Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionela Manea, Ecaterina Ionela Brişcă şi Marinela Ionela Nedelescu în Dosarul nr. 17.986/236/2016/a1 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 828D/2017. 2. La apelul nominal răspund autoarele excepţiei, reprezentate de domnul avocat Tiberius Bărbăcioru, din cadrul Baroului Bucureşti. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată că textul criticat a mai făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, excepţiile fiind respinse, ca neîntemeiate, şi se solicită schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pentru argumentele invocate în prezenta cauză. Se arată că prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, garanţia asistenţei juridice obligatorii fiind extinsă de la faza judecăţii şi la faza camerei preliminare. Se susţine că, în acest fel, textul criticat creează discriminare între persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în etapa urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în etapa camerei preliminare şi în cea a judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani cu atât mai mult cu cât etapa camerei preliminare se poate finaliza cu restituirea dosarului la procuror. Un alt argument în sprijinul reconsiderării jurisprudenţei Curţii Constituţionale invocate este acela al regândirii structurii procesului penal, conform Codului de procedură penală în vigoare. Se susţine că, potrivit acestuia, etapa urmăririi penale nu mai este una formală, putându-se pronunţa hotărâri penale de condamnare, exclusiv pe baza probelor administrate în etapa urmăririi penale, ca urmare a necontestării acestora sau a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Se arată că, astfel, se poate ajunge la situaţia pronunţării unei hotărâri de condamnare, în situaţiile anterior menţionate, fără ca inculpatul să fi beneficiat de asistenţă juridică în etapa urmăririi penale. Se mai susţine că lipsa garanţiei dreptului la apărare analizată nu poate fi acoperită de prevederile art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât, în practică, acestea nu sunt aplicate decât în mod excepţional. Pentru aceste motive, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că textul criticat a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, în repetate rânduri, ocazii cu care Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate, ca neîntemeiate. Se susţine că dreptul la asistenţă juridică obligatorie nu trebuie confundat cu dreptul la apărare, cel dintâi nefiind garantat constituţional în orice fază a procesului penal. Se arată că legiuitorul este cel care are atribuţia de a stabili cazurile în care dreptul la asistenţă juridică obligatorie este garantat. Se susţine că nu există elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia analizată şi se solicită menţinerea acestei jurisprudenţe. Se mai arată că inculpatul are posibilitatea de a-şi angaja un apărător ales pe tot parcursul procesului penal, aspect ce reprezintă o garanţie a dreptului la apărare. Se susţine că, prin modificarea prevederilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, legiuitorul a corelat textul criticat cu prevederile art. 344 alin. (3) din Codul de procedură penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 9 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 17.986/236/2016/a1, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionela Manea, Ecaterina Ionela Brişcă şi Marinela Ionela Nedelescu, într-o cauză aflată în stadiul procesual al camerei preliminare. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că neasigurarea asistenţei juridice obligatorii, în cursul urmăririi penale, pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, în condiţiile asigurării acestui drept în cursul procedurii în cameră preliminară şi al judecăţii, pentru aceleaşi categorii de infracţiuni, nu poate fi justificată din punct de vedere constituţional, având în vedere că şi urmărirea penală reprezintă o etapă a procesului penal. Se susţine că urmărirea penală este de o însemnătate majoră, întrucât probele administrate în această fază constituie unicul temei al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, în cazul recunoaşterii învinuirii, conform art. 375 şi art. 377 din Codul de procedură penală, şi în cel al necontestării probelor, potrivit art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Se arată că dispunerea, în condiţiile reglementate prin dispoziţiile procesual penale anterior enumerate, unor condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, în lipsa asigurării asistenţei juridice obligatorii în etapa urmăririi penale, este de natură a încălca dreptul la apărare al persoanei condamnate. Se susţine că, pentru a nu fi lipsit de conţinut, dreptul la apărare trebuie garantat, în etapa urmăririi penale, în condiţii similare garantării sale în etapa camerei preliminare şi în cea a judecăţii. Se arată, totodată, că în lipsa garantării dreptului la apărare, prin asigurarea asistenţei juridice obligatorii, în etapa urmăririi penale, pentru infracţiunile prevăzute la art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, dreptul la un proces echitabil devine iluzoriu, întrucât o astfel de reglementare încalcă principiul egalităţii armelor, opunând suspectului sau inculpatului, care este lipsit de asistenţă juridică de specialitate, organele statului, aflate pe o poziţie dominantă, consolidată prin specializarea juridică a acestora şi prin rolul de coordonare pe care îl au, în etapa procesului penal analizată. Se mai susţine că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală contravin principiului egalităţii în drepturi, întrucât creează discriminare între persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat, aflate în cursul urmăririi penale, care sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, şi persoanele acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, aflate în etapa camerei preliminare sau a judecăţii, prin asigurarea, doar în cazul celor din urmă, a asistenţei juridice obligatorii. Se susţine că această diferenţă de tratament juridic nu poate fi justificată, întrucât persoanele anterior menţionate se află în situaţii similare. 7. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 328 din 24 mai 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcându-se trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 328 din 24 mai 2016, prin care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă, ca neîntemeiată. 10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că textul criticat a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, şi că îşi menţine punctele de vedere reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016 şi nr. 506 din 5 iulie 2016. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autoarelor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Asistenţa juridică este obligatorie: [...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani“. 14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, şi Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată. 16. Prin Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi lit. c) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul judecăţii. Art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 17. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat Curtea printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi lit. c) şi al art. 91 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, Decizia nr. 80 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 21 februarie 2006, Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008, Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008, Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010, Decizia nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011). 18. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege. 19. Totodată, Curtea a reţinut şi faptul că tocmai norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală - care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer -, asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. 20. Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. 21. De asemenea, Curtea nu a putut reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de art. 90 lit. b) şi lit. c) din Codul de procedură penală, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană. 22. În fine, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a procurorului existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe suspect sau inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Altfel spus, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. 23. Întrucât, până în prezent, nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă, diferenţă determinată de specificul celor două etape procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Cu toate acestea, astfel cum s-a reţinut prin jurisprudenţa mai sus invocată, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionela Manea, Ecaterina Ionela Brişcă şi Marinela Ionela Nedelescu în Dosarul nr. 17.986/236/2016/a1 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
