Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 21.930/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 46D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât autoarea acesteia solicită, în realitate, completarea dispoziţiilor de lege criticate, în sensul de a prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism. O asemenea solicitare nu intră însă în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 21.930/303/2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată a unei persoane pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoarea acesteia, susţine, în esenţă, că sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal este neconstituţională, întrucât încalcă principiul legalităţii incriminării. Arată că, spre deosebire de alin. (1) al art. 336 din Codul penal, care face referire la o îmbibaţie alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge, alin. (2) al aceluiaşi articol incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată „sub influenţa unor substanţe psihoactive“, fără a prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism. Consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de previzibilitate şi claritate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate înţelesul sintagmei „sub influenţa unor substanţe psihoactive“, astfel că destinatarii legii nu pot să îşi dea seama dacă acţiunile lor intră sau nu sub incidenţa normei de incriminare. Totodată, în lipsa prevederii în textul de lege a unei concentraţii minime de substanţe psihoactive în sânge sau în urină, concentraţie în funcţie de care să se poată aprecia dacă o persoană se află sau nu sub influenţa unor astfel de substanţe - similar ipotezei de la alin. (1) al art. 336 din Codul penal -, instanţa de judecată este pusă în dificultate cu privire la individualizarea pedepsei şi a executării acesteia. Susţine că, nefiind definită sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ prin raportare la un nivel al concentraţiei minime de astfel de substanţe în organism, este posibil să fie trimisă în judecată o persoană care ar avea, la momentul depistării în trafic, o concentraţie infimă, care nu ar fi fost de natură a-i influenţa abilităţile de şofer, ştiut fiind faptul că o mare parte dintre substanţele psihoactive au o remanenţă în organism de la câteva zile până la câteva luni. Astfel, arată că, în cazul marijuanei, metaboliţii canabisului - din cauza liposolubilităţii -, persistă mult timp în ţesuturile grase, de unde sunt eliberaţi lent şi eliminaţi din organism în decurs de câteva zile, săptămâni sau chiar luni de la ultima expunere, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa utilizării. Menţionează că, în consens cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate a legii, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Invocă, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Aşadar, o normă legală îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul normei respective. 6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, consideră că incriminarea din alin. (2) al art. 336 din Codul penal vizează simpla prezenţă - fără a fi necesară o anumită concentraţie - a substanţelor psihoactive în organismul persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere. Mai arată că dispoziţiile de lege criticate sunt detaliate prin Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.512/2013. În fine, menţionează că, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. 8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât conţin suficiente repere pentru a fi considerate clare şi previzibile în definirea faptei şi a pedepsei. Astfel, apreciază că nu poate fi acceptată critica privind lipsa unei concentraţii minime prevăzute de lege cu privire la substanţele psihoactive prezente în organismul persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere - similar normei de sancţionare a conducerii autovehiculului sub influenţa alcoolului. Legiuitorul are libertatea de a opta pentru impunerea unor condiţii diferite de incriminare - în cazul de faţă includerea sau nu a unei concentraţii minime a substanţelor psihoactive -, apreciind în funcţie de gravitatea şi de consecinţele fiecărei situaţii supuse sancţionării. Caracterul general al normei de incriminare are semnificaţia unei aplicări generale, conform principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge“ („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“). 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere“. 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi a prevederilor art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că infracţiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe“ - constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [alin. (1)] sau care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive [alin. (2)]. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006), unde era prevăzută, în art. 87, într-o redactare asemănătoare, fără a avea însă o denumire marginală. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, aveau următorul cuprins: „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi persoana care conduce un autovehicul sau un tramvai şi care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.“ 14. În timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al infracţiunii este persoana care se află „sub influenţa unor substanţe psihoactive“. Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „trafic de stupefiante“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante“ a fost înlocuită cu „o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive“. 15. Curtea reţine că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei „substanţe psihoactive“ - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. 16. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d^1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. 17. În jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile Legii nr. 194/2011, Curtea a reţinut că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control şi combatere a consumului de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înţeles să interzică orice operaţiune cu astfel de produse până la obţinerea autorizării de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.). Potrivit art. 9 din lege, dacă, în urma evaluării, se constată că produsul pentru care se solicită autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A. va comunica solicitantului refuzul de eliberare a autorizaţiei şi va notifica Ministerului Sănătăţii efectuarea demersurilor necesare pentru înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, A.N.S.V.S.A. ţine şi actualizează un registru special în care se înscriu operaţiunile şi produsele pentru care se emite autorizaţie, precum şi operatorii autorizaţi, datele din registru făcându-se publice prin afişare pe pagina de internet a instituţiei. Curtea a constatat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 194/2011, rezultă că aceasta întruneşte exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât conţinutul său este clar, inteligibil şi lipsit de generalizări excesive. Astfel, Curtea a reţinut faptul că legea criticată stabileşte în art. 3 alin. (3) şi (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficienţa elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziţia, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinaţie previzibilă a produsului, şi prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucţiuni pentru utilizarea lui, precum şi orice altă indicaţie ori informaţie referitoare la acestea sau chiar lipsa lor (Decizia nr. 134 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, şi Decizia nr. 588 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015, paragraful 19). 18. Revenind la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, Curtea constată că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin „efecte psihoactive“ se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive. 19. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive constă în preexistenţa unor stări, situaţii, condiţii în care se află subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ în cazul infracţiunii examinate este intenţia, cu ambele forme ale acesteia. 20. Curtea reţine că, pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabileşte, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.“ 21. Curtea constată că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală licită a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18). 22. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu poate reţine criticile formulate de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, care susţine, pe de o parte, că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece nu poate fi determinat cu exactitate înţelesul sintagmei „sub influenţa unor substanţe psihoactive“, astfel că destinatarii legii nu pot să îşi dea seama dacă acţiunile lor intră sau nu sub incidenţa normei de incriminare, iar, pe de altă parte, că, în lipsa prevederii în norma de incriminare a unei concentraţii minime de substanţe psihoactive în sânge sau în urină, concentraţie în funcţie de care să se poată aprecia dacă o persoană se află sau nu sub influenţa unor astfel de substanţe - similar ipotezei de la alin. (1) al art. 336 din Codul penal -, instanţa de judecată este pusă în dificultate cu privire la individualizarea pedepsei şi a executării acesteia. 23. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) şi nici prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. 24. În acest sens este de menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). 25. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a Statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi MilitaruPidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 21.930/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
