Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“, precum şi ale art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Dragoş Rusu în Dosarul nr. 20.638/211/2018/a1* al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 84D/2021. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi ale art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 521 din 24 septembrie 2019 şi nr. 769 din 28 noiembrie 2019. Totodată, solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 13 februarie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea penală F.N. din 10 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 20.638/211/2018/a1*, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“, precum şi ale art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florin Dragoş Rusu într-o cauză având ca obiect procedura camerei preliminare, în care o parte dintre cererile şi excepţiile invocate de autor au vizat constatarea nulităţii relative a unor mijloace de probă administrate în faza de urmărire penală, precum şi critici privind neregularitatea actului de sesizare din perspectiva descrierii insuficiente a acuzaţiei penale aduse inculpatului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că soluţia legislativă cuprinsă în art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la încunoştinţarea avocatului suspectului sau inculpatului în legătură cu data şi ora efectuării actelor de urmărire penală, este neconstituţională. Totodată, autorul excepţiei motivează relaţia de contrarietate dintre art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală şi dispoziţiile constituţionale invocate, susţinând că prevederile criticate sunt neconstituţionale întrucât stabilesc în sarcina sa obligaţia de a face proba unui fapt negativ, absolut, viitor, aspect care contrazice esenţa sancţiunii nulităţii relative. Susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu presupun, cu necesitate, o formulare detaliată a acuzaţiei, cu precizarea acţiunilor sau inacţiunilor concrete ce i se impută acuzatului şi a tuturor împrejurărilor ori mijloacelor efectiv folosite la săvârşirea faptei, precum şi a formei de vinovăţie reţinute, şi temeiurile avute în vedere pentru determinarea acesteia. 6. Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, reţine că este atributul exclusiv al legiuitorului să reglementeze cauzele de nulitate absolută. Curtea Constituţională a recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci doar atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 şi reţine că lipsa încunoştinţării apărătorului privind efectuarea actelor de urmărire penală şi sancţionarea cu nulitatea absolută a acestor acte apar ca fiind excesive, în condiţiile în care există întotdeauna posibilitatea de a se solicita refacerea actului de urmărire penală. Din perspectiva procesului penal, scopul normelor procedurale nu este acela de a îngreuna cât mai mult desfăşurarea urmăririi penale, fără însă a se aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului, drept care poate fi respectat în condiţiile sancţionării neîncunoştinţării apărătorului prin nulitatea relativă. Reţine, de asemenea, că dovedirea faptului că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului pentru a putea atrage sancţiunea nulităţii relative nu reprezintă un fapt negativ, absolut, viitor, fiind o condiţie care ţine de esenţa nulităţii relative, existentă în legislaţia română din anul 1937 până în prezent, nu reprezintă o sarcină excesivă a inculpatului şi oferă posibilitatea inculpatului de a solicita refacerea actului, iar simpla nemulţumire a inculpatului nu constituie motiv de neconstituţionalitate a normei criticate. 7. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, având în vedere că vizează interpretarea şi aplicarea legii procesual penale, aspect care intră în atribuţiile exclusive ale instanţelor judecătoreşti. În concret, apreciază că autorul excepţiei de neconstituţionalitate urmăreşte stabilirea unui standard minim de descriere a faptei reţinute în sarcina inculpatului, care să fie respectat de Ministerul Public la întocmirea rechizitoriului. Or, pe de o parte, în cazul în care excepţia ar fi considerată admisibilă, apreciază că instanţa de contencios constituţional s-ar afla în imposibilitatea de a stabili un standard minim şi general valabil, de exemplu, prin impunerea descrierii a cel puţin trei mişcări corporale ale autorului în săvârşirea faptei de care este acuzat, a poziţiei inculpatului în raport cu persoana vătămată şi a distanţei dintre aceştia, exprimată în centimetri sau metri, a datei şi orei exacte, a descrierii mâinii folosite de inculpat, aşa cum a fost criticat rechizitoriul în cursul procedurii de cameră preliminară. Pe de altă parte, chiar dacă printr-o excepţie de neconstituţionalitate s-ar impune standardul descrierii detaliate a acuzaţiei, înţelesul şi aplicarea acestuia constituie în final tot atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti de a stabili în ce măsură standardul a fost respectat la întocmirea rechizitoriului. În ceea ce priveşte descrierea formei de vinovăţie în cuprinsul actului de sesizare, judecătorul constată că o asemenea cerinţă rezultă din dispoziţiile legale criticate, fiind necesar să se indice dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă. În fine, reţine că interpretarea şi aplicarea legii, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu reprezintă un motiv de inadmisibilitate care să poată fi constatat de instanţa judecătorească în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“, precum şi ale art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală. Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“, precum şi ale art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 281 alin. (1) lit. f): „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: [...] f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.“; – Art. 282 alin. (1): „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“; – Art. 328 alin. (1): „(1) Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei [...].“ 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind valorile supreme ale statului de drept şi principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană, precum şi dispoziţiilor art. 6 alin. (1) privind dreptul la informare cu privire la acuzare şi ale art. 7 alin. (2) referitor la dreptul de acces la materialele cauzei din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale şi prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. a), b) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, respectiv dreptul la apărare. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. Critica autorului este formulată în sensul că soluţia legislativă cuprinsă în normele precitate, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la încunoştinţarea avocatului suspectului sau inculpatului în legătură cu data şi ora efectuării actelor de urmărire penală, este neconstituţională. Curtea constată că motive de neconstituţionalitate identice celor formulate în prezenta cauză au fost examinate prin Decizia nr. 104 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. 14. În motivarea soluţiei sale, la paragrafele 19-25 ale deciziei menţionate anterior, Curtea a reţinut că situaţiile în care este obligatorie asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se regăsesc în art. 93 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ. Totodată, art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestor obligaţii este garantată prin art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii, ca efect al publicării Deciziei nr. 88 din 13 februarie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. 15. Curtea a reamintit că asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a constatat că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 24, trebuie să fie efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezenţa unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivităţii acestui drept. Aceasta deoarece prin „asistarea“ inculpatului de către apărător se înţelege nu numai prezenţa fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci şi „acordarea asistenţei juridice“, deci acordarea de sfaturi inculpatului în ceea ce priveşte acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în proces şi exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că, prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie, legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 36). Totodată, Curtea a reţinut că din economia dispoziţiei art. 90 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută atunci când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 24). De asemenea, Curtea a statuat că, în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018). Reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. O atare reglementare generează o obligaţie în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Reglementarea menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci, prin depunerea diligenţelor necesare, să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 39). În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat că este în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 40). 16. În aceste condiţii jurisprudenţiale şi de reglementare, Curtea a reţinut că, pe de o parte, asistenţa juridică obligatorie implică, de principiu, obligaţii în sarcina organelor judiciare, corelative drepturilor suspectului, ale inculpatului, precum şi ale celorlalte părţi din procesul penal. Pe de altă parte, asistenţa juridică obligatorie presupune respectarea drepturilor apărătorului - detaliate în art. 92, 94 şi 95 din cap. VII al titlului III al părţii generale a Codului de procedură penală, dedicat asistenţei juridice şi reprezentării. Nerespectarea acestor din urmă drepturi însă nu se poate converti într-un caz de nulitate absolută în care producerea vătămării se află sub puterea unei prezumţii legale juris et de jure. Astfel, Curtea a constatat că - în ipoteza nerespectării solicitării avocatului suspectului sau al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente de a fi încunoştinţat despre data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau în cazul nerespectării dreptului acestuia la consultarea dosarului - apărătorul nemulţumit poate formula plângere, potrivit art. 336 şi 339 din Codul de procedură penală, plângere ce va fi soluţionată de procurorul ierarhic superior. Cu alte cuvinte, Curtea, în acord cu jurisprudenţa anterior citată, constată că asistenţa juridică obligatorie se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, iar nu într-un drept al avocatului părţilor şi subiecţilor procesuali principali, sancţiunea nulităţii absolute, care implică existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în niciun mod, protejând - în ipoteza normei procesual penale criticate - realizarea drepturilor suspectului, ale inculpatului, precum şi ale celorlalte părţi din procesul penal. 17. Distinct de considerentele anterior menţionate, în raport cu criticile formulate, Curtea reţine că nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă, în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală. Curtea observă, de altfel, că autorul excepţiei solicită ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină cu privire la orice incident referitor la asistarea de către apărător a suspectului sau a inculpatului, care relevă sau nu o încălcare a vreunei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. Or, o asemenea reglementare ar presupune că invocarea încălcării oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă - nulitatea absolută -, consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale, astfel că, având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 18. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate motive de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019. 19. În motivarea soluţiei sale, analizând cele două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută -, Curtea a constatat, în paragrafele 33-46 ale deciziei precitate, că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. De asemenea, Curtea, făcând referire la Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. 20. Totodată, Curtea a observat că noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului [prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională]. 21. Nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică şi, respectiv, modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării anumitor norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (Legalitatea procesului penal) şi ale art. 282 (Nulităţile relative) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 şi 31). 22. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative - potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticat în cauză - vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune şi, chiar dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului, fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 20). 23. În aceste condiţii, Curtea a constatat că nulităţile exprese sau „textuale“ sunt acele sancţiuni procedurale expres prevăzute de lege, pe când cele implicite (virtuale) sunt „deduse“ fie din scopul urmărit de o dispoziţie legală, fie din formularea utilizată de legiuitor ori din spiritul legii. Semnificaţia nulităţilor exprese se reflectă în plan probatoriu, prin instituirea unei prezumţii de vătămare. Beneficiază de prezumţie cel ce invocă aplicarea sancţiunii nulităţii exprese. Nulitatea relativă însă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Totodată, Curtea a observat că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie despre o acceptare tacită, fie despre neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Aşadar, se face distincţia între noţiunea de vătămare şi cea de interes de a invoca şi de a obţine nulitatea, aceasta din urmă reprezentând o condiţie generală de exerciţiu a oricărei cereri în justiţie. Alături de interes, vătămarea este o cerinţă suplimentară, pentru invocarea nulităţii relative. 24. Cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. De altfel, Curtea a reţinut că, nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 28). În ceea ce priveşte normele privind reglementarea administrării probelor, Curtea a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017, paragraful 29, că acestea au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective. 25. Curtea a reţinut, totodată, că actuala lege procesual penală introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, instanţa de control constituţional a observat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). În acest sens, Curtea a constatat că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific, care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi de a pronunţa o hotărâre potrivit propriei aprecieri). 26. De asemenea, Curtea a constatat că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi; delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesulverbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.). 27. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că excluderea probelor nu este o sancţiune de sine stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe - cerere formulată şi de către autorul excepţiei din prezenta cauză - trebuie să se constate că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei. 28. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. De asemenea, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Prin „vătămare“ se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură să le asigure apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal. Din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală şi a celor reţinute de doctrină, Curtea a constatat că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite să o invoce (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, paragrafele 60 şi 61). În speţă, fiind vorba despre încălcarea normelor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea a reţinut că, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată. În consecinţă, Curtea a constatat, în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, că, în mod particular, doar dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, legea procesual penală anterioară reglementând sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure. Astfel, Curtea a reţinut că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel încât a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. 29. Având în vedere considerentele jurisprudenţiale menţionate, Curtea constată că orice încălcare a normelor relative la drepturile procesuale, inclusiv în materia probaţiunii, poate determina o vătămare a drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali, dovedirea vătămării de către aceştia, alături de impunerea, prin lege, şi a altor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, constituind o condiţionare a accesului liber la justiţie, justificată prin restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca nulitatea relativă, în vederea asigurării ordinii de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. De altfel, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, Curtea reţine că această condiţionare a anulării actului de procedură care nu îndeplineşte prescripţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii. 30. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată că au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate a posteriori, prin Decizia nr. 205 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 5 septembrie 2022, instanţa de control constituţional respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. În decizia menţionată, în paragrafele 21-30, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală vizează elementele pe care trebuie să le conţină rechizitoriul, şi anume: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cu menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din acelaşi cod referitor la cuprinsul ordonanţei procurorului; datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia; probele şi mijloacele de probă; cheltuielile judiciare; menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală cu privire la măsurile preventive sau asigurătorii şi la măsurile de siguranţă; dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Potrivit prevederilor art. 328 alin. (2) din Codul de procedură penală, rechizitoriul mai trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează să fie citate. 31. Cu privire la modalitatea de descriere a faptei reţinute în sarcina inculpatului, Curtea a constatat că rechizitoriul trebuie să facă referire pe scurt atât la datele privitoare la faptă, cât şi la împrejurările în care aceasta a fost comisă, unde şi când a fost săvârşită, prin ce mijloace şi pentru ce motive etc., fiecare faptă expusă şi fiecare afirmaţie făcută în rechizitoriu fiind sprijinite pe referiri la probele existente. De asemenea, în rechizitoriu trebuie menţionate explicaţiile date de inculpat cu privire la învinuirea care i se aduce, atât atunci când acesta şi-a recunoscut vina, cât şi atunci când nu şi-a recunoscut-o, în acest ultim caz arătându-se obiecţiile şi probele pe care le-a prezentat în apărare. Curtea a observat că, deşi rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reţinute în sarcina acuzatului, încadrarea juridică şi probele pe care se întemeiază învinuirea, încadrarea juridică dată de procuror este una provizorie, fiind supusă cenzurii instanţei de judecată şi susceptibilă de a fi schimbată ori de câte ori aceasta constată că fapta reţinută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din partea procurorului sau, chiar dacă a fost corectă încadrarea iniţială, se impune schimbarea ei în raport cu modificările intervenite cu privire la situaţia de fapt, ca urmare a administrării de probe. Aşadar, esenţial este ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu cu toate elementele ce au relevanţă sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, astfel încât să fie înlăturată orice îndoială cu privire la obiectul judecăţii şi inculpatul să nu fie împiedicat să se apere. 32. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care - în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat de prevederile art. 6 din Convenţie - a statuat că, în materie penală, o informare precisă şi completă asupra acuzaţiei formulate împotriva unei persoane reprezintă o condiţie esenţială a caracterului echitabil al procedurii. Astfel, prin reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din Convenţie s-a urmărit ca o atenţie specială să fie acordată imperativului încunoştinţării inculpatului cu privire la acuzaţie, în condiţiile în care rechizitoriul joacă un rol determinant în legalitatea urmăririi penale, întrucât persoana trimisă în judecată este în mod oficial notificată cu privire la baza juridică şi factuală a acuzaţiei ce i se aduce. În numeroase cauze, Curtea de la Strasbourg a reţinut că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie recunosc acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, atât cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, cât şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 51, Hotărârea din 1 martie 2001, pronunţată în Cauza Dallos împotriva Ungariei, paragraful 47, şi Hotărârea din 19 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Mattei împotriva Franţei, paragraful 35). Aşa fiind, Curtea de la Strasbourg a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 70-71). 33. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că rechizitoriul mai poate cuprinde şi orice alte precizări/menţiuni pe care procurorul le apreciază ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei, situaţie pentru care legiuitorul a utilizat, într-un mod clar şi neechivoc, în cuprinsul prevederilor art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, sintagma „alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei“. Referitor la invocarea, în susţinerea excepţiei, a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât textele de lege care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă norme de procedură, iar nu prevederi penale de incriminare. 34. În plus, Curtea a observat că autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de aplicare de către procuror a textelor de lege criticate, similar prezentei cauze. Or, instanţa de control constituţional a reţinut că eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a normelor criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a instanţelor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei din această perspectivă ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Dragoş Rusu în Dosarul nr. 20.638/211/2018/a1* al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“, precum şi ale art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
