Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţie formulată de un număr de 38 de senatori, aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 821 din 23 februarie 2018, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.478 din 23 februarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 266A/2018. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei susţin că, prin modificarea adusă alin. (1), (2) şi (3) ale art. 66 din Legea nr. 47/1992, Parlamentul a încălcat principiul constituţional al înfăptuirii justiţiei, instituind o imunitate extinsă, pentru judecătorii Curţii Constituţionale, cu privire la toate faptele penale comise de aceştia, atât înainte de exercitarea mandatului, cât şi în timpul exercitării mandatului, indiferent dacă faptele sunt realizate sau nu în legătură cu exerciţiul mandatului şi indiferent de forma de vinovăţie. Această imunitate reglementată de legiuitorul ordinar pentru judecătorii Curţii Constituţionale este mai extinsă decât oricare dintre imunităţile şi măsurile de protecţie stabilite de legiuitorul constituant pentru parlamentari, pentru Preşedintele României şi pentru membrii Guvernului. Sub aspect teoretic, art. 66 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, aşa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, deşi face posibilă urmărirea penală şi trimiterea în judecată, respectiv reţinerea, arestarea sau percheziţionarea unui judecător al Curţii Constituţionale, condiţiile legale în care se pot realiza aceste acte procesuale sunt dificil de realizat şi depind, pe de o parte, de voinţa exclusivă a unei autorităţi politice, respectiv de ministrul justiţiei, iar, pe de altă parte, de voinţa autorităţii administrativ-jurisdicţionale, plenul Curţii Constituţionale, aspecte care conduc la aprecierea fermă a imposibilităţii înfăptuirii justiţiei cu privire la toate faptele penale comise de un judecător al Curţii Constituţionale. 4. Reglementând că judecătorii Curţii nu pot fi urmăriţi penal, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea plenului Curţii Constituţionale, la cererea ministrului justiţiei, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, practic înfăptuirea justiţiei nu mai depinde de judecător, ci de voinţa exclusivă, pe de o parte, a ministrului justiţiei de a da curs sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe de altă parte, de voinţa plenului Curţii de a încuviinţa măsura procesuală cu o majoritate calificată de două treimi, cu atât mai greu de obţinut cu cât, în formularea actuală a legii, judecătorul vizat de cererea ministrului justiţiei poate participa la vot. Or, instituirea de către legiuitorul ordinar a unor garanţii procesuale atât de extinse, derogatorii de la dreptul comun în materie, care nu au fost avute în vedere de legiuitorul constituant, riscă să lase fără conţinut însuşi principiul constituţional al înfăptuirii justiţiei, prevăzut în art. 124 alin. (1) şi (2), cu privire la faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale. 5. De asemenea, legiuitorul ordinar nu distinge între faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale în legătură cu exerciţiul mandatului de faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale care nu au legătură cu exerciţiul respectivului mandat, ceea ce evidenţiază o neînţelegere a raţiunii juridice pentru care se instituie o imunitate de procedură, anume aceea de a proteja mandatul de autoritate care se exercită de o anumită persoană de eventuale şicane şi abuzuri, scopul nefiind acela de a îngreuna excesiv, până la eliminare, angajarea răspunderii penale pentru fapte care nu au legătură cu exerciţiul mandatului de autoritate. 6. Autorii sesizării mai susţin că art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aşa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, încalcă prevederile art. 131 alin. (1) şi (3) din Constituţie, întrucât conferă în mod nejustificat o atribuţie ministrului justiţiei, membru al unui organ politic, Guvernul, de a cere, la sesizarea procurorului general, urmărirea penală, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a judecătorilor Curţii Constituţionale, fapt ce încalcă competenţa constituţională a Ministerului Public, respectiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Practic, ministrul justiţiei dobândeşte o atribuţie absolut discreţionară de apreciere cu privire la conţinutul sesizării formulate de procurorul general, putând sa dea curs sau nu respectivei sesizări, în funcţie de aprecierea sa exclusiv subiectivă, fără a fi obligat să aibă în vedere criterii obiective şi transparente. 7. Analizând economia relaţiilor constituţionale dintre Curtea Constituţională şi alte instituţii ale statului, existenţa unei cereri din partea ministrului justiţiei prin care solicită Curţii încuviinţarea unor măsuri procesuale penale împotriva unui judecător constituţional este complet nejustificată. Sesizarea procurorului general ar trebui să poată fi adresată direct Curţii Constituţionale şi în niciun caz printr-o a treia parte, care nu ar avea, de fapt, nicio competenţă cu privire la aspectele de natură procesual penală sesizate şi dezbătute. O eventuală situaţie în care ministrul justiţiei, fără nicio justificare obiectivă, pentru unii judecători ar cere încuviinţarea unor măsuri procesuale penale şi pentru alţi judecători nu ar cere poate constitui o încălcare a independenţei judecătorilor constituţionali. O astfel de împrejurare va conduce subsecvent la scăderea încrederii cetăţenilor în activitatea Curţii Constituţionale, aspect fundamental pentru asigurarea legitimităţii justiţiei constituţionale într-un stat de drept, creând practic imaginea conform căreia există o clasă de super-cetăţeni care beneficiază nu numai de o imunitate extinsă pentru faptele penale comise, ci şi de protecţia factorului politic, anume de protecţia ministrului justiţiei. 8. În continuare, autorii sesizării arată că, deşi nu este o normă de procedură cu valoare de principiu constituţional, conţinutul în vigoare al art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reflectă în legea organică rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autorităţi publice (Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României) în mecanismul constituţional de numire a Curţii Constituţionale, statuând competenţa de aprobare a cererilor de arestare sau de trimitere în judecată a unui judecător al Curţii, tot în sarcina autorităţii care l-a numit, potrivit Constituţiei. Prin urmare, competenţa de numire a judecătorilor Curţii este o normă constituţională de procedură care subscrie în conţinutul ei şi prerogative corelative ale aceloraşi autorităţi, tot de ordin procedural, şi nu material, în ceea ce priveşte răspunderea juridică a judecătorilor Curţii, prerogative materializate în aprobarea de către aceste autorităţi a cererilor de arestare sau trimitere în judecată penală. Modalitatea constituţională în care a fost numit un judecător al Curţii, respectiv autoritatea care l-a numit, determină implicit competenţa aceleiaşi autorităţi de a aproba şi cererea de arestare sau de trimitere în judecată penală formulată împotriva acelui judecător. În considerarea argumentelor enunţate, autorii apreciază că Parlamentul nu putea să renunţe la o prerogativă procedurală care decurge dintr-o atribuţie constituţională de numire a judecătorilor la Curtea Constituţională, în favoarea unei alte puteri sau autorităţi, în cazul dat în favoarea ministrului justiţiei, membru al Guvernului. Prin urmare, dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat au fost încălcate prin transferarea de către Parlament a acestei competenţe de aprobare a cererilor de arestare sau de trimitere în judecată penală către Guvern, ceea ce este de natură să afecteze buna funcţionare a Curţii Constituţionale, ea însăşi garant al supremaţiei Constituţiei, şi să creeze în viitor conflicte juridice de natură constituţională. Prin includerea ministrului justiţiei, factor politic, în procedura de sesizare şi încuviinţare a unor măsuri procesuale privitoare la un judecător constituţional este afectat nu doar statutul de independenţă faţă de factorul politic al respectivului judecător, dar şi separaţia puterilor în stat. 9. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie privind obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei şi a legilor, întrucât, fără a institui niciun criteriu obiectiv de apreciere, legiuitorul instituie posibilitatea pentru Plenul Curţii Constituţionale de a decide sau nu suspendarea judecătorului constituţional trimis în judecată pentru orice faptă penală, inclusiv pentru o faptă penală comisă în exerciţiul mandatului său. Mai mult, în absenţa unor prevederi exprese, rezultă că judecătorul trimis în judecată pentru care Plenul poate dispune suspendarea din funcţie va putea participa şi va putea vota în cadrul şedinţei Plenului, aspect care încalcă principiul conform căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză ( „Nemo esse judex in sua causa potest“). Recent, în Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018 cu privire la o modificare a Legii nr. 188/1999 prin care s-a abrogat măsura administrativă a suspendării raportului de serviciu în cazul trimiterii în judecată, în cadrul unui proces penal, în ceea ce priveşte persoanele care au calitatea de funcţionari publici, Curtea a precizat că se creează un tratament diferenţiat, contrar prevederilor consacrate de art. 16 din Constituţie. Mai mult, posibilitatea lăsata acestor persoane de a continua să exercite prerogativele de funcţionari publici, cu toate drepturile şi responsabilităţile pe care exerciţiul autorităţii de stat le implică, în condiţiile în care s-ar afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţii, contravine principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, şi vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului. Pentru a evita încălcarea dispoziţiilor constituţionale, dar şi pentru a crea premisele încrederii cetăţenilor în justiţia constituţională realizată de Curtea Constituţională, legiuitorul nu ar trebui să instituie posibilitatea suspendării, ci suspendarea de drept a mandatului la momentul trimiterii în judecată. 10. În fine, dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 47/1992, în forma modificată, încalcă recomandări ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia“) formulate în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneţia, rapoartele şi studiile asupra justiţiei constituţionale“, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008), potrivit cărora judecătorii constituţionali nu pot şi nu trebuie să beneficieze de o imunitate de procedură, ei trebuie să aibă doar imunitate funcţională care priveşte faptele, opiniile exprimate în cadrul activităţii de judecător. În aceleaşi sens sunt şi opiniile Amicus Curiae pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova privind imunitatea judecătorilor, adoptat la cea de-a 94-a sesiune plenară (Veneţia, 9-8 martie 2013), şi Amicus Curiae pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova privind răspunderea penală a judecătorilor, adoptat la cea de-a 110-a sesiune plenară (Veneţia, 10-11 martie 2017). 11. Legea criticată încalcă dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că instanţa constituţională „se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit“. Art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, aşa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, prevede că: „Judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.“ Reglementarea nouă prelungeşte într-un mod excesiv perioada unui mandat de judecător al Curţii Constituţionale, permiţând ca un judecător care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător, indiferent de durata restului, să poată să fie numit pentru un nou mandat de 9 ani. Prin urmare, dacă un judecător ar fi numit pentru un rest de mandat de 8 ani şi 3 luni, la finalizarea restului de mandat, acel judecător ar putea candida şi obţine o nouă numire pentru un nou mandat complet de 9 ani, fapt ce contravine interdicţiei constituţionale prevăzute de art. 142 alin. (2) care prevede expres că mandatul nu poate fi prelungit sau înnoit. Eventualele argumente în sensul că primul mandat ar fi exercitat în numele altuia, că nu ar reprezenta un mandat propriu-zis sau că nu ar putea fi asimilat unei prelungiri ori înnoiri de mandat, nu sunt suficiente pentru a justifica eludarea prevederilor fără echivoc ale Constituţiei, din care rezultă fără niciun dubiu intenţia legiuitorului constituant de a nu permite judecătorilor constituţionali să deţină această funcţie pentru o perioadă mai mare de 9 ani. 12. Autorii sesizării apreciază că art. 68 alin. (3), în forma modificată, generează discriminare între judecătorii Curţii şi instituie în mod nejustificat un regim juridic diferenţiat între judecătorii constituţionali numiţi mai întâi pentru exercitarea până la expirarea mandatelor altor judecători constituţionali, care vor putea fi (re)numiţi pentru un mandat complet, şi judecătorii constituţionali numiţi mai întâi pentru exercitarea unui mandat complet, care nu vor mai putea fi numiţi nici măcar pentru ducerea la termen a mandatelor unor alţi judecători constituţionali. Criticile formulate sunt în spiritul recomandărilor Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia“) din cadrul Consiliului Europei care în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneţia, rapoartele şi studiile asupra justiţiei constituţionale“, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008), a arătat că orice prelungire de mandat a unui judecător constituţional şi chiar opţiunea legislativă de a permite realegerea unui judecător pentru un nou mandat după exercitarea primului, poate determina subminarea independenţei judecătorilor. Comisia de la Veneţia recomandă un singur mandat de judecător, cu durată mare, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii, chiar printr-un nou proces de alegere/desemnare (a se vedea opiniile Comisiei de la Veneţia faţă de proiectul de lege de organizare a Curţii Constituţionale din Muntenegru, precum şi opiniile exprimate asupra propunerilor de amendare a Legii Curţii Constituţionale din Letonia). 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 14. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/2.443 din 9 martie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.870 din 9 martie 2018, punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. Arată că prin modificarea adusă alin. (1), (2) şi (3) ale art. 66 din Legea nr. 47/1992 s-a urmărit extinderea imunităţii penale a judecătorilor Curţii Constituţionale, astfel încât aceştia să nu poată fi urmăriţi penal, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea plenului Curţii Constituţionale, la cererea ministrului justiţiei, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin aceste modificări s-a urmărit să se asigure cea mai eficientă garanţie că judecătorii Curţii Constituţionale îşi pot exercita rolul conferit de Legea fundamentală fără niciun fel de constrângere sau presiune. Astfel, importanţa atribuţiilor date prin Constituţie judecătorilor Curţii Constituţionale impune măsuri la nivelul maxim de restricţie pentru actele juridice care pot afecta un judecător al Curţii în privinţa libertăţii individuale. Prin urmare, imunitatea sporită care se acordă se impune din perspectiva necesităţii asigurării unei protecţii legitime a unor demnitari care, în exercitarea unui mandat limitat în timp la cel mult nouă ani, nu au nici statutul politic al parlamentarilor sau al preşedintelui României, nicio funcţie de carieră profesională ca în cazul magistraţilor. 15. Cu privire la criticile aduse prin raportare la nerespectarea art. 1 alin. (4) din Constituţie, care prevede principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că, prin modificările operate de legiuitor, nu a fost încălcat niciunul dintre principiile consacrate de Legea fundamentală, având în vedere că instanţa constituţională este instituţia fundamentală care are rolul de a garanta supremaţia Constituţiei, fiind unica autoritate învestită să asigure ordinea constituţională, atât în ceea ce priveşte legislaţia primară, cât şi în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice ale statului, separaţia şi echilibrul dintre acestea. 16. În continuare, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, prin modificarea adusă art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, legiuitorul a adus clarificări cu privire la întinderea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale. Astfel, s-a realizat cadrul legal prin care ocupantul funcţiei pentru un rest de mandat al unui alt judecător să poată fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani. Mai mult, prin această reglementare s-a urmărit aplicarea unui regim similar celui prevăzut pentru judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la terminarea mandatului, prin expirarea termenului pentru care s-a făcut numirea. La acest aspect s-a ţinut cont de faptul că, potrivit legii, preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat în grad cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar ceilalţi judecători constituţionali cu vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 17. Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate, astfel încât propune respingerea acesteia. 18. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 20. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Din analiza obiecţiei formulate rezultă că obiect al criticilor autorilor sesizării sunt doar dispoziţiile articolului unic pct. 1 şi 2, care au următorul conţinut: "1. Articolul 66 se modifică şi va avea următorul cuprins: „Art. 66. - (1) Judecătorii Curţii nu pot fi urmăriţi penal, reţinuţi, arestaţi percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea plenului Curţii Constituţionale, la cererea ministrului justiţiei, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(2) Încuviinţarea prevăzută la alin. (1) se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curţii Constituţionale, după ascultarea judecătorului în cauză.(3) Pentru infracţiuni săvârşite de judecătorii Curţii, urmărirea penală şi trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.(4) În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii Curţii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, ministrul justiţiei informându-l de îndată pe preşedintele Curţii Constituţionale.(5) Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia plenului Curţii Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curţii. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curţii încetează de drept.“ 2. Alineatul (3) al articolului 68 se modifică şi va avea următorul cuprins: „(3) Judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.“" 21. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi art. 16 alin. (1) şi (2), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 alin. (1) şi (3), art. 142 alin. (2) şi art. 145 din Constituţie. 22. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. 23. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 38 de senatori, aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate. 24. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senatul României, Cameră decizională, în data de 14 februarie 2018, şi a fost depusă la Secretarul general şi anunţată în plenul Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii în data de 19 februarie 2018. Sesizarea formulată de un număr de 38 de senatori, care formează obiectul prezentei cauze, a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 23 februarie 2018, deci după împlinirea termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată după împlinirea termenului legal, dar în interiorul termenului pentru promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, pe de o parte, şi de faptul că Preşedintele României nu a promulgat legea până la data formulării sesizării, pe de altă parte, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă, astfel că va efectua verificarea pe fond a criticilor de neconstituţionalitate. 25. Analizând criticile de neconstituţionalitate referitoare la neconstituţionalitatea articolului unic pct. 1, care vizează modificarea art. 66 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea constată că, în prezent, dispoziţiile art. 66 au următorul conţinut: "(1) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(2) Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.(3) De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.“" 26. Din examinarea dispoziţiilor legale criticate, Curtea reţine că modificarea operată de legiuitor vizează următoarele aspecte: (i) măsurile procesual penale pentru care este necesară încuviinţarea prealabilă a plenului Curţii Constituţionale sunt extinse, de la arestare şi trimitere în judecată la urmărire penală, reţinere şi percheziţionare, (ii) cererea de încuviinţare a măsurilor procesual penale este transferată din competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sarcina ministrului justiţiei, la sesizarea celui dintâi, (iii) încuviinţarea măsurilor procesual penale este transferată de la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, respectiv de la Preşedintele României, după caz, la plenul Curţii Constituţionale, (iv) suspendarea de drept din funcţia de judecător al Curţii Constituţionale de la data trimiterii în judecată penală este înlocuită cu suspendarea facultativă, prin decizie a plenului Curţii Constituţionale. 27. Înainte de examinarea pe care urmează să o realizeze cu privire la fiecare dintre aceste aspecte, Curtea apreciază necesară prezentarea unor considerente de ordin general referitoare la statutul judecătorului constituţional şi la regimul juridic al imunităţii acestei funcţii publice. 28. Statutul judecătorului constituţional. Potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 142 şi art. 143, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile privind pregătirea juridică superioară, cel puţin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior şi înalta competenţă profesională. 29. Curtea reţine că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. În jurisprudenţa sa, Curtea a observat că această funcţie este una de rang înalt în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, menită să garanteze supremaţia Constituţiei. Dezvoltând normele constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd procedura de numire de către Parlament a judecătorilor constituţionali, respectiv numirea persoanelor care au întrunit votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, la propunerea birourilor permanente şi pe baza recomandării comisiilor juridice, sau desemnarea judecătorilor constituţionali de către Preşedintele României, caz în care autoritatea decizională este una individuală, iar nu colectivă ca în cazul Parlamentului. Numirea se face în temeiul prevederilor constituţionale şi legale, prin hotărâre a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, respectiv prin decret al Preşedintelui României. Ultima etapă a procedurii de numire o reprezintă depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, moment care marchează începerea mandatului de judecător (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragrafele 35-40). 30. În ceea ce priveşte statutul judecătorilor constituţionali, Curtea a constatat că mandatul judecătorilor constituţionali are următoarele particularităţi: este un mandat de drept constituţional, deoarece este reglementat prin Constituţie [art. 142 alin. (2) teza întâi]; dobândirea, exercitarea şi încetarea mandatului se realizează în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; este un mandat exercitat în cadrul unei autorităţi jurisdicţionale; este unic, neputând fi reînnoit sau prelungit [art. 142 alin. (2) teza a doua din Constituţie]; pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituţional este inamovibil, se bucură de imunitate şi este incompatibil cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior (art. 61 din Legea nr. 47/1992). Toate aceste trăsături definesc regimul juridic al mandatului judecătorului constituţional ca fiind un regim constituţional, Legea fundamentală instituind garanţiile privind exercitarea acestuia (a se vedea Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27). 31. Analizând modalitatea de exercitare a mandatului în cadrul instanţei constituţionale, prin Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, paragraful 28, Curtea a constatat că judecătorul constituţional are în competenţă soluţionarea cauzelor aflate pe rolul acestei instanţe, potrivit normelor procedurale prevăzute în Legea nr. 47/1992. Procedura jurisdicţională prevăzută de lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Curtea are o competenţă limitată de Constituţie şi de legea organică proprie, putând fi sesizată în cazurile expres prevăzute de cele două acte normative. Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care legea dispune altfel sau, din motive întemeiate, Curtea hotărăşte altfel, iar părţile au acces la lucrările dosarelor. Actele jurisdicţionale ale Curţii se pronunţă în numele legii. Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. 32. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, rezultă că, în exercitarea mandatului său, judecătorul constituţional exercită competenţe jurisdicţionale supuse regulilor care guvernează un proces echitabil. În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa curţilor constituţionale, prin Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deşi Curţii Constituţionale nu îi revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate să aibă consecinţe asupra obiectului litigiului. Curtea europeană a apreciat că nu se poate exclude într-o manieră generală aplicabilitatea art. 6 din Convenţie la procedurile în faţa jurisdicţiilor constituţionale. Atunci când dreptul intern prevede existenţa unor asemenea jurisdicţii, la care accesul este deschis direct sau indirect justiţiabililor, procedurile care se desfăşoară în faţa lor trebuie să respecte principiile prevăzute de art. 6 din Convenţie, atunci când decizia Curţii Constituţionale poate influenţa fondul litigiului ce se dezbate în faţa instanţelor ordinare. Garantarea unui proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică în mod necesar ca: tribunalul să fie stabilit de lege, să fie independent şi să fie imparţial. 33. Cât priveşte prima cerinţă, şi anume ca organul de jurisdicţie să fie organizat în conformitate cu voinţa legiuitorului, Curtea a constatat (Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, paragraful 29) că Plenul Curţii Constituţionale funcţionează ca instanţă de judecată în temeiul legii, dispoziţiile legale privind organizarea şi funcţionarea instanţei respectând exigenţa menţionată nu numai sub aspectul existenţei înseşi a tribunalului, ci şi sub aspectul compoziţiei completului învestit cu judecarea litigiului. A doua şi a treia condiţie impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independenţa şi imparţialitatea organului de jurisdicţie. În acest sens, potrivit art. 144 şi 145 din Constituţie, „Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior“, iar „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.“ Principalii factori care asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorului constituţional sunt modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul exercitării acestuia, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (imunitatea), prevăzute de legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. 34. Aşa fiind, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au incidenţă şi în materia contenciosului constituţional, garanţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil fiind pe deplin aplicabile şi în faţa Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). Cu alte cuvinte, accesul la instanţa constituţională constituie, în cadrul procedurilor interne, o cale de atac în faţa unei instanţe care întruneşte exigenţele consacrate de art. 6 din Convenţie referitoare la existenţa unui tribunal independent şi imparţial. 35. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că activitatea exercitată în realizarea mandatului de judecător constituţional constituie o activitate jurisdicţională, prin deciziile pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale, instanţa hotărând cu caracter definitiv şi general obligatoriu asupra unor chestiuni de drept - constituţionalitatea actelor cu care a fost sesizată -, competenţă care îi aparţine în exclusivitate, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale. 36. Imunitatea judecătorului constituţional. Imunitatea a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, prevăzut expres de lege, menit să apere persoana care ocupă o anumită funcţie publică de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea funcţiei pe care o îndeplineşte, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva cercetărilor judiciare abuzive. Importanţa acestei garanţii constituţionale sau legale constă în necesitatea asigurării unei protecţii speciale, menite să valorizeze principiul separaţiei puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate întrun stat democratic. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioada exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcţie. Ea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunţa după propriul interes, este o garanţie de ordine publică ataşată funcţiei publice şi, pe cale de consecinţă, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, şi oricând pe durata exercitării funcţiei publice, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional şi legal al respectivei funcţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014). 37. În ceea ce priveşte judecătorul constituţional, Legea nr. 47/1992 prevede o dublă protecţie, imunitatea exprimânduse prin două noţiuni juridice: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are judecătorul de a nu răspunde juridic „pentru opiniile şi voturile exprimate în adoptarea soluţiilor“ şi este consacrată expres de art. 61 alin. (2) din lege. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele îndeplinite în exercitarea mandatului constituţional, apărând libertatea de exprimare şi independenţa judecătorului. Inviolabilitatea este reglementată expres prin dispoziţiile art. 66 alin. (1) din lege şi constă în interdicţia arestării sau trimiterii în judecată penală a judecătorului Curţii Constituţionale fără aprobarea prealabilă a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, respectiv a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce priveşte durata efectelor ei: protecţia se menţine şi după expirarea mandatului judecătorului în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în timpul acestuia. 38. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, cu referire la dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Constituţie care consacră imunitatea parlamentară, Curtea a constatat că aceasta este o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014). 39. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea a constatat că: „Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.“ De asemenea, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reţinut că „stabilirea competenţei exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercitarea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituţională instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [...].“ 40. Având în vedere argumentele reţinute de Curte, cu privire la autoritatea legiuitoare, Curtea apreciază că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul judecătorului constituţional. În activitatea sa, acesta trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în acord cu prerogativele constituţionale. Prin urmare, acesta nu răspunde juridic pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea funcţiei de judecată, nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilităţii mandatului, însă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, titularul mandatului este răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele care nu au legătură cu opiniile şi voturile sale şi care au fost săvârşite înainte sau în perioada în care exercită funcţia publică. Cu privire la aceste acte şi fapte, judecătorul constituţional este răspunzător, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, sub rezerva respectării pe perioada deţinerii mandatului a tuturor procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilităţii mandatului de judecător. 41. Pornind de la aceste considerente cu valoare de principiu, Curtea va analiza în continuare instituţia inviolabilităţii de care se bucură judecătorul constituţional, aşa cum este modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, atât sub aspectul sferei sale de incidenţă (obiectul său), cât şi sub aspectul procedurii prevăzute de lege pentru încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii. 42. Sfera de incidenţă (obiectul) inviolabilităţii. Modificările aduse legii vizează extinderea măsurilor procesual penale pentru care este necesară încuviinţarea prealabilă a plenului Curţii Constituţionale, de la arestare şi trimitere în judecată la urmărire penală, reţinere şi percheziţionare. Critica este raportată la prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 alin. (1) şi (2). 43. Dintr-o analiză comparativă a categoriilor de funcţii publice pentru care legea sau Constituţia prevede, în prezent, inviolabilitatea, reţinem că, sub aspectul sferei de incidenţă a acestei instituţii, legislaţia română variază astfel: - Preşedintele României - art. 84 alin. (2) din Constituţie: în virtutea inviolabilităţii de care se bucură mandatul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 96 din Constituţie - punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare; – Senatorii şi deputaţii - art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie: pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri; – Membrii Guvernului - art. 109 alin. (2) din Constituţie numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială - art. 13 alin. (3): „După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care este şi deputat sau senator poate fi percheziţionat, reţinut ori arestat numai cu încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi a regulilor de procedură cuprinse în regulamentul Camerei din care face parte“; art. 19: „Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii“; art. 22 alin. (1): „În caz de infracţiuni flagrante, persoanele prevăzute la art. 6 pot fi reţinute şi percheziţionate. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei din care face parte membrul Guvernului sau, după caz, pe Preşedintele României.“; – Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi - art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.(2) În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.“ Competenţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată este stabilită de dispoziţiile art. 38-40 din Codul de procedură penală." – Judecătorii Curţii Constituţionale - art. 66 din Legea nr. 47/1992: "(1) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(2) Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“." – Avocatul Poporului şi adjuncţii săi - art. 53 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului: "(1) Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 52 [Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege], dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.(2) Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 52, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului“." 44. Din analiza efectuată rezultă că inviolabilitatea presupune un set de reguli privind urmărirea penală (membrii Guvernului), trimiterea în judecată (judecătorii Curţii Constituţionale), precum şi o serie de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea şi arestarea (senatori, deputaţi, judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi) sau doar arestarea (judecătorii Curţii Constituţionale). 45. O primă critică vizează faptul că „legiuitorul ordinar nu distinge între faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale în legătură cu exerciţiul mandatului de faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale care nu au legătură cu exerciţiul respectivului mandat, ceea ce evidenţiază o neînţelegere a raţiunii juridice pentru care se instituie o imunitate de procedură“. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea reţine că scopul acestei instituţii juridice este acela de a asigura independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri, care pot surveni prin instrumentarea inclusiv a unor cauze penale care vizează fapte care nu au legătură directă cu exercitarea mandatului de judecător constituţional. Dacă norma legală ar limita incidenţa imunităţii doar la faptele penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale în legătură cu exerciţiul mandatului lor, scopul pentru care a fost creată această instituţie ar fi doar parţial atins, întrucât presiunile, actele şicanatorii sau abuzurile ar putea fi generate de cercetarea penală a unor fapte străine de atribuţiile pe care le implică mandatul de judecător, dar în scopul de a produce efecte asupra modului de îndeplinire a acestor atribuţii, vizând afectarea independenţei judecătorului. 46. De altfel, din analiza comparativă a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează categoriile de funcţii publice pentru care legea sau Constituţia prevede, în prezent, inviolabilitatea, Curtea reţine că, exceptând funcţia de membru al Guvernului, pentru care Constituţia prevede expres imunitatea doar cu privire la faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în niciuna dintre ipotezele examinate legiuitorul constituant sau ordinar nu a prevăzut distincţia între faptele penale comise de persoana care ocupă funcţia publică în legătură cu exerciţiul mandatului şi faptele penale care nu au legătură cu exerciţiul respectivului mandat, tocmai pentru a da plenitudine scopului pentru care a fost instituită imunitatea. 47. Prin urmare, sfera de incidenţă a normei criticate, care preia, de fapt, soluţia legislativă existentă deja în Legea nr. 47/1992, şi care vizează atât presupuse fapte penale comise de judecătorii Curţii Constituţionale în legătură cu exerciţiul mandatului, cât şi fapte care nu au legătură cu mandatul, dar care pot produce consecinţe asupra exercitării sale, este în deplină concordanţă cu scopul pentru care a fost creată instituţia imunităţii, şi, prin urmare, criticile de neconstituţionalitate formulate sunt lipsite de fundament juridic. 48. În continuare, examinând dispoziţiile legale criticate, Curtea observă că modificarea operată de legiuitor vizează extinderea măsurilor procesual penale, pentru care este necesară încuviinţarea prealabilă, în ceea ce îi priveşte pe judecătorii Curţii Constituţionale, în sensul că, pe lângă arestare şi trimitere în judecată, cum prevede legea în vigoare, sunt adăugate urmărirea penală, reţinerea şi percheziţionarea. 49. Cu privire la măsurile preventive adăugate, reţinerea şi percheziţionarea, Curtea reţine că legiuitorul vine să complinească omisiunea textului de lege în vigoare, care la data adoptării sale, în anul 1992, s-a limitat la a prevedea doar măsura arestului. Având în vedere atribuţiile şi statutul constituţional al judecătorului Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi considerentele pe care se întemeiază independenţa acestuia, pe de altă parte, Curtea constată că legiuitorul a optat pentru completarea normei legale în scopul stabilirii sferei de incidenţă a inviolabilităţii aplicabile acestei funcţii publice în mod similar cu inviolabilitatea aplicabilă tuturor celorlalte funcţii publice pentru care a prevăzut regimul juridic al imunităţii. În considerarea îndeplinirii acestui mandat, care presupune exerciţiul autorităţii statale, deci a unor competenţe de rang constituţional, şi a statutului juridic special, persoana care deţine funcţia de judecător al Curţii Constituţionale nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu ceilalţi cetăţeni, astfel că instituirea unei protecţii speciale (aplicabile, deopotrivă, şi parlamentarilor sau judecătorului din sistemul instanţelor judecătoreşti) se impune fără a putea fi calificată drept un privilegiu. Astfel reglementată, inviolabilitatea protejează judecătorul constituţional faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale prin aplicarea măsurilor preventive cu grad ridicat de intruziune în dreptul la viaţă intimă, familială şi privată sau de restrângere a libertăţii individuale, fiindu-i astfel asigurate independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. 50. În ceea ce priveşte completarea obiectului inviolabilităţii aplicabile judecătorului constituţional cu măsura procesuală a începerii urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta nu are corespondent în legislaţia infraconstituţională în vigoare, fiind prevăzută intuitu personae, la nivel constituţional, doar pentru protecţia mandatului de Preşedinte al României şi pentru cea de membru al Guvernului, în această ultimă ipoteză, doar cu privire la faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Consacrarea expresă în Constituţie, cu referire exclusivă la funcţiile publice de Preşedinte al României, respectiv de membru al Guvernului ridică problema în ce măsură legiuitorul infraconstituţional poate adăuga noi ipoteze sferei de incidenţă a acestui caz de inviolabilitate, fără a aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, în componenta sa referitoare la interzicerea privilegiilor. 51. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a statuat că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, Curtea a reţinut că „sintagma fără privilegii şi fără discriminări din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite astfel cum s-a arătat mai sus“. 52. Pornind de la premisa că legiuitorul dispune de marja proprie de apreciere în legătură cu instituirea regimului legal al imunităţilor, Curtea urmează să analizeze în ce măsură imunitatea creată, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru categoria funcţiei publice pentru care este adoptată. 53. Astfel, Curtea reţine că imunitatea constituţională, care îi vizează pe parlamentari, sau cea legală, care îi vizează pe judecători, procurori, judecători constituţionali, magistraţi-asistenţi, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, nu condiţionează începerea urmăririi penale de încuviinţarea prealabilă a unor autorităţi publice. În aceste condiţii, Curtea apreciază că, prin dispoziţiile criticate ale art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în ceea ce priveşte completarea obiectului inviolabilităţii aplicabile judecătorului constituţional cu măsura procesuală a începerii urmăririi penale, această funcţie publică devine beneficiara unei inviolabilităţi care excedează cadrului constituţional. Calitatea de judecător al Curţii Constituţionale nu poate constitui, prin ea însăşi, un criteriu obiectiv de diferenţiere în materia regimului inviolabilităţilor. Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru lărgirea sferei de incidenţă a inviolabilităţii judecătorului constituţional cu privire la măsura procesuală a începerii urmăririi penale apare ca un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă, şi care dă naştere unui privilegiu. Statutul constituţional al acestei funcţii publice şi independenţa judecătorului Curţii Constituţionale nu pot fi invocate drept criterii obiective şi rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi, sub aspectul imunităţii, ci, dimpotrivă, rangul şi locul constituţional al acesteia obligă la justa şi echitabila aplicare a formelor de protecţie a mandatului constituţional. Întrucât privilegiul astfel creat vizează derularea unei proceduri judiciare, Curtea apreciază că, pe această cale, sunt încălcate şi prevederile art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră o justiţie unică, imparţială şi egală pentru toţi, înfăptuită în numele legii. 54. Pentru aceste argumente, Curtea constată că sintagma „urmărire penală“ din cuprinsul dispoziţiilor articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 55. Procedura prevăzută de lege pentru încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii. Din perspectiva procedurii prevăzute de lege pentru încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii, dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, prevăd că (i) titularul cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale este ministrul justiţiei, la sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar (ii) încuviinţarea măsurilor procesual penale este hotărâtă de plenul Curţii Constituţionale. Cu privire la aceste aspecte sunt formulate critici prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 alin. (1) şi (3) şi art. 145. 56. Exigenţele principiului statului de drept, cu privire la care Curtea s-a pronunţat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000, sau Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015), vizează scopurile majore ale activităţii statale, prefigurate în ceea ce îndeobşte este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. Statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului. 57. Pornind de la această premisă, Curtea urmează să analizeze în ce măsură modificările operate cu privire la procedura pentru încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii judecătorilor constituţionali respectă prevederile constituţionale invocate de autorii sesizării. 58. Ministrul justiţiei - titular al cererii de încuviinţare. În ceea ce priveşte competenţele constituţionale şi legale ale Ministerului Public, dispoziţiile art. 131 din Constituţie stabilesc că „(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“, iar procurorii constituiţi în parchete „conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii“. De asemenea, art. 132 alin. (1) din Constituţie prin care se reglementează statutul procurorilor statuează că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. 59. Atribuţiile Ministerului Public sunt reglementate de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care la alin. (3) şi (4) prevăd că „Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei“, respectiv că „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice“. Dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 prevăd în mod expres atribuţiile procurorilor, care vizează, în principal, efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ prevăd că „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege“, iar „soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale“. Legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procuror pot face obiect al cenzurii de către procurorul ierarhic superior şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 339-341 din Codul de procedură penală şi de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în temeiul prevederilor art. 342-348 din Codul de procedură penală. 60. Organele de urmărire penală pot fi sesizate fie de o persoană fizică sau juridică, fie de un organ de constatare, fie se pot sesiza din oficiu. Sesizarea organelor de urmărire penală impune acestora obligativitatea efectuării de acte procedurale care implică verificarea regularităţii sesizării, analiza oportunităţii începerii urmăririi penale şi administrarea mijloacelor de probă, astfel încât să fie obţinute informaţiile necesare pentru dispunerea unei soluţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017). 61. În cazul în care cercetarea penală vizează o persoană care ocupă o funcţie publică pentru care legea sau Constituţia a prevăzut o protecţie specială sub forma imunităţii, pentru dispunerea soluţiilor care se impun este nevoie de încuviinţarea autorităţii publice competente să se pronunţe cu privire la ridicarea imunităţii. Aşa fiind, procurorul trebuie să se adreseze acestei autorităţi şi, numai dacă aceasta încuviinţează măsura procesuală care face obiect al inviolabilităţii, reprezentantul Ministerului Public poate efectua actul procesual (emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale, a ordonanţei de reţinere a inculpatului sau întocmirea rechizitoriului de trimitere în judecată) sau poate cere instanţei judecătoreşti autorizarea măsurilor preventive (percheziţie sau arest). 62. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aşa cum a fost modificat de legea criticată, încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi art. 131 alin. (1) şi (3) din Constituţie, întrucât ministrul justiţiei, membru al unui organ politic, Guvernul, parte a puterii executive, dobândeşte o atribuţie decizională în activitatea judiciară a Ministerului Public, parte componentă a autorităţii judecătoreşti. Chiar dacă sesizarea aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, titularul dreptului de a cere urmărirea penală, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a judecătorilor Curţii Constituţionale, deci de a decide cu privire la formularea sau nu a cererii de încuviinţare a măsurilor respective, este ministrul justiţiei. Opţiunea legiuitorului goleşte de conţinut competenţa constituţională a Ministerului Public şi conferă ministrului justiţiei, parte componentă a puterii executive, o atribuţie discreţionară de apreciere cu privire la conţinutul sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Includerea ministrului justiţiei în procedura de ridicare a imunităţii unui judecător constituţional nu poate fi întemeiată, din punct de vedere constituţional, pe prevederile art. 132 alin. (1), potrivit cărora „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“, întrucât autoritatea pe care ministrul justiţiei o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 63. Din analiza comparativă a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează categoriile de funcţii publice pentru care legea sau Constituţia prevede, în prezent, inviolabilitatea, Curtea reţine că în niciuna dintre ipotezele examinate legiuitorul constituant sau ordinar nu l-a prevăzut pe ministrul justiţiei ca titular al cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale. Respectând principiul separaţiei puterilor în stat, până în prezent, legiuitorul a stabilit o relaţie directă între organul de urmărire penală (Ministerul Public) şi autoritatea publică competentă să dispună încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii aferente fiecărei funcţii publice. Introducerea unei terţe autorităţi în procedura de ridicare a imunităţii, care nu are nicio competenţă cu privire la aspectele de natură procesual penală cercetate şi sesizate, contravine nu numai prerogativelor constituţionale ale Ministerului Public şi, implicit, principiului separaţiei puterilor în stat, dar, prin consecinţele pe care dreptul de veto pe care ministrul justiţiei îl poate exercita potrivit legii, deturnează însăşi instituţia imunităţii. Astfel, dacă scopul creării unei protecţii speciale a unor funcţii publice este acela de a împiedica eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia publică, iar nu de a împiedica cercetarea penală, desfăşurată cu respectarea prevederilor legale, împotriva unor persoane suspectate că au săvârşit fapte penale, intervenţia în procedura ridicării imunităţii a ministrului justiţiei, care printr-o evaluare subiectivă şi netransparentă, este susceptibilă de a opri procesul penal (în cazul urmăririi penale sau trimiterii în judecată) sau a modifica desfăşurarea sa (în cazul măsurilor preventive), perverteşte finalitatea protecţiei pe care legea o pune în beneficiul funcţiei publice. Şi acest lucru este posibil întrucât nu autoritatea competentă de a decide cu privire la încuviinţarea ridicării imunităţii (plenul Curţii Constituţionale) este cea care hotărăşte încuviinţarea sau respingerea cererii de încuviinţare, ci ministrul justiţiei, care decide dacă va înainta sau nu cererea către plenul Curţii, efectuând, în mod indirect, o cenzură cu privire la obiectul cererii. Or, această intervenţie nu poate fi calificată drept o garanţie procedurală pentru judecătorul constituţional, ci, aşa cum arată şi autorii sesizării, „ca un mijloc de control şi intervenţie politică în gestionarea răspunderii juridice a judecătorilor Curţii, precum şi o interferenţă nedorită în procedurile penale care ar privi un judecător al Curţii. Ministrului justiţiei nu i se pot transmite prerogative care să îi permită să interfereze şi să cenzureze soluţiile dispuse de procurori sau să îi creeze premise noi pentru exercitarea oricărei forme de presiune politică asupra judecătorilor Curţii“. Prin urmare, Curtea consideră că sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind încuviinţarea unor măsuri procesuale împotriva unui judecător al Curţii Constituţionale trebuie să se adreseze direct Curţii Constituţionale. 64. Pentru considerentele expuse, Curtea constată că sintagma „la cererea ministrului justiţiei“ din cuprinsul art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (1) şi (2), art. 131 alin. (1) şi (3) şi art. 145. 65. Competenţa plenului Curţii Constituţionale de a încuviinţa măsurile procesual penale care fac obiectul inviolabilităţii judecătorului constituţional. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, autorii arată că modalitatea constituţională în care a fost numit un judecător al Curţii, respectiv autoritatea care l-a numit, determină, implicit, competenţa aceleiaşi autorităţi de a aproba şi cererea de încuviinţare a măsurilor procesuale formulate împotriva acelui judecător, o soluţie diferită contravenind principiului separaţiei puterilor în stat. 66. Prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, după ce a examinat statutul judecătorilor din sistemul instanţelor judecătoreşti, respectiv statutul judecătorilor Curţii Constituţionale, reglementate atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legal, Curtea a analizat conţinutul principiului constituţional al independenţei justiţiei, reţinând incidenţa lui cu privire la ambele categorii de magistraturi. Astfel, Curtea a constatat că atât independenţa justiţiei - componenta instituţională (conceptul independenţei judecătorilor nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului - componenta individuală implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc., şi este indubitabil faptul că principiul independenţei justiţiei implică o serie de garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei, stabilitatea sau inamovibilitatea acestora), garanţiile financiare (securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea pensiei de serviciu), independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. 67. Procedura de numire a judecătorilor din sistemul instanţelor judecătoreşti, respectiv a celor constituţionali, a fost calificată drept o garanţie a independenţei lor. Astfel, în ceea ce priveşte prima categorie, numirea se realizează, în temeiul art. 125 alin. (1) din Constituţie, de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, după parcurgerea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Judecătorii constituţionali sunt numiţi, în temeiul art. 142 din Constituţie, de Senatul României, Camera Deputaţilor şi Preşedintele României, potrivit unei proceduri prevăzute de Legea nr. 47/1992. Prezenţa reprezentanţilor puterii legislative şi executive în procedura de numire a celor două magistraturi nu constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, respectiv a prerogativelor constituţionale ale puterii judecătoreşti sau ale Curţii Constituţionale, ci, dimpotrivă, este rezultatul principiului echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, principiu deopotrivă consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. 68. Însă, odată numită în funcţia publică de judecător, persoana dobândeşte statutul juridic aferent acestei funcţii, statut care este guvernat de principiul constituţional al independenţei puterii judecătoreşti, respectiv Curţii Constituţionale, faţă de celelalte puteri în stat. Printre garanţiile care concură la asigurarea independenţei şi imparţialităţii judecătorului sunt interdicţiile şi incompatibilităţile aferente exercitării acestei funcţii publice, pe de o parte, precum şi imunităţile de care se bucură persoana care ocupă funcţia publică, pe de altă parte. 69. Potrivit art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, „Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.“ Norma legală nu face altceva decât să dea expresie, la nivel infraconstituţional, prevederilor art. 124 alin. (3) care dispun că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, instituind în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a decide cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi, inclusiv a judecătorilor şi procurorilor care deţin calitatea de membri al Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea rolului pe care art. 133 alin. (1) din Constituţie îl rezervă acestei autorităţi, acela de „garant al independenţei justiţiei“. 70. În ceea ce priveşte judecătorii constituţionali, prin norma supusă controlului, legiuitorul modifică prezenta reglementare care prevede că „Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, în sensul atribuirii competenţei decizionale cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituţionali în sarcina plenului Curţii Constituţionale. Similar dispoziţiilor din Legea nr. 303/2004, care reglementează competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, această opţiune legislativă pune în acord prevederea legală cu statutul constituţional al judecătorilor Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 145 din Constituţie, „sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia“. Prerogativa pe care în prezent legea o recunoaşte Camerelor Parlamentului, respectiv Preşedintelui României, nu îşi are sorgintea în atribuţia constituţională a acestor autorităţi de a numi judecătorii Curţii Constituţionale şi nici nu este inerentă vreunei competenţe a acestora în raport cu Curtea Constituţională. Dimpotrivă, modul în care legea în vigoare reglementează instituţia imunităţii judecătorului constituţional lipseşte această autoritate publică de garanţia de independenţă pe care Legea fundamentală i-o conferă, constituind premisa interferenţei legislativului şi executivului în activitatea jurisdicţională a instanţei constituţionale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a atribui plenului Curţii competenţa de a încuviinţa ridicarea imunităţii judecătorului constituţional nu numai că nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ci, dimpotrivă, constituie expresia acestui principiu, noua situaţie juridică fiind de natură să asigure buna funcţionare a Curţii Constituţionale, în condiţii de deplină independenţă şi imparţialitate. 71. În Avizul privind proiectul de lege de revizuire a Constituţiei, ce consolidează independenţa judecătorilor (ce include o notă explicativă şi un tabel comparativ), precum şi privind modificările Constituţiei propuse de Adunarea Constituţională a Ucrainei, CDL-AD(2013)014, paragraful 49, Comisia de la Veneţia arată „Există recomandarea ca decizia privind reţinerea sau arestarea judecătorilor constituţionali să îi aparţină Parlamentului. Acest lucru nu ar fi, bineînţeles, de dorit, pentru că ar reprezenta o politizare a imunităţii judecătorilor, punând în pericol independenţa justiţiei. În toate situaţiile, imunitatea judecătorilor ar trebui redusă la o simplă imunitate funcţională. În cazul judecătorilor de la instanţele ordinare, imunitatea acestora ar trebui ridicată de instanţa supremă. În cazul judecătorilor constituţionali, imunitatea ar trebui ridicată de Plenul Curţii, exceptând judecătorul în cauză. În ambele cazuri, cu excepţia situaţiei în care există indicii clare cu privire la o falsă acuzaţie adusă unui judecător, imunitatea ar trebui ridicată de instanţa supremă, respectiv de cea constituţională. Decizia referitoare la procedura penală ar trebui să îi revină unei instanţe independente, în special în cazurile de corupţie“. Mai mult, în Avizul privind proiectul de lege de funcţionare a Curţii Constituţionale a Ucrainei, CDL-AD(2016)034, paragraful 26, „Comisia de la Veneţia salută noua dispoziţie conform căreia Preşedintele, Parlamentul şi, respectiv, Congresul Judecătorilor nu au dreptul de a demite judecătorii constituţionali. Acest fapt elimină pericolul presiunilor exercitate asupra judecătorilor. Un judecător poate fi demis doar prin decizia a cel puţin două treimi din numărul total de judecători ai instanţei constituţionale“. 72. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, referitoare la competenţa plenului Curţii Constituţionale de a încuviinţa măsurile procesuale împotriva judecătorilor, nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4). 73. În fine, cu privire la dispoziţiile art. 66 alin. (5) în forma modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, care prevăd competenţa plenului Curţii Constituţionale de a decide suspendarea judecătorului trimis în judecată penală, sunt formulate critici prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) şi (2). 74. Pornind de la premisa că stabilirea standardelor de integritate a funcţiei publice constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, unica autoritate decizională în crearea cadrului legal corespunzător protejării acestei valori sociale, şi considerând că nu orice diminuare a acestor standarde reprezintă automat o încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea, prin Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 20 februarie 2018, a analizat în ce măsură abrogarea normelor din legea-cadru a statutului funcţionarului public referitoare la o garanţie a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă această funcţie afectează principii sau valori constituţionale. Curtea a avut în vedere că „funcţia publică implică ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică, standardele privind integritatea şi deontologia funcţionarului public trebuie să fie astfel stabilite încât faptele penale săvârşite de acesta în timpul ocupării unei funcţii publice să nu se răsfrângă asupra instituţiei publice. Aceste standarde privind integritatea şi deontologia profesională se menţin atât în situaţia în care există o condamnare definitivă a acestuia de către instanţa de judecată, fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, cât şi în situaţia în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru infracţiuni de o gravitate deosebită, în acest ultim caz nefiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie. Cele două situaţii diferite reclamă soluţii juridice diferite pentru protejarea aceleiaşi valori sociale - integritatea/probitatea persoanei care deţine această calitate şi prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat. Atunci când intervine condamnarea penală, deci o certitudine a comiterii infracţiunii, este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi raportul de serviciu încetează de drept. Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză. Însă, elementul comun care conduce la protejarea autorităţii şi integrităţii funcţiei publice este faptul că funcţionarul public condamnat definitiv sau trimis în judecată nu mai poate desfăşura atribuţiile de serviciu, fie cu caracter definitiv (în cazul certitudinii comiterii unor infracţiuni), fie cu caracter temporar (numai pe perioada în care a existat suspiciunea comiterii unor infracţiuni). [...] Etapa intermediară a procesului penal, cea în care se dispune măsura preventivă a arestului sau cea în care se declanşează cercetarea judecătorească vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea/probitatea persoanei care deţine calitatea de funcţionar public, fără a avea un caracter definitiv asupra acesteia. Luarea măsurii preventive a arestului sau trimiterea în judecată este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită autoritatea publică şi îi suspendă cu caracter temporar, din punct de vedere legal şi moral, calitatea de a ocupa funcţia cu care a fost învestită. Pe de altă parte, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie a acesteia nu este desfiinţată până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, întrucât există îndoieli rezonabile cu privire la buna-credinţă şi loialitatea funcţionarului public în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, în această perioadă, acestuia nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, persoana pierzând temporar legitimitatea de a reprezenta interesele generale pe care legea o obligă să le protejeze.“ (Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 54-56). 75. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin intervenţia sa, „legiuitorul nu optează pentru o modificare a standardului de integritate, în sensul transformării suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public în cazul trimiterii în judecată într-o suspendare facultativă, lăsată la latitudinea persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, care poate aprecia cu privire la efectele pe care o astfel de măsură le are asupra activităţii şi imaginii publice a autorităţii, ci elimină pur şi simplu standardul de integritate consacrat de normele în vigoare“ (paragraful 52). Constatând că abrogarea suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, Curtea a reţinut că „nimic nu împiedică legiuitorul să modifice cadrul normativ în materia integrităţii publice, în sensul sporirii sau diminuării standardelor de protecţie, respectiv să opteze pentru o suspendare de drept sau una facultativă a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici în cazul trimiterii lor în judecată penală. Cu toate că stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea adoptată trebuie să respecte, însă, prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile“ (paragraful 60). 76. Analizând dispoziţiile criticate în prezenta cauză, Curtea reţine că intervenţia legiuitorului vizează modificarea standardului de integritate, în sensul transformării suspendării de drept a exercitării mandatului judecătorului constituţional în cazul trimiterii în judecată într-o suspendare facultativă, lăsată la latitudinea plenului Curţii Constituţionale, care va aprecia cu privire la efectele pe care trimiterea în judecată le va avea asupra modului în care judecătorul în cauză îşi va îndeplini prerogativele legale şi constituţionale şi, implicit, asupra activităţii şi imaginii publice a Curţii Constituţionale. 77. Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Cu alte cuvinte, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru modificarea unei garanţii a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă funcţia publică de judecător al Curţii Constituţionale nu este un demers arbitrar, fără o justificare raţională şi obiectivă, atâta vreme cât continuarea exercitării funcţiei publice este decisă de plenul instanţei constituţionale doar dacă noua situaţie juridică în care se găseşte judecătorul constituţional (inculpat într-un proces penal aflat în faza cercetării judecătoreşti) nu este de natură să afecteze îndeplinirea mandatului său şi încrederea publică în autoritatea Curţii Constituţionale. Evaluarea efectuată de plenul Curţii cu privire la aceste aspecte, coroborată cu instituirea, prin lege, a unui cvorum decizional (votul a două treimi din membrii Curţii), care implică majoritatea calificată a judecătorilor Curţii Constituţionale convinşi de justeţea şi oportunitatea măsurii suspendării judecătorului trimis în judecată penală, constituie criterii raţionale şi rezonabile care justifică adoptarea acestei soluţii legislative. 78. De altfel, într-o problemă similară, vizând cvorumul de vot cu care se pot lua decizii privind încetarea mandatului de judecător constituţional, Comisia de la Veneţia, în Avizul comun privind proiectul de lege de „Modificare a Constituţiei“ Republicii Kârgâze, CDL-AD(2016)025, paragraful 54, arată că „În trecut, Comisia de la Veneţia şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că posibilitatea unei destituiri anticipate ar putea submina competenţele autorităţii judecătoreşti pe termen lung. Actualul proiect de modificare reduce numărul de voturi necesar pentru adoptarea unei decizii referitoare la o astfel de destituire anticipată a unui judecător de la două treimi la majoritatea simplă a numărului total de deputaţi. Aceasta facilitează destituirea judecătorilor de la instanţa supremă şi de la secţia constituţională, având, deci, un impact negativ asupra independenţei autorităţii judecătoreşti.“ 79. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în absenţa unor prevederi exprese, judecătorul trimis în judecată pentru care plenul Curţii poate dispune suspendarea din funcţie poate participa şi vota în cadrul şedinţei plenului, aspect care încalcă principiul conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propria cauză“, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată. Prin participarea la şedinţa plenului Curţii de evaluare a efectelor pe care starea de inculpat într-un proces penal aflat în faza cercetării judecătoreşti o are asupra îndeplinirii mandatului său şi asupra imaginii instanţei, judecătorul constituţional „nu judecă propria cauză“, întrucât procedura de suspendare a mandatului unui judecător nu are caracter jurisdicţional. Hotărând cu privire la suspendarea mandatului, Curtea nu se pronunţă asupra vinovăţiei judecătorului şi nici nu exercită vreo atribuţie jurisdicţională proprie, ci doar examinează şi decide în ce măsură continuarea exercitării mandatului de către judecătorul în cauză afectează sau nu activitatea acestei autorităţi. 80. De asemenea, Curtea consideră că dispoziţia legală criticată nu încalcă nici principiul statului de drept şi nici principiul supremaţiei Constituţiei, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât statul îşi respectă obligaţia de a impune standarde etice şi profesionale celor chemaţi să înfăptuiască acte de autoritate publică, respectiv obligaţia de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în autorităţile publice. Prin adoptarea normei criticate, statul creează premisele pentru exercitarea funcţiei de judecător constituţional de către profesionişti care îndeplinesc prerogativele constituţionale cu care sunt învestiţi în condiţii de independenţă şi de integritate morală, corespunzătoare nevoii cetăţenilor de justiţie şi dreptate. 81. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 82. Analiza criticii referitoare la neconstituţionalitatea articolului unic pct. 2, care vizează modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2) şi art. 142 alin. (2) din Constituţie. În prezent, dispoziţiile art. 68 alin. (3) au următorul conţinut: „În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin. (2) [n.r. mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit], este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani“. 83. Examinând dispoziţiile legale criticate, Curtea reţine că modificarea operată de legiuitor prevede posibilitatea judecătorului care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător de a fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani. 84. Consacrarea Curţii Constituţionale ca instituţie fundamentală a statului s-a realizat prin Constituţia României din 1991, care, la art. 140, prevedea rangul constituţional al autorităţii care exercita atribuţiile de control de constituţionalitate prevăzute expres de art. 144. Dispoziţiile art. 140 - Structura aveau următorul conţinut: "(1) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.(2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.(3) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.(4) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.“" 85. Constituţia prevede expres regulile referitoare la componenţa instanţei constituţionale (9 judecători), modul de numire a judecătorilor (3 de Camera Deputaţilor, 3 de Senat şi 3 de Preşedintele României), durata mandatului unui judecător (9 ani), interdicţia prelungirii sau înnoirii mandatului şi modul de înnoire a instanţei (cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani). 86. Cu privire la modul de înnoire a Curţii, Legea fundamentală face trimitere la legea organică a Curţii, însă în titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii, Constituţia prevede la art. 152 - Instituţiile viitoare că "(1) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi.(2) Judecătorii primei Curţi Constituţionale sunt numiţi pe o perioadă de 3, de 6 şi, respectiv, de 9 ani. Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnează câte un judecător pentru fiecare perioadă“." 87. În temeiul normelor constituţionale a fost adoptată Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 22 mai 1992, şi, ulterior, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997. Forma iniţială a legii prevedea, la art. 45, cu privire la înnoirea Curţii, următoarele: "(1) Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, preşedintele Curţii sesizează pe preşedintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe preşedintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puţin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.(2) În cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeşte 6 luni, preşedintele va sesiza autoritatea publică prevăzută la alin. (1), în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit.(3) În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin. (2), este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani." 88. Examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, iniţiată de deputaţi şi senatori în anul 2003, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, Curtea Constituţională a observat că propunerea legislativă de revizuire are în vedere şi modificarea art. 151 al Legii fundamentale, prin introducerea unor dispoziţii tranzitorii care să asigure reînvestirea unor foşti judecători ai Curţii Constituţionale. Textul propus avea următorul cuprins: „(5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de 9 ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat.“ Cu privire la aceste dispoziţii, Curtea a constatat că sunt de natură „să producă o serie de perturbaţii în activitatea instanţei de contencios constituţional şi să încalce voinţa puterii constituţionale originare. Astfel, există situaţii în care un judecător şi-a dat demisia după un an de activitate, fiind numit un altul pentru diferenţa de mandat de 8 ani. Cei doi, potrivit noilor dispoziţii ale art. 151 alin. (5) ar avea, în egală măsură, vocaţia de a fi reînvestiţi în funcţii la Curtea Constituţională; ambii nu pot însă reveni în acelaşi timp, ceea ce ar crea reale diferenţe de tratament juridic. Totodată Adunarea Constituantă a stabilit că numai în prima Curte Constituţională mandatul judecătorilor poate fi de 3, de 6 sau de 9 ani. În cazul în care sar introduce astăzi, pe calea revizuirii, mandate care pot fi de 1 an, de 3 ani, de 4 ani, de 6 ani sau de 8 ani, s-ar contraveni acestei voinţe originare, ceea ce este de natură să perturbe întreaga activitate a Curţii. Concepţia alcătuirii Curţii Constituţionale ca autoritate politico-jurisdicţională, predispusă la o reînnoire ciclică, este o garanţie a neutralităţii sale politice în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei în sistemul juridic normativ, menită să asigure o dreaptă cumpănă în activitatea de realizare a justiţiei constituţionale.“ 89. Ca urmare a aprobării prin referendum a Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, la data de 29 octombrie 2003 a intrat în vigoare Constituţia României revizuită. Dispoziţiile art. 140 referitoare la Curtea Constituţională au fost preluate identic şi, în urma renumerotării, au devenit dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Constituţie, „Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit“. De asemenea, prevederile art. 142 alin. (3) coroborate cu alin. (5) dispun că instanţa „se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii“, trei judecători fiind numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Dispoziţiile art. 151 - Dispoziţii tranzitorii, devenite art. 155 după republicarea Constituţiei, nu conţin nicio normă cu privire la reînvestirea unor foşti judecători ai Curţii Constituţionale. 90. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004 şi, ulterior, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010. Dispoziţiile art. 45 referitoare la înnoirea Curţii au fost preluate, identic, în toate formele pe care legea le-a avut, în prezent fiind cuprinse în art. 68. 91. Din analiza actelor normative care s-au succedat Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale şi legale nu au suferit modificări referitoare la durata mandatului şi la instituirea interdicţiei ca mandatul să nu poată fi prelungit sau înnoit. 92. De asemenea, Curtea constată că, în aplicarea art. 152 alin. (2) din Constituţia României din 1991, mandatele de 3 ani sau de 6 ani, necesare respectării normei constituţionale prevăzute de art. 140 alin. (4) din Constituţia României din 1991, potrivit căreia „Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii“, constituie mandate constituţionale suigeneris, asimilate unui mandat complet, care cad sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 140 alin. (1) teza a treia din Constituţia României din 1991, neputând fi prelungite sau înnoite. 93. În aceeaşi lumină şi cu atât mai mult, dat fiind rangul infraconstituţional al normei, trebuie interpretate dispoziţiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, „în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeşte 6 luni, preşedintele va sesiza autoritatea publică prevăzută la alin. (1), în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit“. Legea face vorbire de „un mandat care a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit“, respectiv de „un mandat al judecătorului astfel numit“. Cu alte cuvinte, pe perioada de 9 ani cât durează un mandat constituţional de judecător, pe funcţia publică de judecător se pot succeda mai multe persoane, fiecare dintre acestea exercitând un mandat sui-generis, care cade sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 142 alin. (2) teza a treia din Constituţie. Trimiterea pe care norma constituţională a art. 142 alin. (5) o face la Legea nr. 47/1992, folosind sintagma „în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii“, vizează exclusiv reglementarea procedurii pe care autorităţile implicate în procesul de înnoire a Curţii au obligaţia să o urmeze [cuprinse, în prezent, în art. 68 alin. (1) şi (2) din lege] şi nicidecum eludarea interdicţiei prevăzute de art. 142 alin. (2) teza a treia din Constituţia revizuită cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului unui judecător constituţional. O interpretare contrară ar trebui să se sprijine pe norma constituţională, care să prevadă expres posibilitatea prelungirii sau înnoirii mandatului în anumite ipoteze. Or, în condiţiile în care Constituţia nu conţine o astfel de normă, singura interpretare, conformă cu spiritul şi litera sa, este aceea că interdicţia prevăzută de art. 142 alin. (1) teza a treia operează în orice situaţie. 94. Pentru aceste argumente, dispoziţiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcţie, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deţinut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (2) referitoare la interdicţia înnoirii mandatului şi în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“. Curtea constată că nu este admis ca, pe calea unei norme infraconstituţionale, legiuitorul să eludeze o interdicţie de natură constituţională. Mai mult, acesta are obligaţia de a elimina din dreptul pozitiv soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională, precum cea care se regăseşte în actualul art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. 95. De altfel, în acelaşi sens cu dispoziţiile constituţionale care interzic înnoirea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia“) din cadrul Consiliului Europei, în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneţia, rapoartele şi studiile asupra justiţiei constituţionale“, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008), secţiunea 4. 4. - Durata mandatului, arată că orice prelungire de mandat a unui judecător constituţional şi chiar opţiunea legislativă de a permite realegerea unui judecător pentru un nou mandat după exercitarea primului poate determina subminarea independenţei judecătorilor. 96. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2, care vizează modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2) şi art. 142 alin. (2) din Constituţie. 97. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 38 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cuprinse în articolul unic pct. 1, privind modificarea art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la sintagmele „urmărirea penală“ şi „la cererea ministrului justiţiei“, sunt neconstituţionale. 2. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de acelaşi autor şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cuprinse în articolul unic pct. 2, privind modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu OPINIE CONCURENTĂ ŞI OPINIE SEPARATĂ I. Opinie concurentă Apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate formulată la data de 23 februarie 2018, de un număr de 38 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi care a vizat dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se impunea a fi admisă şi sub un alt aspect invocat de autorii sesizării, constând în instituirea - prin modificările de lege efectuate asupra dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 47/1992 - a unei imunităţi procedurale extinse pentru judecătorii Curţii Constituţionale, imunitate care se află în afara cadrului constituţional actual şi, de aceea, formulăm prezenta opinie concurentă, prin raportare la pct. 1 din dispozitivul deciziei. 1. Astfel, autorii sesizării au susţinut că: - prin modificarea adusă articolului 66 din Legea nr. 47/1992, Parlamentul a instituit o imunitate extinsă pentru judecătorii Curţii Constituţionale, mai largă decât oricare dintre imunităţile şi măsurile de protecţie stabilite de legiuitorul constituant pentru parlamentari, pentru Preşedintele României şi pentru membrii Guvernului, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, din Constituţia României; – deşi sunt posibile reţinerea, arestarea, percheziţionarea, precum şi trimiterea in judecată a unui judecător al Curţii Constituţionale, condiţiile legale în care se pot lua aceste măsuri procesual penale depind de voinţa exclusivă a unei autorităţi administrativ-jurisdicţionale, respectiv Plenul Curţii Constituţionale; – instituirea de către legiuitorul ordinar a unor garanţii procesuale atât de extinse, derogatorii de la dreptul comun în materie, care nu au fost avute în vedere de legiuitorul constituant, riscă să lase fără conţinut însuşi principiul constituţional al înfăptuirii justiţiei, prevăzut în art. 124 alin. (1) şi (2), cu privire la faptele penale ce s-ar putea comite de judecătorii Curţii Constituţionale. Practic, înfăptuirea justiţiei nu mai depinde de judecător, ci de voinţa exclusivă a Plenului Curţii de a da curs sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de a încuviinţa măsura procesuală, cu o majoritate calificată de două treimi, cu atât mai greu de obţinut cu cât judecătorul vizat de cererea procurorului general poate participa la vot; – de asemenea, legiuitorul ordinar, cu privire la această imunitate procedurală, nu a distins între faptele penale ce s-ar putea comite de judecătorii constituţionali în legătură cu exerciţiul mandatului şi faptele penale ce s-ar putea comite de aceeaşi judecători, dar care nu au legătură cu exerciţiul respectivului mandat, ceea ce evidenţiază o neînţelegere a raţiunii juridice pentru care se instituie o imunitate de procedură, anume aceea de a proteja mandatul de autoritate care se exercită de o anumită persoană, scopul nefiind acela de a îngreuna angajarea răspunderii penale pentru fapte care nu au legătură cu exerciţiul mandatului de autoritate; – modalitatea constituţională în care a fost numit judecătorul constituţional, respectiv autoritatea care l-a numit (Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României, după caz), determină, implicit, competenţa aceleiaşi autorităţi de a aproba şi cererea de încuviinţare a măsurilor procesuale formulate împotriva judecătorului, soluţia diferită adoptată prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, respectiv stabilirea, sub acest aspect, a competenţei Plenului Curţii Constituţionale, contravenind principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat; – competenţa Plenului Curţii Constituţionale de a decide suspendarea judecătorului trimis în judecată penală - şi care înlocuieşte reglementarea în vigoare prevăzută la art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform căreia, de la data trimiterii în judecată penală, judecătorul constituţional este suspendat de drept din funcţia sa - încalcă, de asemenea, prevederile constituţionale enunţate anterior. 2. Prin decizia pronunţată în prezenta cauză, la punctul 1 din dispozitiv, a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi s-a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, cuprinse în articolul unic pct. 1, privind modificarea art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la sintagmele „urmărirea penală“ şi „la cererea ministrului justiţiei“ sunt neconstituţionale. 3. Prin dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, Articolul 66 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 66 (1) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi urmăriţi penal, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea Plenului Curţii Constituţionale, la cererea ministrului justiţiei, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Încuviinţarea prevăzută la alin. (1) se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curţii Constituţionale, după ascultarea judecătorului în cauză. (3) Pentru infracţiuni săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, urmărirea penală şi trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (4) În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, ministrul justiţiei informându-l de îndată pe preşedintele Curţii Constituţionale. (5) Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia Plenului Curţii Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curţii Constituţionale. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează de drept." 4. În prezent, art. 66 din Legea nr. 47/1992 are următorul conţinut: "ART. 66 (1) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează." 5. Imunitatea judecătorului constituţional 5.1. Noţiunea de imunitate judecătorească face parte din conceptul larg de independenţă judecătorească, mai exact dreptul la imunitate este încorporat în garanţia de independenţă. Imunitatea judecătorească nu este însă un scop în sine, ci serveşte independenţei judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credinţă a cauzei. 5.2. Grupul de State împotriva Corupţiei al Consiliului Europei (GRECO) identifică două tipuri de imunitate: - „imunitate fără răspundere sau iresponsabilitate“, cunoscută şi sub denumirea de imunitate funcţională, care se referă la neatragerea răspunderii pentru opiniile exprimate de către parlamentari sau pentru hotărârile pronunţate de către judecători şi; – „imunitate - inviolabilitate“ sau „imunitate procedurală“ care este considerată ca fiind destinată să ofere mijloacele de menţinere substanţială a „imunităţii fără răspundere“. Doar urmând o procedură specială în urma căreia esenţa acuzaţiilor împotriva deputatului sau judecătorului este examinată, poate fi ridicată imunitatea procedurală şi luate măsuri procesual penale^1. ^1 Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO), Imunitatea persoanelor publice ca un obstacol posibil în lupta contra corupţiei, în Lecţiile învăţate din Trei Runde de evaluare (2010-2012) - Articole tematice, p. 41. 5.3. Imunitatea a fost definită şi de instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25 şi 33, ca fiind un mijloc de protecţie, expres prevăzut de lege, menit să apere persoana care ocupă o funcţie de demnitate publică de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa, în exercitarea funcţiei pe care o îndeplineşte, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva cercetărilor judiciare abuzive. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioada exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcţie. Imunitatea nu constituie un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunţa după propriul interes, ci reprezintă o garanţie de ordine publică ataşată funcţiei publice, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional şi legal al respectivei funcţii. În aceeaşi decizie, menţionată anterior, la paragraful 26, instanţa de contencios constituţional a statuat că imunitatea (s.n. inclusiv a judecătorului constituţional) se exprimă prin două noţiuni juridice distincte, care prevăd o dublă protecţie, respectiv: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea sau imunitatea funcţională a fost definită ca reprezentând protecţia pe care o are judecătorul constituţional de a nu răspunde juridic pentru opiniile şi voturile exprimate în adoptarea soluţiilor şi este consacrată expres în dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv „Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.“ Inviolabilitatea sau Imunitatea procedurală este reglementată expres prin dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi constă în interdicţia arestării sau trimiterii în judecată penală a judecătorului Curţii Constituţionale, fără aprobarea prealabilă a Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, respectiv a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Scopul imunităţii procedurale este acela de „a oferi mijloacele de menţinere substanţială a imunităţii fără răspundere“, respectiv a imunităţii funcţionale, şi nu de a extinde acest tip de imunitate şi pentru faptele care nu au legătură cu exerciţiul mandatului. 5.4. Totodată, în jurisprudenţa sa, analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii parlamentare, în componenta sa referitoare la iresponsabilitate, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este o garanţie, o măsură de protecţie juridică a mandatului de demnitate publică, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie (s.n. - care vizează Imunitatea parlamentară, respectiv „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“) încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea în acest sens Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 27, şi Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014, paragraful 44). Toate aceste argumente reţinute de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, cu privire la autoritatea legiuitoare, au fost apreciate de Curte - în mod corect, din punctul nostru de vedere - că sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi judecătorului constituţional, găsindu-şi, de altfel, concretizare în dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Şi judecătorul constituţional, în activitatea sa, trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în acord cu prerogativele constituţionale. Prin urmare, acesta nu trebuie să răspundă juridic pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea funcţiei de judecată, nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilităţii mandatului. 6. Dar nu această problemă a imunităţii judecătorului constituţional - în componenta sa referitoare la iresponsabilitate sau imunitate funcţională - a reprezentat motivul de neconstituţionalitate invocat în prezenta cauză de autorii sesizării, ci, dimpotrivă, problema imunităţii procedurale sau inviolabilităţii conferită judecătorului constituţional, prin modificarea adusă textului art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul acordării unei imunităţi procedurale şi pentru faptele penale ce le-ar putea comite judecătorul constituţional şi care nu au legătură cu exerciţiul mandatului acestuia, mai exact condiţionarea - de aprobarea Plenului Curţii Constituţionale - a luării măsurilor procesual penale constând în reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată penală a judecătorului constituţional, nu numai pentru faptele care au legătură cu exerciţiul mandatului, ci şi pentru faptele ce nu au legătură cu exerciţiul mandatului, fiind formulate critici prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei. Autorii sesizării au mai susţinut că imunitatea procedurală sau inviolabilitatea conferită judecătorului constituţional, prin dispoziţiile art. 66, astfel cum au fost modificate prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu are suport constituţional, creează un privilegiu judecătorului constituţional şi încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prevăzut în art. 16 din Constituţie. 7. Faţă de aspectele invocate de autorii sesizării, se impune să examinăm în ce măsură modificările operate în textul art. 66 din Legea nr. 47/1992, cu privire la procedura privind încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii judecătorului constituţional respectă sau nu prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Deşi legiuitorul dispune de o marjă proprie de apreciere în legătură cu instituirea regimului legal al imunităţilor, se impune totodată să analizăm în ce măsură imunitatea procedurală creată pentru judecătorul constituţional, prin dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru acesta şi în ce măsură judecătorul constituţional devine beneficiarul unei inviolabilităţi care excedează cadrului constituţional. 8. În jurisprudenţa sa, mai exact în Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27, instanţa de contencios constituţional a statuat că, pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituţional este inamovibil şi se bucură de imunitate. În acest sens, potrivit art. 145 din Constituţie: „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia“. În aceeaşi decizie, la paragraful 29 fraza finală, Curtea Constituţională a subliniat faptul că principalii factori care asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor constituţionali sunt modul de desemnare a acestora, durata mandatului, inamovibilitatea în cursul exercitării mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (imunitatea), prevăzute de Constituţie şi Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale nr. 47/1992. 9. Procedura de numire a judecătorilor din sistemul instanţelor judecătoreşti, inclusiv a judecătorilor constituţionali, a fost calificată întotdeauna - atât în jurisprudenţa Curţii, cât şi în doctrină - ca reprezentând o garanţie a independenţei lor. Dacă în ceea ce priveşte prima categorie, respectiv a judecătorilor de drept comun, numirea se realizează, în temeiul art. 125 alin. (1) din Constituţie, de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, după parcurgerea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, judecătorii constituţionali sunt numiţi, în temeiul art. 142 alin. (3) din Constituţie, de Camera Deputaţilor, de Senatul României şi de Preşedintele României (s.n. - fiecare autoritate publică dintre cele mai sus menţionate numeşte câte trei judecători), potrivit unei proceduri prevăzute de Legea nr. 47/1992. Prezenţa reprezentanţilor puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul României) şi, respectiv, a Preşedintelui României în procedura de numire a judecătorilor constituţionali nu constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, respectiv a prerogativelor constituţionale ale Curţii Constituţionale, ci, dimpotrivă, este rezultatul principiului echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, principiu consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragraful 39, şi Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27, a reţinut că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. 10. Calitatea de judecător al Curţii Constituţionale nu poate însă constitui, prin ea însăşi, un criteriu obiectiv de diferenţiere în materia regimului inviolabilităţilor şi nici în ceea ce priveşte procedura prevăzută de lege pentru încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului vizând inviolabilitatea judecătorului constituţional reprezintă un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă, şi care dă naştere unui privilegiu. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, în repetate rânduri, egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Totodată, Curtea a definit privilegiul ca reprezentând un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane, subliniind şi faptul că neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragrafele 26-27). Statutul constituţional al acestei funcţii de demnitate publică şi independenţa judecătorului Curţii Constituţionale nu pot fi invocate drept criterii obiective şi rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat, sub aspectul imunităţii procedurale, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de judecătorul constituţional şi care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, ci, dimpotrivă, rangul şi locul constituţional al Curţii obligă la justa şi echitabila aplicare a formelor de protecţie a mandatului constituţional. 11. Prin norma supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul a modificat reglementarea din art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care prevede că „Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, în sensul atribuirii competenţei decizionale, cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituţionali (la care a adăugat reţinerea şi percheziţia), unei alte autorităţi, respectiv unei autorităţi administrativ jurisdicţionale reprezentate de Plenul Curţii Constituţionale, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de judecătorul constituţional şi care nu au legătură cu exerciţiul mandatului. În doctrină s-a subliniat necesitatea ca aprobarea pentru dispunerea unor astfel de măsuri să fie dată de autorităţi extrajudiciare (s.n. - fapt pentru care legiuitorul a optat în Legea nr. 47/1992, în vigoare, ca aceste autorităţi extrajudiciare să fie cele trei entităţi constituţionale cu rol esenţial în numirea judecătorilor constituţionali, respectiv Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României, după caz), autorităţi care au posibilitatea de a examina, cu obiectivitate, încuviinţarea sau nu a unei astfel de cereri. Din punctul nostru de vedere, modalitatea constituţională în care a fost numit un judecător al Curţii, respectiv autoritatea care l-a numit, determină, în mod obiectiv, competenţa aceleiaşi autorităţi de a aproba şi cererea de încuviinţare a măsurilor procesuale formulate împotriva acelui judecător, soluţia diferită - cuprinsă în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, care a conferit competenţa Plenului Curţii Constituţionale de a încuviinţa măsurile procesual penale care fac obiectul inviolabilităţii judecătorului constituţional - contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat şi dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei din Constituţia României. Prerogativa pe care în prezent legea o recunoaşte Camerelor Parlamentului, respectiv Preşedintelui României, în sensul atribuirii competenţei decizionale cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituţionali, îşi are sorgintea în atribuţia constituţională a acestor autorităţi de a numi judecătorii Curţii Constituţionale. 12. Includerea Plenului Curţii Constituţionale în procedura de ridicare a imunităţii unui judecător constituţional, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de acesta şi care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, contravine nu numai prerogativelor constituţionale ale autorităţilor care i-au numit pe judecătorii constituţionali, dar implicit şi principiului separaţiei puterilor în stat, fiind practic deturnat scopul instituţiei imunităţii, instituţie de rang constituţional. Pe de altă parte, această soluţie legislativă nu este fundamentată din punct de vedere constituţional, reprezentând instituirea unei imunităţi sui-generis, o imunitate particulară, specială, unică în felul său, care nu are consacrare constituţională, aşa cum s-a pronunţat, de altfel, şi Consiliul Legislativ în Avizul referitor la propunerea legislativă ce face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză. Pe de altă parte, această soluţie legislativă va pune sub semnul întrebării credibilitatea şi, mai ales, neutralitatea Plenului Curţii Constituţionale şi va putea genera suspiciuni de lipsă de imparţialitate a Plenului Curţii în soluţionarea cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale care fac obiectul inviolabilităţii judecătorului constituţional, Plenul neimpunându-se a avea vreo competenţă de control şi cenzură sub acest aspect. Intervenţia, în procedura ridicării imunităţii, a Plenului Curţii Constituţionale, şi nu a autorităţii publice care a numit judecătorul constituţional, poate perverti, printr-o evaluare subiectivă, finalitatea protecţiei pe care legea o pune în beneficiul funcţiei publice, putând fi considerată drept un mijloc de control, o formă de presiune a Plenului Curţii Constituţionale asupra independenţei fiecărui judecător constituţional şi o interferenţă a acestuia în gestionarea răspunderii juridice, inclusiv penale, a judecătorului constituţional. Autoritatea publică care a numit judecătorul constituţional (Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României, după caz) şi care în prezent este cea competentă să decidă cu privire la aprobarea sau respingerea cererii de încuviinţare a ridicării imunităţii judecătorului a fost calificată - atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale - drept o garanţie procedurală a obiectivităţii în analizarea unei astfel de cereri. Intervenţia Plenului Curţii Constituţionale în analizarea cererii de încuviinţare a ridicării imunităţii judecătorului constituţional (inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de acesta şi care nu au legătură cu exerciţiul mandatului), printrun vot atât de restrâns, doar al celor nouă judecători ai Curţii, din care face parte şi judecătorul pentru care s-a solicitat aplicarea unor măsuri procesual penale şi care are şi drept de vot, va conduce la scăderea încrederii cetăţenilor în activitatea Curţii Constituţionale, aspect fundamental pentru asigurarea legitimităţii justiţiei constituţionale într-un stat de drept, creând practic imaginea existenţei unor „super judecători“ care beneficiază de a imunitate extinsă. De aceea, în doctrină sa subliniat deseori necesitatea ca orice putere să fie contrabalansată, pentru a nu se reconfigura într-o supraputere. Aceasta a fost, de altfel, şi raţiunea pentru care legiuitorul în dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (s.n. în forma în vigoare, în prezent) a atribuit competenţă decizională, cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorului constituţional (arestare sau trimitere în judecată penală), Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau Preşedintelui României, după caz, şi nu Plenului Curţii Constituţionale. Formele instituţionalizate de protecţie a mandatului judecătorului constituţional nu au fost create pentru „a privilegia“ judecătorul, ci pentru a garanta independenţa, imparţialitatea şi demnitatea justiţiei constituţionale. 13. Pentru aceleaşi argumente menţionate mai sus, considerăm că şi soluţia cuprinsă în alin. (5) al art. 66 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, care conferă Plenului Curţii Constituţionale competenţa de a decide suspendarea judecătorului trimis în judecată penală, este neconstituţională. 14. În susţinerea argumentelor expuse în prezenta opinie concurentă, invocăm şi o serie de documente aparţinând unor organisme internaţionale şi în care acestea s-au pronunţat în acelaşi sens: 14.1. Comisia de la Veneţia a susţinut, în mod constant, ideea în favoarea unei imunităţi funcţionale limitate a judecătorilor: „Magistraţii (judecătorii, procurorii şi anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, precum este prevăzut în Constituţia Bulgariei. Potrivit standardelor generale, aceştia cu siguranţă necesită a fi protejaţi contra acţiunilor civile, pentru acţiunile efectuate cu bună-credinţă în perioada exercitării funcţiilor lor. Oricum, nu trebuie să beneficieze de imunitate generală care i-ar proteja împotriva acţiunilor criminale pentru care aceştia trebuie să răspundă în faţa instanţelor“.^2 ^2 Memorandum - Reforma în sistemul judecătoresc al Bulgariei: Concluzii, CDL-AD(2003)012, paragraful 15, sub. a; vezi de asemenea Avizul asupra proiectului de Lege privind modificarea Legii privind sistemul judecătoresc şi statutul judecătorilor, precum şi alte acte legislative ale Ucrainei, CDL-AD(2011)033; Opinia asupra proiectului de Lege privind judecătorii şi procurorii în Turcia, CDL-AD(2011)004, paragraful 88; Opinia asupra Actului CLI din 2011 privind Curtea Constituţională din Ungaria CDL-AD(2012)009, paragraful 14. 14.2. În Raportul privind Independenţa Sistemului Judiciar - Partea I: Independenţa Judecătorilor, Comisia de la Veneţia a aprobat regula generală potrivit căreia judecătorii nu trebuie să se bucure de nicio formă de imunitate penală pentru infracţiunile comise în exercitarea funcţiilor lor: „Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejaţi de orice influenţă nejustificată din exterior. În acest scop, ei trebuie să beneficieze de imunitate funcţională (exclusiv funcţională), şi anume imunitatea în caz de urmărire penală numai pentru actele legale întreprinse în exercitarea funcţiilor lor, cu excepţia infracţiunilor săvârşite cu rea-credinţă, de exemplu, luare de mită. În această privinţă, este evident că coruperea pasivă, traficul de influenţă, luarea de mită, precum şi infracţiunile similare, nu pot fi considerate ca acte săvârşite în exercitarea legală a funcţiilor lor de către judecători.“^3 ^3 Comisia de la Veneţia, Raport privind independenţa sistemului judiciar - Partea I: Independenţa judecătorilor CDL-AD(2010)004, paragraful 61. 14.3. În Opinia Amicus Curiae (nr. 698/2012) pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova, privind imunitatea judecătorilor, adoptată la cea de-a 94-a Sesiune plenară, Comisia de la Veneţia a arătat că: - judecătorii (fără a distinge dacă aceştia fac parte din autoritatea judecătorească sau aparţin unei jurisdicţii speciale, precum cea constituţională) „nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar“; de asemenea, „atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca şi orice alt cetăţean“; – imunitatea judecătorilor este subsumată conceptului mai larg al independenţei judecătoreşti, dar nu reprezintă „un scop în sine, ci serveşte independenţei judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credinţă a cauzei“; – „nicio acţiune criminală nu trebuie acoperită prin imunitatea fără răspundere şi evident judecătorii trebuie urmăriţi penal pentru toate infracţiunile“. Or, este evident că, acordând imunitate judecătorilor constituţionali, în toate sensurile, în modul cel mai larg şi complet nediferenţiat, proiectul de lege nu a respectat aceste recomandări ferme ale Comisiei de la Veneţia; – „în mod clar, judecătorii - ca şi orice altă persoană - trebuie să fie pedepsiţi pentru orice infracţiune comisă de ei, fie aceasta infracţiune generală, de exemplu cauzarea unui accident în stare de ebrietate sau infracţiune specifică, legată de funcţia de judecător, aşa precum luarea de mită pentru pronunţarea unei hotărâri în favoarea unei părţi.“ 14.4. Aceeaşi Comisie de la Veneţia, în Opinia Amicus Curiae nr. 880/2017 pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova privind răspunderea penală a judecătorilor a statuat că: - oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor, ca mijloc de protecţie împotriva presiunilor nepotrivite şi abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcţională), şi ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere); – de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă. 14.5. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a elucidat două principii fundamentale în Recomandarea CM/Rec(2010)12: „Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă“ (paragraful 68); „Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca şi orice alt cetăţean“ (paragraful 71), principii pe care le-a subliniat, de asemenea, şi în Rezoluţia (97)24 privind cele douăzeci de principii directorii pentru lupta împotriva Corupţiei. 14.6. În Avizul nr. 3, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei (CCJE) sprijină regula, potrivit căreia „judecătorii care, în exercitarea mandatului lor, comit fapte care ar fi considerate infracţiuni în orice circumstanţe (de exemplu, acceptă mită) nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar“(paragraful 52). 14.7. Declaraţia regională de la Beijing asupra principiilor privind independenţa judecătorească consideră puterea judecătorească drept o instituţie care are cea mai mare valoare în orice societate. În prevederile sale referitoare la independenţa judecătorească, Declaraţia prevede „necesitatea aplicării imunităţii personale a judecătorului contra răspunderii civile pentru daunele materiale, pentru respectivele acţiuni efectuate în exercitarea funcţiilor sale.“^4 ^4 Declaraţia de la Beijing asupra principiilor de independenţă judecătorească din regiunea LAWASIA, adoptată în cadrul celei de-a Şasea Conferinţe a preşedinţilor instanţelor supreme, care a avut loc la Beijing în aprilie 1997, astfel cum a fost modificată la Manila, 28 august 1997, paragrafele 1 şi 32. 14.8. Grupul de State împotriva Corupţiei al Consiliului Europei (GRECO) consideră că: - se poate discuta de o imunitate fără răspundere a judecătorilor, în cazul când aceştia desfăşoară activitate judecătorească, fiind o premisă a independenţei judecătoreşti, întrucât imunitatea procedurală „ridică probleme serioase în lupta efectivă contra corupţiei“. – „în mod clar, judecătorii - ca şi orice altă persoană - trebuie să fie pedepsiţi pentru orice infracţiune comisă de ei, fie aceasta infracţiune generală, de exemplu cauzarea unui accident în stare de ebrietate sau infracţiune specifică, legată de funcţia de judecător, aşa precum luarea de mită pentru pronunţarea unei hotărâri în favoarea unei părţi. Nicio acţiune criminală nu trebuie acoperită prin imunitate“.^5 ^5 Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO), Imunitatea persoanelor publice ca un obstacol posibil în lupta contra corupţiei, în Lecţiile învăţate din Trei Runde de evaluare (2010-2012) - Articole tematice, p.43 14.9. Cu privire la imunitatea funcţională, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) în Opinia sa (CDL-AD (2013)005) a menţionat că garanţiile independenţei rezidă în aceea că judecătorul este liber să îşi menţină opiniile, să stabilească faptele şi să aplice dreptul în toate chestiunile cu privire la care poate delibera şi nu este obligat să îi justifice nimănui nimic, nici măcar altor judecători şi/sau preşedintelui curţii, înţelegerea sa privind dreptul şi faptele constatate (§ 21). În viziunea aceleiaşi Comisii de la Veneţia, pentru a garanta independenţa puterii judecătoreşti, judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva oricărei influenţe externe induse, iar în acest scop ei ar trebui să beneficieze doar de imunitate funcţională (Raportul privind independenţa sistemului judiciar. Partea I: Independenţa judecătorilor). * * * Pentru toate aceste motive, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus admiterea de către instanţa de contencios constituţional a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi cu privire la aspectele relevate anterior şi care au fost, de asemenea, invocate de autorii sesizării. II. Opinie separată În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, la pct. 2 din dispozitivul prezentei decizii, arătăm că obiecţia de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză şi care a vizat dispoziţiile articolului unic pct. 2, privind modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Constituţie, mandatul judecătorului constituţional are o durată de 9 ani. Acest mandat, cu o durată de 9 ani, nu poate fi prelungit sau înnoit. Consecinţa logică a acestor prevederi este aceea că exercitarea unui rest de mandat al altui judecător reprezintă doar o substituţie de mandat, respectiv o exercitare a restului de mandat al titularului, şi, în niciun caz, un mandat propriu, ca mandat sui-generis, aşa cum se arată în prezenta decizie, la paragraful 93, ceea ce ar fi o inovaţie juridică în afara cadrului constituţional şi legal. 2. Substituţia mandatului este reglementată în termeni generali în art. 2.023 din Codul civil, care prevede că mandatul dat unei persoane, ca titular, poate fi exercitat de altă persoană, care se substituie astfel titularului şi îndeplineşte mandatul primit de acesta. În lipsa unei derogări exprese pentru mandatul de drept public, instituţia substituţiei mandatului din dreptul civil este aplicabilă şi mandatului reglementat de dreptul public, ceea ce întăreşte convingerea că exercitarea unui rest de mandat nu reprezintă un mandat propriu, chiar şi sui-generis, şi nu se încalcă astfel interdicţia rezultată din art. 142 alin. (2) din Constituţie, cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului judecătorului constituţional. În cazul judecătorului constituţional, substituirea titularului are loc, de asemenea, în temeiul legii, iar semnificaţia juridică este aceeaşi, în sensul că persoana care se substituie titularului nu exercită un mandat propriu, ci doar înlocuieşte titularul în exercitarea mandatului aparţinând acestuia din urmă. 3. În spiritul Constituţiei, dispoziţiile privind mandatul de 9 ani al fiecărui judecător constituţional, care nu poate fi prelungit sau înnoit, trebuie analizate în corelare cu prevederea cuprinsă în art. 142 alin. (5) din Constituţie, conform căreia Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. În ideea unei asemenea corelări, la organizarea primei Curţi Constituţionale a României, art. 152 alin. (2) din Constituţia din 1991 a stabilit o derogare de la prevederea constituţională referitoare la mandatul de 9 ani, cuprinsă în art. 140 alin. (1) din Constituţia din 1991, reglementând şi mandate mai scurte, respectiv de 3 ani şi de 6 ani. Raţiunea avută însă în vedere la acea dată de Adunarea Constituantă a fost aceea că, în prima Curte Constituţională, mandatul celor 9 judecători a fost de 3 ani, pentru un număr de 3 judecători, de 6 ani pentru un număr de alţi 3 judecători şi de 9 ani pentru restul de 3 judecători, motivat de faptul că trebuia respectată prevederea cuprinsă în art. 140 alin (4) din Constituţia din 1991, în sensul că instanţa de contencios constituţional se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. Textul respectiv avea, aşadar, în vedere acea situaţie tranzitorie, ad hoc, existentă la acel moment, şi de aceea nu a mai fost preluat la revizuirea din anul 2003 a Constituţiei, ceea ce conduce la concluzia că legea fundamentală, în prezent, nu susţine ipoteza creării unor mandate mai scurte de 9 ani, astfel că, şi sub acest aspect, preluarea exercitării mandatului de la alt judecător - titular al mandatului - nu echivalează cu exercitarea unui mandat propriu. 4. Legea nr. 47/1992, în vigoare, prevede în art. 68 situaţia care interesează în speţă, şi anume: numirea unui nou judecător pentru continuarea mandatului titularului, mandat care a încetat înainte de expirarea duratei acestuia, respectiv reglementează exercitarea de către noul judecător a restului de mandat din mandatul titularului [alin. (2) al art. 68]. Totodată, în art. 68 alin. (3) legiuitorul statuează că „în cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin. (2), este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani“. În noua reglementare, supusă controlului de constituţionalitate, mai exact în articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, art. 68 alin. (3) a fost modificat astfel: „judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani“. Din ambele reglementări mai sus precizate, respectiv cea în vigoare şi cea modificată, rezultă evident că mandatul de 9 ani pentru care judecătorul respectiv devine titular, obţinut după exercitarea unui rest de mandat al altui judecător, nu poate fi asimilat unei prelungiri sau înnoiri de mandat, la care face referire textul art. 142 alin. (2) din Constituţie, aşa cum se susţine în paragraful 93 al prezentei decizii. A accepta concluzia formulată sub acest aspect în decizie ar însemna că, în prezent, judecătorul constituţional care îşi exercită propriul mandat de 9 ani, după ce anterior a exercitat un rest de mandat al altui judecător (titular de mandat), s-ar afla în exercitarea unui mandat neconstituţional, raţionament care, în opinia noastră, nu poate subzista. De aceea, prelungirea sau înnoirea mandatului semnifică doar faptul că titularul acestuia, după exercitarea primului mandat de 9 ani, ar putea obţine un al doilea mandat, tot de 9 ani, ceea ce, însă, Legea fundamentală, în art. 142 alin. (2), nu permite. 5. Dacă se acceptă ideea potrivit căreia persoana care este numită pentru restul de mandat al unui judecător ocupă, de fapt, propriul său mandat, atunci, pe cale de consecinţă, este consacrat şi un altfel de mandat decât cel expres prevăzut de Constituţie, în art. 142 alin. (2), ceea ce înseamnă, în fapt, încălcarea acestui text constituţional. Printr-o astfel de interpretare, practic, s-ar admite că: - există şi mandate cu o durată mai mică de 9 ani, deşi textul constituţional este extrem de explicit, în sensul că mandatul judecătorului constituţional are o durată de 9 ani; – mandatele ar putea fi începute şi în alte momente decât cele prevăzute de Constituţie, în art. 142 alin. (5), respectiv: „Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii“. De aceea, nu poate fi consacrat, pe calea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un nou tip de mandat sui-generis care, împotriva prevederilor constituţionale, ar putea începe şi în oricare alt moment în afara celui consacrat de art. 142 alin. (5) din Constituţie, respectiv în timpul derulării mandatelor judecătorilor titulari. 6. Un aspect deosebit de important este acela că acceptarea ideii că judecătorul constituţional care exercită un rest de mandat al altui judecător îşi exercită, de fapt, propriul mandat şi nu mai are dreptul de a obţine mandatul de 9 ani, prevăzut în Constituţie, încalcă dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală privind egalitatea în drepturi. Practic, persoana care a ocupat un rest de mandat al unui judecător titular, deşi îndeplineşte toate condiţiile pentru obţinerea propriului său mandat, are interdicţia de a-l ocupa, rămânând doar substitutul care a exercitat un rest de mandat al unui titular. Persoana în cauză este astfel lipsită de dreptul de a dobândi mandatul său propriu, cu durata şi în condiţiile prevăzute de Constituţie. Pe de altă parte, exercitarea de către noul judecător a restului de mandat al titularului acestuia, urmată de exercitarea unui mandat propriu, nu creează nicio discriminare faţă de ceilalţi judecători, întrucât abia a doua oară judecătorul se află în exerciţiul propriului său mandat. 7. O serie de elemente de drept comparat susţin toate aspectele mai sus precizate. În acest sens, dreptul constituţional francez (care a inspirat şi textele constituţionale şi legale române) face referire la mandatul reglementat de normele de drept public, arătând că, în plus şi distinct faţă de dreptul privat, în dreptul constituţional mandatul desemnează misiunea încredinţată persoanei respective de către cei care au ales-o, pentru a participa la exerciţiul/exercitarea puterii publice. Doctrina franceză arată că de esenţa mandatului sunt două elemente necesar a fi întrunite în mod cumulativ (prin care acesta se defineşte), şi anume: durata sa şi modalităţile de dobândire/de atribuire a acestuia (diferite tipuri de vot, scrutin, sufragiu etc.). Exercitarea funcţiunilor şi atribuţiilor specifice unui mandat, dar pe o perioadă/durată mai scurtă decât cea prevăzută de lege nu poate fi considerată ca reprezentând un mandat propriu-zis, în sensul constituţional şi legal stabilit. 8. În sensul celor mai sus subliniate s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), pag. 4, şi Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000), pag. 3, evidenţiind următoarele aspecte esenţiale: „Mandatul [...] are determinări constituţionale specifice [...], care privesc mai ales funcţiile ce derivă din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antrenează, atribuţiile ce derivă din mandat şi, implicit, raporturile în care se află deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia“. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a subliniat, în cele două hotărâri anterior invocate, că, în lipsa întrunirii condiţiilor privind, între altele, momentul începerii mandatului şi durata acestuia, nu se poate vorbi de un mandat în sens constituţional. 9. În acelaşi sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia“), în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneţia, rapoartele şi studiile asupra justiţiei constituţionale“, publicat la data de 18 decembrie 2017, se referă la mandatul judecătorului, definit în primul rând prin durata sa, în cazul analizat fiind avut în vedere mandatul de 10 ani al judecătorului Curţii Constituţionale din Tajikistan^6. Comisia de la Veneţia, când a efectuat această analiză şi a statuat reglementările de urmat, a avut în vedere doar mandatul de 10 ani, şi nu ipoteza unui rest de mandat sau o substituţie de mandat. ^6 Pct. 4.4.1, pag. 25, referindu-se la Opinia emisă cu privire la proiectul de lege privind Curtea Constituţională din Tajikistan CDL-AD(2014)017, paragraful 14. Chiar dacă un judecător constituţional a exercitat funcţia în propriul său mandat, Comisia de la Veneţia nu se opune înnoirii, este adevărat, doar o singură dată, a mandatului, ceea ce susţine cu atât mai mult teza că judecătorul care a exercitat un rest de mandat, indiferent de durata acestuia, poate obţine propriul său mandat în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens, Comisia de la Veneţia, deşi are în vedere şi premisa că „opţiunea realegerii (s.n. a unui judecător) poate submina independenţa judecătorului“, în final subliniază că „posibilitatea unei singure numiri ulterioare pe termen lung apare ca fiind favorabilă, în sensul de a permite continuarea activităţii unor judecători eminenţi/excelenţi“^7. Această concluzie formulată de Comisia de la Veneţia nu a fost relevată în integralitatea ei în prezenta decizie, ci, dimpotrivă, în paragraful 95 este evidenţiată o concluzie contrară. ^7 Pct. 4.4.2, pag. 25, referindu-se la documentul CDL-STD(1997)020 „Compunerea curţilor constituţionale - Ştiinţă şi tehnică a democraţiei“, nr. 20 (1997), p. 14. În continuarea aceloraşi raţionamente, Comisia de la Veneţia a arătat că textele legislative privind numirea judecătorilor constituţionali „trebuie să reglementeze şi posibilitatea prelungirii duratei mandatului unui judecător, până la momentul numirii în funcţie a succesorului său“^8, tocmai pentru a asigura stabilitatea Curţii în situaţii diverse, cum ar fi aceea în care autorităţile/entităţile care au atribuţiile legale de a desemna judecătorii constituţionali nu le exercită la timp. ^8 Pct. 4.4.3, pag. 26, referindu-se la documentul CDL-STD(1997)020 „Compunerea curţilor constituţionale - Ştiinţă şi tehnică a democraţiei“, nr. 20 (1997), p. 14. 10. În concluzie, în opinia noastră, trebuie să se facă distincţia între două aspecte ale mandatului de drept public: durata mandatului şi exercitarea acestuia. Sub primul aspect, mandatul de drept public al judecătorului constituţional este limitat la o durată de 9 ani, iar sub cel de-al doilea aspect, mandatul poate fi exercitat fie de către titular, fie prin substituţie de către un alt/alţi judecător(i), în condiţiile legii. Aceasta este, de altfel, şi concretizarea pe care Legea fundamentală o dă în textul art. 142 alin. (2), în care face referire la mandatul de 9 ani al judecătorului constituţional, neprevăzând fragmentarea sa în alte mandate cu durate mai mici. Durata mandatului de drept public este exprimată, ca şi în cazul judecătorului constituţional, în ani, şi nu în fracţiuni ale anului, ceea ce demonstrează încă o dată că mandatul este unul singur şi nu este divizibil în mandate mai scurte. În cazul fragmentării mandatului, ipoteză prevăzută în dispoziţiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, exercitarea acestuia până la final are loc prin substituţie de persoane, astfel că judecătorul/judecătorii care substituie nu are/nu au exerciţiul unui mandat propriu. Pe de altă parte, Constituţia nu face referire la persoane (nu instituie regula ca o persoană care a ocupat un rest de mandat să nu poată primi propriul său mandat), ci, în art. 142 alin. (2), se referă la mandatul judecătorului constituţional, cu durata de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Aceasta demonstrează, încă o dată, că nu este o problemă de legalitate constituţională, care să excedeze cadrului constituţional, faptul că o persoană care a exercitat o fracţiune dintr-un mandat al titularului va mai putea fi numită pentru îndeplinirea unui mandat propriu, în condiţiile legii. Aceasta reprezintă doar o chestiune de oportunitate. JUDECĂTORI, dr. Marian Enache dr. Livia Doina Stanciu dr. Simona-Maya Teodoroiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Ara Brandth
06 Iunie 2018
E f, adevarat, Constitutia nu instituie regula ca cel care ocupa un rest de mandat nu poate primi propriul
mandat. Desigur, el poate, dar trebuie sa fie numit pentru a ocupa un proptiu mandat de 9 ani, nicidecum
autonumit.
Substituind o portiune din mandat nu presupune si dreptul de a continua sa functioneze inca 9 ani pentru ca
nu el se autonumeste pentru un mandat de 9 ani chiar daca are dreptul de a fi numit. Constitutia nu-i confera
dreptul de a se autonumi. Ca atare trebuia sa treaca prin procedeul constitutional de numire.
