moment ce motivul prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă priveşte numai ipoteza în care instanţa de recurs/apel a omis să se pronunţe asupra cererii de recuzare, iar nu şi atunci când a soluţionat-o. 19. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă şi Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, prin care Curtea a reţinut că dispoziţia de procedură penală care prevede că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac este constituţională. Referitor la această susţinere, Curtea reţine că, spre deosebire de procedura penală, unde faptul că nu este reglementată nicio cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, justiţiabilii având deschise, după pronunţarea hotărârii prin care se soluţionează cauza penală, căile de atac prevăzute de lege, apel sau, după caz, contestaţie în anulare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, paragraful 36), în materie civilă, cadrul procesual al exercitării căilor de atac diferă sub aspectele arătate la paragraful anterior al prezentei decizii. Astfel, în situaţia în care hotărârea pronunţată în cauză este supusă căilor de atac, partea interesată poate ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare odată cu fondul, iar, în cazul în care hotărârea asupra fondului este definitivă, contestaţia putând fi formulată numai în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, legiuitorul a reglementat recursul prevăzut de art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. 20. În continuare, Curtea apreciază că nici critica formulată din perspectiva asigurării securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil nu poate fi reţinută, având în vedere că, în jurisprudenţa sa, a statuat că principiul stabilităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţie, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). Acest principiu al stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei neregularităţi, cum ar fi pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă nelegal alcătuită. Obţinerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanţa care a pronunţat-o. Contestarea prin intermediul unui recurs incidental a legalităţii hotărârii definitive se justifică prin necesitatea unui control judiciar al incidentului procedural fără de care soluţia pronunţată în cauză riscă să fie dată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. 21. Or Curtea reţine că reglementarea căii de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare prin dispoziţiile legale criticate apare ca un mijloc eficient de apărare şi ca o modalitate de asigurare chiar a securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât în lipsa acesteia ar fi posibil ca o instanţă nelegal constituită să pronunţe o hotărâre dată chiar în numele legii, situaţie prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept. 22. Mai departe, Curtea nu poate reţine nici susţinerea potrivit căreia este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, respectiv oricăreia dintre părţi care, înainte de începerea dezbaterilor sau după, de îndată ce a cunoscut motivele de incompatibilitate, a formulat cerere de recuzare a judecătorului (art. 44 din Codul de procedură civilă), cerere respinsă de către instanţă, împotriva căreia aceeaşi parte poate formula recursul prevăzut de dispoziţiile legale criticate. 23. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile procedurale care reglementează calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată care, potrivit art. 126 din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă, din oficiu, şi de Mirela Popa în dosarele nr. 3.818/1/2015 şi nr. 40.687/3/2013/a1 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a doua şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
