Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 255 alin. (1) teza a doua şi art. 431 din Codul de procedură penală, precum şi art. II pct. 62 şi 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Lucia Prusac în Dosarul nr. 2.940/40/2016 al Tribunalului Botoşani - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 176D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) din Codul de procedură penală reprezintă o materializare a prevederilor art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie şi a dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un remediu efectiv, şi nicidecum o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menţionate. Se susţine că, în materia luării măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu este obligat să asigure un anumit număr de căi de atac, aşa cum, în mod greşit, susţine autoarea excepţiei. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală se arată că acestea fac trimitere la prevederile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) din Codul de procedură penală, motiv pentru care argumentele mai sus enunţate sunt valabile şi în privinţa acestora. Cu privire la dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală se susţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, ocazii cu care s-a arătat că textul criticat nu vizează soluţionarea unei acuzaţii în materie penală, motiv pentru care legiuitorul nu are obligaţia instituirii a două grade de jurisdicţie în materia reglementată. Referitor la critica formulată cu privire la dispoziţiile art. II pct. 62 şi 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se susţine că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit, mai degrabă, de un vid legislativ şi nu formulează o reală critică de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.940/40/2016, Tribunalul Botoşani - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 255 alin. (1) teza a doua şi art. 431 din Codul de procedură penală, precum şi art. II pct. 62 şi 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Lucia Prusac într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare formulată împotriva unei încheieri de şedinţă, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, cu privire la o cerere de restituire promovată de autoarea excepţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) şi art. 255 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, se susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale anterior enumerate, întrucât prevăd caracterul definitiv al încheierii prin care este soluţionată contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii. Se arată că, în lipsa unei căi de atac împotriva unei astfel de încheieri, persoanele interesate au dreptul să se adreseze unei instanţe naţionale, conform art. 13 din Convenţie, potrivit căruia statul este obligat la asigurarea unui remediu efectiv. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 20-30, prin care Curtea a statuat cu privire la aplicarea principiului subsidiarităţii şi la prioritatea în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei, atunci când dreptul naţional este contrar acestora. 6. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 din Codul de procedură penală se susţine că ele încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate prin faptul că nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârii de respingere, în principiu, a contestaţiei în anulare. Se face comparaţie cu procedura examinării admisibilităţii, în principiu, a cererii de revizuire, în privinţa căreia, se susţine, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării sentinţei de respingere, ca inadmisibilă, cu aceleaşi căi de atac ce pot fi promovate împotriva hotărârii la care se referă revizuirea. Se arată, totodată, că, întrucât dreptul naţional nu prevede un asemenea remediu, dispoziţiile art. 13 din Convenţie sunt direct aplicabile, fiind obligatorie asigurarea unui remediu efectiv, în situaţia respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de contestaţie în anulare, conform dispoziţiilor art. 431 din Codul de procedură penală. 7. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală se arată că acestea, după ce au fost modificate prin prevederile art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prevăd posibilitatea formulării contestaţiei în anulare doar cu privire la hotărârile instanţelor de apel care nu au fost compuse potrivit legii sau au existat cazuri de incompatibilitate, excluzând alte hotărâri sau încheieri definitive, pronunţate de către complete care nu erau competente material să soluţioneze respectivele cauze, cum este cazul încheierii penale definitive pronunţată de un judecător de cameră preliminară care, deşi nu avea competenţa necesară, a respins o contestaţie împotriva unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror. 8. Tribunalul Botoşani - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autoarea excepţiei, întrucât reglementează tocmai posibilitatea de a supune controlului judecătoresc acte ale procurorului. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în ceea ce priveşte prevederile art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală, şi neîntemeiată, în privinţa dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) şi art. 431 din Codul de procedură penală. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală se arată că autoarea critică, de fapt, omisiuni legislative, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, motiv pentru care, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1)din Codul de procedură penală se susţine că dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală operează o prorogare de competenţă în favoarea judecătorului de cameră preliminară, în scopul asigurării celerităţii soluţionării cauzelor. Se arată că aceleaşi dispoziţii legale au în vedere faptul că judecătorul de cameră preliminară poate dispune, el însuşi, măsuri asigurătorii, în această etapă a procesului penal, conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu privire la critica referitoare la caracterul definitiv al încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, în ipoteza analizată, se arată că aceasta este lipsită de temei, regimul juridic prevăzut pentru încheierea anterior menţionată fiind cel reglementat şi pentru situaţia pronunţării aceleiaşi încheieri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Se susţine, totodată, că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, legiuitorul este liber să reglementeze căile de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti. Mai mult, se arată că persoana interesată poate contesta, în faţa unei instanţe judecătoreşti, măsura asigurătorie dispusă de procuror, aspect ce asigură dreptul la un recurs efectiv al acesteia. Se susţine, totodată, că prevederile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1)din Codul de procedură penală nu au un caracter discriminatoriu, întrucât se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipotezele pe care le reglementează. Cu privire la dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală se arată că, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, reglementarea procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare, în etapa admisibilităţii în principiu, respectiv reglementarea căii de atac împotriva încheierii de respingere a contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, este de competenţa legiuitorului. Cu privire la aceleaşi dispoziţii legale se susţine că acestea nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât toţi justiţiabilii care au interesul de a promova calea de atac a contestaţiei în anulare sunt supuşi aceloraşi condiţii, în etapa verificării admisibilităţii acesteia. Se arată, de asemenea, că textul criticat nu încalcă dreptul la apărare, câtă vreme acesta prevede citarea părţilor, care, în acest fel, pot participa la judecată, pot formula apărări şi pot pune concluzii cu privire la admisibilitatea în principiu a căii de atac promovate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 255 alin. (1) teza a doua şi art. 431 din Codul de procedură penală, precum şi art. II pct. 62 şi 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Analizând excepţia de neconstituţionalitate şi având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, referitoare la efectele dispoziţiilor de modificare şi de completare, Curtea reţine că obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 255 alin. (1) teza a doua,art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1): "(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie. [...](5^1) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. [...]“;" – Art. 255 alin. (1) teza a doua: „[...] Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 426: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; [...]“; – Art. 431: "(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.“" 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum şi prevederilor art. 6,art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi la interzicerea discriminării şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitor la asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) şi art. 431 din Codul de procedură penală şi, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală. 16. Prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 17. Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condiţiile legii“ (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Astfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzaţie în materie penală“ adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, aceeaşi instanţă europeană a reţinut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie, doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. În aceste condiţii, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt incidente în cauză. 18. Cu privire la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situaţie juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispoziţiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susţine discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluţia pronunţată prin încheierea de soluţionare a contestaţiei promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. În acest sens, Curtea Constituţională a arătat, de nenumărate ori, în jurisprudenţa sa că aceasta nu înseamnă uniformitate şi că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009). 19. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, norma convenţională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanţă, pot formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală. 20. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilităţii prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a supune încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, cu privire la contestaţia formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiaşi regim juridic reglementat pentru situaţia soluţionării aceleiaşi contestaţii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestaţiei formulate, conform art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanţei, pe parcursul procedurii soluţionării aceleiaşi cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Per a contrario, soluţia juridică ce constă în reglementarea intervenţiei unui alt regim juridic de soluţionare a contestaţiei analizate, survenit pe parcursul soluţionării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privinţa căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii şi pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestaţiilor promovate, potrivit dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, discriminare pe criterii referitoare la timpul necesar organelor judiciare pentru a finaliza activitatea de urmărire penală şi a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta. 21. Astfel, Curtea a reţinut că regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluţionarea contestaţiei analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât şi caracterul definitiv al încheierii pronunţate. Prin urmare, considerentele reţinute de Curte în privinţa art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală. 22. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestaţie în anulare, cu prilejul analizei admisibilităţii în principiu a acestora, Curtea a reţinut că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în faţa instanţei sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa sesizată va verifica dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. 23. Conform dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilităţii cererii de contestaţie în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Aşa fiind, părţile au posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, şi de a-şi expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susţinându-şi, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestaţie în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluţionării fondului cauzei. Astfel, părţile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare au posibilitatea de a cunoaşte susţinerile procurorului şi, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestaţie în anulare se desfăşoară cu asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. 24. De asemenea, din interpretarea gramaticală şi per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestaţie în anulare, condiţii în care instanţa dispune citarea părţilor interesate, în vederea soluţionării pe fond a respectivei contestaţii, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunţată cu ocazia examinării admisibilităţii, în principiu, a contestaţiei în anulare, indiferent de soluţia pronunţată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 din Codul de procedură penală. Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanţa de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia şi la existenţa, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluţionarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, care pot participa şi, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. 25. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin o dată, unei instanţe judecătoreşti, independente şi imparţiale (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce priveşte dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituţie şi cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenţie, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, în faţa unei instanţe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şi oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (a se vedea Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.220 din 20 decembrie 2004). 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, lipsa prevederii, alături de hotărârile pronunţate în apel, şi a altor hotărâri definitive pronunţate de instanţe care nu erau competente material să soluţioneze respectivele cauze, cum este încheierea judecătorului de cameră preliminară, care soluţionează contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată este inadmisibilă. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucia Prusac în Dosarul nr. 2.940/40/2016 al Tribunalului Botoşani - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucia Prusac în Dosarul nr. 2.940/40/2016 al Tribunalului Botoşani - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1),art. 255 alin. (1) teza a doua şi art. 431 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Botoşani - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
