Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 507/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 628D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că însăşi plângerea ce poate fi formulată împotriva unei ordonanţei prin care este dispusă măsura controlului judiciar reprezintă o cale de atac, în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar legiuitorul nu are obligaţia constituţională sau convenţională de a reglementa un număr succesiv de căi de atac în ipoteza juridică invocată. Se arată, totodată, că neconstituţionalitatea art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală este dedusă de autorul excepţiei şi prin compararea acestuia cu art. 204 din Codul de procedură penală. Or nici pentru măsurile preventive reglementate prin art. 204 anterior menţionat legiuitorul nu a prevăzut un număr dublu de căi de atac, singura diferenţă fiind aceea că ele pot fi luate exclusiv de judecător, împotriva dispunerii lor existând doar calea de atac a contestaţiei. Prin urmare, există o similitudine între cele două ipoteze juridice invocate de autorul excepţiei în privinţa numărului căilor de atac prevăzute pentru contestarea măsurilor preventive dispuse conform dispoziţiilor procesual penale mai sus invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 507/105/2017, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian Mihai într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă, ca tardivă, plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva ordonanţei procurorului de dispunere a măsurii preventive a controlului judiciar. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanei interesate să formuleze o cale de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează contestaţia cu privire la ordonanţa procurorului de dispunere a controlului judiciar. Se susţine că neasigurarea unei căi de atac eficiente, care să ducă la o dublă verificare a actelor emise de procuror în etapa urmăririi penale, echivalează cu lipsa unei căi efective de atac în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-o materie cu implicaţii importante asupra drepturilor fundamentale ale persoanei, cum este cea a dreptului penal. Se susţine, totodată, încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor constituţionale ale art. 129, care obligă la asigurarea căilor de atac împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fond. Se mai arată că dispoziţiile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală contravin, totodată, prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Se susţine, de asemenea, că amânarea soluţionării plângerii formulate în dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate este de natură a încălca cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, prin care a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală, făcându-se trimitere la considerentele deciziei anterior menţionate. 6. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că legiuitorul are dreptul să reglementeze căile de atac care pot fi promovate în materia măsurilor preventive şi, în general, împotriva hotărârilor judecătoreşti şi că o situaţie juridică similară există în materia măsurilor asigurătorii luate de procuror şi a modului de aducere la îndeplinire a acestora, prevăzute la art. 250 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată care este definitivă. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 21 şi art. 129 din Constituţie, întrucât legiuitorul are libertatea de a prevedea numărul căilor de atac la care pot apela procurorul şi părţile, în materia măsurilor preventive şi în cadrul procesului penal, în general. Se arată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii, iar, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, exercitarea dreptului fundamental anterior menţionat putând fi supusă unor condiţionări de fond şi de formă. Se arată, totodată, că o situaţie similară este reglementată în materia măsurilor asigurătorii, prin dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie nu garantează folosirea tuturor căilor de atac în toate categoriile de cauze şi se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, conform căreia legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Se conchide că prevederile art. 213 din Codul de procedură penală reprezintă, în sine, o garanţie a realizării dreptului de acces la justiţie. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă.“ 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală constituie regula generală în materia căii de atac cu care pot fi atacate încheierile prin care se dispune cu privire la măsurile preventive în cursul urmăririi penale. Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa sesizată cu rechizitoriul, prin care acesta se pronunţă asupra măsurilor preventive, poate fi formulată contestaţie, care va fi soluţionată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, art. 204 din Codul de procedură penală reglementând întreaga procedură de soluţionare a contestaţiei astfel formulate. 15. Spre deosebire de prevederile legale mai sus invocate, dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, ce reglementează calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, care constituie, de fapt, diferenţa specifică a prevederilor art. 204 din Codul de procedură penală, prevăd o excepţie de la regulile prevăzute prin aceste din urmă dispoziţii legale, întrucât reglementează o cale de atac intitulată „plângere“, care poate fi promovată împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost luată măsura controlului judiciar, şi nu împotriva unei încheieri a judecătorului de drepturi şi libertăţi. Această plângere poate fi adresată, conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. În continuare, art. 213 anterior menţionat reglementează o procedură de soluţionare a plângerii similară celei prevăzute pentru soluţionarea contestaţiei reglementate la art. 204 din Codul de procedură penală, potrivit art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea fiind definitivă. 16. Alin. (6^1) a fost introdus în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală prin art. II pct. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 17. Cu toate că, aparent, imposibilitatea atacării cu contestaţie, conform art. 204 din Codul de procedură penală, a încheierii pronunţate potrivit art. 213 din Codul de procedură penală este de natură a lipsi inculpatul şi procurorul de o cale de atac consacrată în materia măsurilor preventive, în realitate, soluţia legislativă criticată oferă toate garanţiile procesuale asigurate prin prevederile art. 204 din Codul de procedură penală. Aceasta, întrucât atât contestaţia reglementată la art. 204 antereferit, cât şi plângerea prevăzută la art. 213 din Codul de procedură penală, asigură, fiecare, o cale de atac unică împotriva actului prin care a fost dispusă măsura preventivă avută în vedere. Diferenţa de reglementare dintre cele două proceduri, ce constă în soluţionarea contestaţiei prevăzute la art. 204 din Codul de procedură penală de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară celei care a fost sesizată prin rechizitoriu, în timp ce plângerea, reglementată la art. 213 din acelaşi cod, este soluţionată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în fond, este dată de faptul că, potrivit art. 211 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă de către procuror, prin ordonanţă, care este supusă controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi. În mod similar, este reglementată, la art. 216 din Codul de procedură penală, dispunerea controlului judiciar pe cauţiune, în cadrul căruia prevederile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. De asemenea, măsura preventivă a reţinerii este dispusă, conform art. 209 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, de către organele de cercetare penală sau de către procuror, în cazul acesteia prevederile art. 209 şi 210 din Codul de procedură penală prevăzând o procedură specifică de contestare. Spre deosebire de procedura specifică celor trei măsuri preventive anterior arătate, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi dispuse doar de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere. Prin urmare, având în vedere că măsurile preventive analizate sunt luate de organe judiciare diferite, prin acte diferite, legiuitorul a înţeles să prevadă căi de atac diferite, în reglementarea procedurii de control al respectivelor acte. Acest aspect nu este însă de natură a determina asigurarea a două căi ordinare de atac împotriva ordonanţei prin care procurorul dispune măsura controlului judiciar, atât a plângerii, reglementată prin art. 213 din Codul de procedură penală, cât şi a contestaţiei, prevăzută la art. 204 din acelaşi cod, soluţia legislativă analizată satisfăcând exigenţele art. 13 din Convenţie, care prevăd dreptul la un remediu efectiv. 18. În acelaşi sens este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 7 decembrie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2016, prin care, pentru argumente similare celor mai sus invocate, s-a stabilit că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „este greu de acceptat ca în cazul unor măsuri preventive mult mai intruzive dispuse de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum sunt arestul la domiciliu sau arestarea preventivă, să existe o singură cale de atac, conform normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, în timp ce, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror, aceasta să poată face obiectul unei duble cenzuri - mai întâi plângerea formulată în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi contestaţia formulată în condiţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. Modalitatea în care este reglementată măsura controlului judiciar în actuala legislaţie, în sensul existenţei unei unice căi de atac împotriva luării ori prelungirii acesteia, nu contravine dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO). Posibilitatea de a ataca în faţa unui judecător de drepturi şi libertăţi luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar dispuse de către procuror echivalează cu materializarea dreptului la un «recurs» efectiv în faţa unei instanţe (în cazul nostru, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi), drept impus de dispoziţiile art. 13 din CEDO.“ S-a arătat, totodată, că „un alt argument în favoarea unicităţii căii de atac în cazul măsurii controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror are în vedere restituirea dosarului de urmărire penală procurorului după soluţionarea plângerii formulate în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii prin care a fost soluţionată plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, fără a se menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri. Împrejurarea că durata termenului de restituire a dosarului este identică cu durata termenului de exercitare a contestaţiei potrivit normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate conduce la concluzia că, doar în situaţia luării măsurii controlului judiciar de către procuror, voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de recunoaştere a două căi de atac distincte, ce pot fi exercitate succesiv, prima potrivit normei speciale [art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală], iar cea de-a doua potrivit normei generale [art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală], căci aceasta ar contraveni principiului specialia generalibus derogant.“ 19. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală respectă exigenţele art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 129 din Constituţie. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 507/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
