Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 903/303/2017, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 566D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţii. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.106D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristian Baicu în Dosarul nr. 10.410/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, precum şi de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 2.106D/2017 la Dosarul nr. 5.66D/2017. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 2.106D/2017 la Dosarul nr. 566D/2017, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, neidentificându-se încălcări, prin textul criticat, ale dispoziţiilor Legii fundamentale. Se susţine că, de altfel, contestaţia reglementată prin prevederile art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate fi concepută în lipsa începerii procesului penal, acesta fiind motivul pentru care textul criticat condiţionează un astfel de demers de acest moment procesual. Mai mult, conform dispoziţiilor art. 305 din Codul de procedură penală, ori de câte ori există bănuiala rezonabilă cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, organul judiciar are obligaţia de a dispune începerea urmăririi penale, aşa încât nu este vorba de o ţinere într-o stare de incertitudine a celor vizaţi de o astfel de măsură. Se solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin încheierile din 8 februarie 2017 şi 25 aprilie 2017, pronunţate în dosarele nr. 903/303/2017 şi nr. 10.410/3/2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală şi, respectiv, ale art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu, în Dosarul nr. 903/303/2017 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, şi respectiv, din oficiu şi de Cristian Baicu în Dosarul nr. 10.410/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii privind durata procesului penal. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea lipsesc de conţinut şi de eficienţă instituţia contestaţiei cu privire la durata procesului penal, lăsând la îndemâna procurorului soluţia de a nu dispune continuarea urmăririi penale cu privire la persoana faţă de care există bănuiala rezonabilă că a comis infracţiunea cercetată. Se arată că aceasta din urmă, neavând calitatea de suspect, nu are dreptul de a contesta modul în care se desfăşoară urmărirea penală şi nici tergiversarea acesteia. Se susţine că, pentru aceste motive, textul criticat încalcă accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 423 din 9 iunie 2015 şi se arată că, prin raportare la acestea, condiţionarea dreptului de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal de începerea urmăririi penale constituie o piedică disproporţionată în calea accesului liber la justiţie, în special pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, aceasta neavând posibilitatea să acceadă la procedura ce constituie remediul prevăzut în legislaţia naţională pentru situaţia prelungirii nejustificate a procesului penal, atunci când organele de urmărire penală nu dispun, în mod culpabil, începerea urmăririi penale. Se susţine că o astfel de persoană este privată de posibilitatea de a se plânge cu privire la tergiversarea soluţionării cauzei, într-un moment al procesului penal în care un astfel de remediu ar fi foarte eficient, întrucât posibilitatea de administrare a probatoriului este invers proporţională cu timpul scurs de la momentul săvârşirii infracţiunii. Se arată că trebuie asigurat un just echilibru între disciplinarea conduitei părţilor, prin limitarea posibilităţii acestora de a beneficia de remedii procesuale, şi asigurarea eficienţei administrării probelor în procesul penal. Se susţine că textul criticat reglementează o limitare disproporţionată a dreptului de acces la justiţie, întrucât subminează orice demers al persoanei vătămate de actul de dispoziţie al organului de urmărire penală referitor la neînceperea urmăririi penale cu privire la fapte. Se arată că persoana vătămată prin actul de justiţie nu are posibilitatea să conteste neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de începere a urmăririi penale de către organul de urmărire penală, care, în acest fel, poate tergiversa soluţionarea cauzei prin simpla omisiune de a începe urmărirea penală. Se conchide că prevederile art. 488^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Se mai arată că, atunci când o persoană fizică sau juridică formulează o plângere penală, conform art. 289 din Codul de procedură penală, împotriva unui făptuitor ale cărui date sunt cunoscute, este evident că şi făptuitorul are un interes legitim în procesul penal, atât pentru aflarea adevărului, cât şi pentru clarificarea acuzaţiei ce i se aduce. Însă, conform prevederilor art. 488^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, doar persoana vătămată, nu şi făptuitorul are dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Se susţine că, în aceste condiţii, făptuitorului îi este încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, prin neasigurarea standardului egalităţii armelor. Se susţine că, în acest fel, îi este creat un prejudiciu material şi moral persoanei împotriva căreia este făcută sesizarea. Se face trimitere la principiul legalităţii procesului penal, care presupune şi soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil, şi la dispoziţiile art. 8 din acelaşi cod, care prevăd caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. Se mai susţine că, prin reglementarea condiţiei de admisibilitate a contestaţiei privind durata procesului penal referitoare la termenul de 1 an, de la momentul începerii urmăririi penale, se creează un vid între momentul formulării plângerii şi momentul începerii urmăririi penale in rem, ajungându-se la situaţia în care se pot scurge perioade lungi de timp, aspect ce nu poate fi cenzurat şi de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, paragraful 57, prin care sa reţinut că, din momentul în care reclamantul a mărturisit comiterea faptei, nu se poate susţine că organul de anchetă nu suspecta participarea reclamantului la săvârşirea acesteia, iar situaţia reclamantului a fost substanţial afectată din momentul în care suspiciunea care îl privea a fost investigată. Se arată că scopul textului criticat este acela de a spori celeritatea soluţionării cauzelor, dar că acesta încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al persoanei interesate să formuleze contestaţie cu privire la durata procesului penal, în situaţia tergiversării urmăririi penale in rem. Se conchide că persoana împotriva căreia se realizează acte de urmărire penală în cadrul unei astfel de proceduri poate fi interesată de clarificarea, într-un timp rezonabil, a situaţiei sale procesuale, însă nu dispune de mijloacele juridice necesare apărării acestui interes legitim, aspect ce contravine principiului egalităţii armelor. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că termenul de 1 an, reglementat prin textele criticate, începe să curgă de la începerea urmăririi penale, întrucât numai de la acel moment se poate vorbi despre existenţa unui proces penal. Se susţine, totodată, că persoana reclamată poate formula contestaţie cu privire la durata procesului penal doar după ce dobândeşte calitatea de suspect, întrucât anterior acestui moment procesual urmărirea penală se desfăşoară in rem, persoana anterior menţionată neavând interes procesual în promovarea unei astfel de cereri, deoarece nu există o acuzaţie în materie penală îndreptată împotriva sa, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Bucur şi Toma împotriva României, prin care s-a reţinut că art. 6 din Convenţie vizează o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, dar şi că prin „acuzaţie în materie penală“ se înţelege orice măsură care are repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului. Se conchide că prevederile art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală constituie, de fapt, garanţii ale accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se susţine că dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal poate fi exercitat doar ulterior începerii urmăririi penale, deoarece doar de la momentul procesual anterior menţionat actele realizate fac parte din procesul penal. Se face, totodată, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, prin care s-a statuat că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Se conchide că modalitatea de reglementare a contestaţiei privind durata procesului penal oferă o cale optimă de atac, cu luarea în considerare a fazei procesului penal în care aceasta este invocată şi a etapei procesuale începând cu care este asigurat accesul liber la justiţie. În subsidiar, se arată că criticile formulate tind la completarea dispoziţiilor legale criticate, aspect ce nu este de competenţa Curţii Constituţionale, astfel cum aceasta este reglementată la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4881 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală: "(2) Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.(3) Contestaţia poate fi formulată după cum urmează: a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; [...]“." 15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 488^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 17. Prin Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, Curtea a constatat că procedura specială reglementată la art. 488^1-488^6 din Codul de procedură penală, referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 din Codul de procedură penală ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor. În acest sens a fost reglementat, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată la art. 488^1-488^6 din Codul de procedură penală poate fi introdusă după trecerea a cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau de la data trimiterii în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac. 18. Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, mai sus invocată, că, astfel reglementată, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi, cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 488^1-488^6 din Codul de procedură penală sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. 19. Aşa fiind, Curtea a constatat că persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem - sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. 20. Curtea a conchis că această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragrafele 23-25, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc ca fiind participanţi în procesul penal organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar, cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, s-a arătat că art. 33 din Codul de procedură penală precizează, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege, având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Astfel, Curtea a observat că făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 146^1 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menţionate, Curtea a conchis că prin „făptuitor“ se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, bănuieli a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017). 21. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că, într-adevăr, procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză. 22. Curtea a constatat că această problemă nu poate fi invocată, însă, în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal. Acest aspect a fost reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, spre exemplu, prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, paragrafele 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, a statuat, în privinţa reclamantului, că „deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.“ Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, paragraful 5)“. 23. De altfel, Curtea a reţinut că aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate. 24. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află. 25. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. De altfel, cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009). 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 27. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa anterior menţionată, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Curtea reţine, în acest sens, că, astfel cum s-a arătat şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din acelaşi articol, potrivit cărora contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 903/303/2017 şi, respectiv, de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, şi de Cristian Baicu în Dosarul nr. 10.410/3/2017 şi constată că dispoziţiile art. 488^1 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
