Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală (sub aspectul citării petentului şi a intimaţilor), excepţie ridicată de Pompiliu Gheorghe Stan în Dosarul nr. 3.473/120/2019 al Tribunalului Dâmboviţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 79D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.350D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, ale art. 319 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Matei Datcu, Liliana Camelia Datcu şi Matei Alin Datcu în Dosarul nr. 627/36/2019/a2 al Judecătoriei Constanţa. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.350D/2020 la Dosarul nr. 79D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional. În acest sens invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 529 din 11 iulie 2017 şi nr. 530 din 11 iulie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 13 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.473/120/2019, Tribunalul Dâmboviţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală (sub aspectul citării petentului şi a intimaţilor). Excepţia a fost ridicată de Pompiliu Gheorghe Stan într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autor împotriva unei ordonanţe a procurorului a cărei soluţie de clasare a fost menţinută de procurorul ierarhic superior. 8. Prin Încheierea nr. 1.566 din 11 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 627/36/2019/a2, Judecătoria Constanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, ale art. 319 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Matei Datcu, Liliana Camelia Datcu şi Matei Alin Datcu într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autori împotriva unei soluţii de clasare. În speţă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, iar solicitarea petenţilor - autori ai excepţiei de neconstituţionalitate de continuare a urmăririi penale, în vederea schimbării temeiului clasării dispus în cauză, a fost respinsă prin ordonanţa procurorului, în baza art. 18 şi 319 din Codul de procedură penală, cu motivarea că autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu au calitatea de suspect sau de inculpat în cauză, fiind doar făptuitori. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală nu oferă posibilitatea făptuitorilor (calitate pe care o au, în cauză, petenţii - autori ai excepţiei de neconstituţionalitate) să formuleze cereri sau să ridice excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. Susţin că această posibilitate este recunoscută doar în situaţia în care în cauză s-a pus în mişcare acţiunea penală. Totodată, arată că prin ordonanţa procurorului s-a respins cererea de continuare a urmăririi penale, sens în care acesta a avut în vedere dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivat de faptul că petenţii, autori ai excepţiei de neconstituţionalitate, nu au calitatea de suspect sau de inculpat în cauză, ci doar de făptuitori, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile pentru a se cere continuarea urmăririi penale. O altă critică priveşte, în esenţă, faptul că dispoziţiile art. 341 alin. (2) fraza întâi din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale din perspectiva menţiunilor referitoare la citare (în cadrul acestei proceduri judiciare fiind menţionat că se citează petentul şi intimaţii), apreciindu-se că, prin citarea intimaţilor, se pot cita în calitate de părţi şi persoane care au în procesul penal calitate de martori, aspect ce ar contraveni dreptului la un proces echitabil. Totodată, se susţine că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, întrucât nu reglementează o cale de atac în ipoteza în care este respinsă ca nefondată plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. 10. Tribunalul Dâmboviţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens reţine că citarea petentului şi a intimaţilor este, în fapt, o garanţie a dreptului la un proces echitabil, deoarece se dă posibilitatea persoanelor interesate de soluţionarea unor plângeri la soluţia parchetului de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată de a participa la această procedură penală specifică şi a-şi susţine punctul de vedere. Consideră că aspectul că noţiunea de intimat are o accepţiune particulară în funcţie de procedura penală în cadrul căreia se regăseşte şi aceasta este diferită faţă de accepţiunea clasică, grefată pe un proces penal în cadrul căruia a existat sesizarea instanţei penale prin rechizitoriu, nu are relevanţă din perspectiva unei eventuale neconstituţionalităţi a textului de lege. Reţine că în cazul plângerii împotriva soluţiei de neurmărire penală sau netrimitere în judecată are calitatea de intimat persoana interesată de soluţionarea plângerii. Reţine, totodată, că o plângere penală poate fi mai mult sau mai puţin explicită în ceea ce priveşte menţionarea tuturor persoanelor faţă de care se formulează şi pentru care se indică sau nu săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni şi se poate ca eventualele incertitudini din acest punct de vedere să fi scăpat unui examen de regularitate dintre cele reglementate de art. 294 din Codul de procedură penală. Apreciază că, într-o asemenea situaţie, identificarea intimaţilor cade în sarcina instanţei sesizate, prin verificarea faţă de care persoane s-a formulat plângere penală, un criteriu important fiind şi constatarea persoanelor faţă de care s-a dispus comunicarea soluţiei parchetului. Faptul că aceste persoane, identificate drept intimaţi în sensul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, au fost audiate în calitate de martor de către organele de cercetare penală (în scopul de a verifica, spre exemplu, existenţa faptei penale sesizate) nu împiedică citarea lor, calitatea în care sunt chemate să participe la procedura în faţa instanţei nefiind cea de martori, ci de intimaţi (în sensul de persoane interesate de soluţia ce se va pronunţa şi care sunt astfel invitate să îşi exprime un punct de vedere tocmai în virtutea dreptului lor la un proces echitabil). 11. Judecătoria Constanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, citează considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 529 din 11 iulie 2017. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18, ale art. 319 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 91 şi 94 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. În Dosarul nr. 79D/2020, deşi a fost sesizată de către instanţa de judecată numai cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea se va pronunţa şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8), ridicată de autor prin notele scrise aflate la dosar, dar cu care nu a fost sesizată, având în vedere faptul că instanţa, dintr-o posibilă eroare materială, nici nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acesteia şi nici nu a sesizat Curtea cu soluţionarea acesteia. În consecinţă, în cazul în care Curtea nu s-ar pronunţa asupra acestei excepţii, omisiunea s-ar răsfrânge în mod inadmisibil asupra dreptului autorului excepţiei ca aceasta să fie examinată şi nu ar duce decât la o întârziere nejustificată în soluţionarea cauzei, întrucât partea ar putea din nou să ridice excepţia, iar instanţa de judecată va trebui să repete sesizarea Curţii, prin încheiere. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 18: "În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal." – Art. 319 alin. (1): "În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale." – Art. 341 alin. (2) şi (8): "(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. [...](8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă." 16. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor formulate în prezenta cauză prin Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. 18. În motivarea deciziei sale, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc participanţii în procesul penal ca fiind organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, art. 33 din Codul de procedură penală arată, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. 19. Astfel, Codul de procedură penală nu reglementează făptuitorul ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 146^1 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate, Curtea a reţinut că prin „făptuitor“ se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. 20. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27). 21. Curtea a reţinut, totodată, că dispoziţiile art. 319 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 18 din Codul de procedură penală, prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că această soluţie juridică, criticată de autorii excepţiei, apare ca fiind corectă prin raportare la considerentele mai sus invocate. Astfel, doar suspectul şi inculpatul au calitatea procesuală necesară pentru a formula o cerere cum este cea reglementată prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece doar aceştia au calitatea de participanţi în procesul penal, conform art. 29 din acelaşi cod. Având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, întrucât doar în privinţa acestora există suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Aceasta întrucât procedura reglementată la art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate demonstrarea nevinovăţiei unor astfel de persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care se consideră nevinovate şi care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni de a-şi demonstra nevinovăţia, obligând organele judiciare ca, în urma formulării unei cereri conform dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea procesului penal. 22. Spre deosebire de suspect şi de inculpat, făptuitorul nu are, ab initio, calitatea procesuală necesară în vederea formulării unei cereri de continuare a urmăririi penale, acesta nefiind participant în procesul penal, conform art. 29 din Codul de procedură penală. De asemenea, făptuitorul nu poate avea nici interesul procesual de a promova o asemenea cerere, deoarece împotriva sa nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi nu există suspiciuni rezonabile cu privire la potenţiala comitere de către el a unor infracţiuni. Prin urmare, interesul procesual al acestuia nu poate consta în dovedirea propriei nevinovăţii, întrucât nu au fost formulate împotriva sa acuzaţii susţinute prin administrarea de probe care să pună în discuţie o eventuală răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, ci, mai degrabă, aceasta constă în determinarea organelor judiciare să constate una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv că fapta nu există, că ea nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, că nu există probe că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. 23. De altfel, Curtea a constatat că remediul procesual prevăzut de legiuitor, în situaţia analizată, este cel reglementat la art. 339 şi 340 din Codul de procedură penală, adică acela al formulării de către persoana aflată în situaţia invocată de autorii excepţiei a unei plângeri împotriva ordonanţei de clasare a procurorului, conform art. 339 din Codul de procedură penală, şi, respectiv, împotriva soluţiei de neurmărire, potrivit art. 340 din acelaşi cod, prin care poate fi solicitată constatarea existenţei uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. În soluţionarea acestei plângeri, judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, poate schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. 24. Având în vedere aceste considerente, Curtea nu a reţinut încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituţionale ce reglementează prezumţia de nevinovăţie, întrucât, pe de o parte, această prezumţie subzistă până la constatarea printr-o hotărâre definitivă a vinovăţiei persoanei care a săvârşit fapte prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat prin considerentele mai sus invocate, în privinţa făptuitorului nu există nici măcar standardul minim, prevăzut de legea procesual penală, al existenţei unei suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, precitată). 25. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, pentru aceleaşi motive, mai sus arătate, Curtea a reţinut că făptuitorul, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, conform art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această diferenţă este generată de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferenţă este de natură a justifica acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). În această privinţă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 26. În ceea ce priveşte încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune, în esenţă, accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, în vederea valorificării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). Or, Curtea a reţinut că nu există un interes legitim al făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor legale criticate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi, prin urmare, nici a dispoziţiilor art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, tot Curtea Constituţională a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005). 27. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât procedura reglementată prin prevederile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu presupune existenţa unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea de către persoana aflată în situaţia procesuală invocată de autorii excepţiei a unei fapte prevăzute de legea penală şi nici formularea împotriva acesteia a unei acuzaţii în materie penală. Pentru acest motiv, textele criticate nu au în vedere punerea la dispoziţia făptuitorului a mijloacelor necesare susţinerii unei apărări. 28. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând să excludă probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 30. În completarea celor constatate de Curte în jurisprudenţa precitată, în raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza întâi din Codul de procedură penală, Curtea reţine că normele procesual penale criticate reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea reţine că petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. 31. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) din Codul de procedură penală, astfel că dispoziţiile de lege criticate nu au legătură cu rezolvarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât speţa priveşte soluţionarea pe fond a plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (de exemplu, Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 31 iulie 2020, paragraful 20, Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1197 din 17 decembrie 2021, paragraful 14, şi Decizia nr. 361 din 8 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 24 august 2022, paragraful 16). 32. Aşadar, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pompiliu Gheorghe Stan în Dosarul nr. 3.473/120/2019 al Tribunalului Dâmboviţa. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, precum şi de Matei Datcu, Liliana Camelia Datcu şi Matei Alin Datcu în Dosarul nr. 627/36/2019/a2 al Judecătoriei Constanţa şi constată că dispoziţiile art. 18, ale art. 319 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa şi Judecătoriei Constanţa şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
