Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Ovidiu Paştiu în Dosarul nr. 2.824/85/2017 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 62D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Deciziile nr. 868 din 14 decembrie 2021 şi nr. 437 din 6 octombrie 2022. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.824/85/2017, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Ovidiu Paştiu într-o cauză penală aflată în cursul soluţionării apelului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât soluţia de admitere a apelului cu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată nu acoperă şi situaţia în care hotărârea respectivă este nemotivată sau insuficient motivată. Arată că noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa judecătorească să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se rezume la a confirma pur şi simplu rechizitoriul, fiind necesar să motiveze hotărârea. Invocă, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 19 decembrie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, şi Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României. 6. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în măsura în care dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că interzic pronunţarea unei soluţii de trimitere a cauzei spre rejudecare de către prima instanţă în situaţia nemotivării hotărârii. Arată că în practica judiciară, într-o astfel de situaţie, au fost pronunţate soluţii de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, soluţii întemeiate pe prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Ulterior sesizării Curţii, prin dispoziţiile art. I pct. 10 din Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 12 mai 2021, a fost introdus alin. (2) al art. 421 din Codul de procedură penală, ceea ce implică renumerotarea fostului alineat unic al acestui text de lege ca fiind alin. (1) al aceluiaşi art. 421. Curtea se va pronunţa însă asupra textului de lege criticat având în vedere forma în care acesta a produs efecte în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: [...] b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 13. Astfel, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 aprilie 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege criticat. În acest sens, prin decizia menţionată, paragrafele 12-14, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 35-40 din Codul de procedură penală, judecarea în primă instanţă a infracţiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. În temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Soluţionând cauza, prima instanţă de judecată pronunţă, potrivit prevederilor art. 370 alin. (1) din Codul de procedură penală, o sentinţă. Conform dispoziţiilor art. 401 din acelaşi act normativ, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul, Codul de procedură penală reglementând in extenso conţinutul părţii introductive - art. 402, conţinutul expunerii - art. 403 şi conţinutul dispozitivului - art. 404. În continuare, Curtea a reţinut că, prin noul Cod, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul, reglementată de prevederile art. 408-425 din Codul de procedură penală. În acest fel, noul Cod de procedură penală a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului, care poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, paragraful 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform prevederilor art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, paragraful 13). Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Astfel, reexaminarea de către o instanţă superioară a unei condamnări sau a unei sentinţe poate privi atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. Totodată, orice restricţie prevăzută de legislaţia internă cu privire la dreptul la reexaminare consacrat de norma menţionată trebuie - prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie - să urmărească un obiectiv legitim şi să nu aducă atingere înseşi substanţei dreptului respectiv (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunţată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, paragraful 40). În acest context, Curtea Constituţională a observat că, potrivit Codului de procedură penală, apelul poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului, iar exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. 14. În ceea ce priveşte instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, mai sus citată, paragrafele 17-19, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii. Curtea Constituţională a statuat că instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). Totodată, potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, acest principiu reprezentând garanţia constituţională a „nesupunerii“ judecătorului faţă de o altă putere sau alte persoane ori interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii“ sale numai legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de „lege“ este folosită în sensul său larg, care include Constituţia, ca Lege fundamentală, şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească, ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării „dreptului de apel“. Totodată, Curtea a observat că, în temeiul dispoziţiilor art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. 15. Referitor la efectul devolutiv al apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 20 şi 21, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 417 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Aşa fiind, efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel la instanţa competentă să soluţioneze apelul, neputându-se transmite de la instanţa de prim grad la instanţa de apel ceea ce nu a fost supus judecăţii celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, pentru că, altfel, inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicţie. Instanţa de apel poate însă: să schimbe încadrarea juridică a faptei, întrucât obiectul sesizării îl constituie fapta însăşi, iar nu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au constituit obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius). În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual). Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau să le readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) din Codul de procedură penală. 16. Cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragraful 22, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Prevederile art. 6 din Convenţie reglementează, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod corect actul de justiţie, scopul motivării hotărârii judecătoreşti fiind acela de a demonstra părţilor că au fost ascultate, ceea ce contribuie la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. Totodată, judecătorul este obligat să îşi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze însă în funcţie de natura hotărârii, aspect ce trebuie analizat în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, dispoziţiile art. 6 din Convenţie implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor procedurale pe care o parte le poate utiliza în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de la Strasbourg, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează individul împotriva arbitrarului, în sensul că decizia instanţei trebuie să conţină motive suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept invocate de părţile litigante - argumente de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 17. În continuare, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 23 şi 24, Curtea Constituţională a amintit jurisprudenţa sa, potrivit căreia obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). Astfel, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părţilor (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 171). În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit propriei jurisprudenţe şi celei a instanţei europene de contencios al drepturilor omului, nu numai că motivarea permite o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, motivarea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii, iar, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36 şi 38-41). Plecând de la aceste premise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se realizează prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei, astfel că trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). 18. În acest context, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 25 şi 26, Curtea Constituţională a subliniat cele anterior menţionate referitor la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Aşa fiind, curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a şterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a soluţionat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din cod. Curtea a apreciat că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, ci constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. 19. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 263 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 25 august 2022. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Ovidiu Paştiu în Dosarul nr. 2.824/85/2017 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
