Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 471/1/2022
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Sandu │- judecător la Secţia a │
│Necula │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a │
│Condoiu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a │
│Mihăianu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia de│
│Farmathy │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia de│
│Mihaela │contencios administrativ│
│Voinescu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare. 4. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la următoarea problemă de drept: "În interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, care este termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al O.U.G. nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei? Chestiunea principală de drept este aceea de a stabili dacă se aplică termenul de prescripţie special, de 10 ani, în materia acţiunilor ipotecare imobiliare sau dacă se aplică termenul de prescripţie general, de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale" 6. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, opinii ale Institutului de Cercetări Juridice, facultăţilor de drept din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, Institutului Naţional al Magistraturii, punctul de vedere din partea Ministerului Public şi un memoriu amicus curiae din partea Asociaţiei Române a Băncilor. 7. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii. 8. Reprezentantul Ministerului Public a formulat concluzii de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, dat fiind caracterul general al ipotezei sesizării privind pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii. 9. Deliberând, cu unanimitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în cuprinsul prezentei decizii. 10. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii. 11. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi a arătat că, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, este termenul de prescripţie general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale. 12. În ceea ce priveşte legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită (care se naşte la data declarării anticipate a scadenţei creditului) s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început, prin cererea formulată de creditor potrivit art. 664 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, s-a arătat că este Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care va reglementa executarea silită declanşată, însă nu sub toate aspectele. Astfel, în ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestaţiei la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă - având în vedere caracterul esenţial accesoriu al dreptului de ipotecă faţă de creanţa principală şi că, prin urmare, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale atrage şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractului de credit, potrivit normelor în vigoare la data încheierii actului - rămâne sub incidenţa Codului civil şi Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit şi contractul de ipotecă şi sub imperiul cărora s-au născut creanţa şi, respectiv, dreptul de ipotecă. Aşadar, având în vedere şi prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, şi art. 711 din noul Cod de procedură civilă, illo tempore, în funcţie de data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. 13. Referitor la determinarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, a arătat că esenţial este momentul la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanţa principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadenţa anticipată a contractului de credit, acesta fiind reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă şi de noul Cod de procedură civilă, în funcţie de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013. Având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 dinvechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 şi, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) dinnoul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 şi în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. 14. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 15. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti." II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 16. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 17. Codul de procedură civilă Art. 706 Termenul de prescripţie "(1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani." 18. Codul de procedură civilă din 1865 Art. 405 "(1) Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani." 19. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006) Art. 120 "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii." IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente 20. Un prim aspect, în privinţa căruia s-au conturat opinii jurisprudenţiale divergente, vizează legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început sub imperiul legii noi. 21. Astfel, într-o primă opinie, unele instanţe au apreciat că noul Cod de procedură civilă se aplică tuturor chestiunilor privitoare la executarea silită, invocate în cadrul contestaţiilor la executare, inclusiv prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Fiind avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă(Legea nr. 76/2012), dar şi considerentele deciziilor nr. 13/2006 şi nr. 31/2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în materie de executare silită, aceste instanţe au reţinut că este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale, şi aceasta chiar dacă naşterea creanţei a avut loc anterior. 22. Într-o altă opinie jurisprudenţială s-a considerat că prescripţia dreptului de a cere executarea silită rămâne supusă vechii reglementări, chiar dacă procedura contestaţiei la executare este supusă regimului noii legi procesuale (prin raportare la data începerii executării silite), potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil(Legea nr. 71/2011) şi Deciziei nr. 1/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. 23. Un al doilea aspect aflat în divergenţă priveşte durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, în ipoteza în care contractul de credit este titlu executoriu şi este încheiat sub regimul vechiului Cod civil. 24. Unele instanţe au reţinut aplicabilitatea termenului general de prescripţie de 3 ani, având în vedere natura creanţei principale şi întinderea aceluiaşi termen şi în privinţa executării garanţiei imobiliare. Aceste instanţe au avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (Decretul nr. 167/1958), conform cărora „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii“. 25. Alte instanţe au apreciat ca fiind aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, întrucât este vorba despre un drept real - dreptul de ipotecă - ceea ce atrage aplicarea art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă. 26. Un al treilea aspect în privinţa căruia s-a identificat practică judiciară neunitară vizează caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă, în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează. 27. Din această perspectivă, într-o primă opinie se susţine că, odată cu constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (creanţa principală), se prescrie şi dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară, având în vedere principiul accesorium sequitur principale înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. 28. În opinia contrară se recunoaşte posibilitatea de valorificare şi în continuare a dreptului la acţiunea ipotecară, reţinându-se, în temeiul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă în raport cu contractul de credit, chiar dacă a intervenit prescripţia executării silite a creanţei principale izvorâte din contractul de credit. V. Opinia autorului sesizării, Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi 29. Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept supusă interpretării, rezumându-se la prezentarea aspectelor controversate (evidenţiate la pct. IV) relevante pentru soluţionarea problemei de drept şi a practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A apreciat că divergenţele ivite în practica judiciară ar putea fi determinate şi de echivocul noţiunii de „drept real“ asociate dreptului de ipotecă, fiind făcute referiri teoretice şi doctrinare la sensul şi evoluţia conceptului de „acţiune“ şi „drept la acţiune ipotecară“. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public 30. Prin memoriul înaintat, procurorul general a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ca inadmisibil, întrucât din hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării se constată că instanţele judecătoreşti, având în vedere situaţia premisă, anume contracte de credit încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, au dat dezlegări diferite termenului de prescripţie ce urma a fi aplicabil în cauzele respective, în funcţie şi de momentul la care au devenit scadente anticipat creditele bancare (fie anterior datei de 1 octombrie 2011, fie începând cu data de 1 octombrie 2011, dar anterior datei de 15 februarie 2013, fie începând cu 15 februarie 2013), stabilind şi interpretând, în funcţie de acest moment şi ipotezele faptice punctuale, normele aplicabile în cauză. 31. Or, în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a arătat că „Pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanţe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii (în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012; Decizia nr. 23 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 23 ianuarie 2018)“. 32. Pentru stabilirea împrejurării dacă dreptul de executare silită al contractului de ipotecă era sau nu prescris, instanţele, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate memoriului de recurs în interesul legii, au făcut aplicarea şi interpretarea mai multor dispoziţii de drept procesual, dat fiind faptul că au privit litigii referitoare la contracte încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi contestaţii la executare formulate ulterior declarării scadenţei anticipate a contractelor, iar de la data încheierii contractelor menţionate şi până la judecarea cauzelor au intrat în vigoare, începând cu 1 octombrie 2011, noul Cod civil şi Legea nr. 71/ 2011 şi, începând cu 15 februarie 2013, noul Cod de procedură civilă şi Legea nr. 76/ 2012 de punere în aplicare a acestuia. 33. Apreciind că ipoteza sesizării privind pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii are un caracter general, ce priveşte în principal stabilirea legii aplicabile unor subipoteze diferite şi, abia ulterior, raportat la fiecare din aceste subipoteze, se ridică unele aspecte legate de clarificarea interpretării legii raportat la subipotezele menţionate, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. 34. Pe fondul problemei de drept care face obiectul recursului în interesul legii s-a exprimat opinia că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, este termenul de prescripţie general de 3 ani, aplicabil deopotrivă acţiunilor personale. 35. În ceea ce priveşte aspectul referitor la legea procesuală aplicabilă, în ipoteza premisă din actul de sesizare, s-a apreciat că de la momentul încheierii contractului şi până la formularea cererilor de executare silită au intrat în vigoare noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă, ce cuprind noi reglementări referitoare la contractul de ipotecă şi, respectiv, executarea silită, fiind necesar a se fixa momentul de care depinde stabilirea normei de drept aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Astfel, în speţele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti ce au pronunţat dezlegări diferite problemei de drept ce face obiectul cererii de recurs în interesul legii, este momentul la care creanţa principală decurgând din contractul principal (contractul de credit) devine exigibilă, astfel că poate fi pus în executare contractul de ipotecă, acest moment fiind momentul declarării scadenţei anticipate a creditului. 36. În ipoteza executărilor silite pornite după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, procedura contestaţiei la executare va fi cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă, însă instituţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă, având în vedere caracterul esenţial accesoriu al dreptului de ipotecă faţă de creanţa principală, rămâne sub incidenţa vechiului Cod civil şi Decretului nr. 167/1958, sub imperiul cărora s-au încheiat contractul de credit şi contractul de ipotecă şi sub imperiul cărora s-au născut creanţa şi, respectiv, dreptul de ipotecă. 37. Aşadar, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi art. 711 din Codul de procedură civilă, illo tempore, în funcţie de data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau cele cuprinse în cartea a VI-a din noul Cod civil vor constitui dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. 38. Referitor la determinarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, s-a opinat că esenţial este momentul la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, acesta fiind momentul la care creanţa principală a devenit exigibilă, respectiv momentul la care s-a declarat scadenţa anticipată a contractului de credit. 39. Acest moment de început este reglementat, în mod similar, de vechiul Cod de procedură civilă şi de noul Cod de procedură civilă, în funcţie de cum se situează anterior sau ulterior datei de 15 februarie 2013. 40. Astfel, având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită va fi supusă, sub toate aspectele care interesează regimul său juridic, dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, respectiv: (a) art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 sau începând cu această dată, dar anterior datei de 15 februarie 2013 şi, în ipoteza referitoare la cel din urmă caz, în care executarea silită a fost începută anterior datei de 15 februarie 2013; sau (b) art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în cazul prescripţiilor care au început să curgă începând cu 1 octombrie 2011 şi în ipoteza în care executarea silită a fost începută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. 41. În acest sens s-a apreciat că, deşi dreptul de ipotecă priveşte un anume atribut al dreptului de proprietate, respectiv dreptul de dispoziţie, cu anumite condiţii de exercitare, cum este cazul şi altor drepturi reale principale (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct), contractul de ipotecă constituie, în beneficiul creditorului, un drept de ipotecă, care este un drept real, atât în reglementarea vechiului Cod civil (art. 1746 alin. 1 teza I), cât şi a noului Cod civil (art. 2.343). Cu toate acestea, împrejurarea că ipoteca este un drept accesoriu al unui drept de creanţă nu conduce la concluzia că şi dreptul de ipotecă ar fi unul personal. 42. Faptul că acţiunea principală, privind creanţa garantată de ipotecă, este o acţiune personală nu trebuie să conducă la concluzia că acţiunea ipotecară, exercitată pentru stingerea obligaţiei principale, este personală, dreptul valorificat prin intermediul acţiunii fiind unul real; acţiunea ipotecară este o acţiune reală, aceasta urmărind recunoaşterea şi valorificarea unui drept real, cu particularitatea că, urmărind bunul în posesia sau detenţia oricărei persoane s-ar afla el, acţiunea ipotecară are ca scop nu recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului în favoarea creditorului, ci vânzarea silită a acestuia, pentru obţinerea sumelor de bani necesare acoperirii creanţei sale, în vederea garantării executării căreia a fost constituit dreptul de ipotecă. 43. Astfel, contractul de ipotecă avut în vedere în cauză nu este subsumabil sintagmei „titluri emise în materia acţiunilor reale“ din cuprinsul art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, acest contract, deşi constituie un titlu executoriu, nu este emis în materia acţiunilor reale imobiliare, ci este un titlu convenţional, care i-a procurat creditorului un drept real de garanţie. 44. Cu privire la durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, contractul de ipotecă nu este însoţit de o acţiune reală ipotecară condamnatorie imprescriptibilă şi, prin urmare, nici de o acţiune ipotecară executorie, prescriptibilă în termenul de 10 ani prevăzut de 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865. 45. Chiar dacă prescripţia stinge doar dreptul material la acţiune, nu şi obligaţia, care subzistă ca obligaţie civilă imperfectă, totuşi devine incident art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. 46. Abia în paradigma noului Cod civil, accesorialitatea ipotecii constituie o trăsătură de natura acesteia, nu de esenţa sa şi, de aceea, caracterul esenţial accesoriu al ipotecii subordonează efectele acestor contracte supravieţuirii obligaţiei principale a cărei executare a fost garantată. 47. La 15 februarie 2013 a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, iar noul Cod civil care instituie acţiunea ipotecară executorie, independentă de prescrierea creanţei principale, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că termenul de prescripţie de 10 ani pentru executarea ipotecii, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, este aplicabil dreptului de executare ipotecară care începe după 15 februarie 2013. 48. Referitor la caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează, s-a apreciat că, atât potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă (art. 1746 alin. 1 din Codul civil din 1864), cât şi dispoziţiilor art. 2.343 din noul Cod civil, contractul de ipotecă este un accesoriu al contractului principal, din care izvorăşte creanţa garantată prin contractul de ipotecă. 49. Cu toate acestea, sub imperiul vechiului Cod civil, s-a statuat în practică şi doctrină asupra caracterului de drept real accesoriu al ipotecii, dublat de natura acestuia de garanţie, dreptul de ipotecă neputând supravieţui dreptului principal de creanţă. 50. Abia noul Cod civil, prin art. 2.504 alin. (1), a introdus o nouă viziune asupra regimului ipotecii (stipulând expres că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară), dar nu este justificat ca această nouă viziune să determine interpretarea legii vechi (sub care s-a încheiat actul juridic, contractul de ipotecă analizat în cauză) într-o altă lumină decât cea la care, în mod previzibil, cel care s-a obligat se putea aştepta. 51. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut în art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 caracterul de titlu executoriu al contractului de credit şi al contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse în executare silită, însă raportul de accesorialitate a ipotecii în raport cu creanţa garantată, reglementat în concepţia vechiului Cod civil, împiedică executarea silită distinctă a ipotecii după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale. 52. S-a concluzionat în sensul că executarea silită separată a ipotecii nu mai este posibilă, în condiţiile în care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei, şi că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă este termenul de 3 ani aplicabil deopotrivă acţiunilor personale. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare 53. Prin Decizia nr. 57 din 13 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept referitoare la „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din noul Cod de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul vechiului Cod civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită“. 54. Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5,art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4),art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, că „prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011“. 55. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 şi a stabilit că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu“. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 56. Prin Decizia nr. 656 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Curtea Constituţionala a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile criticate din vechiul Cod de procedură civilă nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, nici să încalce dreptul la apărare al părţii, garantat constituţional prin prevederile art. 24, şi nici nu încalcă art. 53 din Legea fundamentală. Legiuitorul este liber să stabilească anumite termene de prescripţie, neintrând în competenţa Curţii Constituţionale modificarea unor astfel de termene, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica prevederile supuse controlului. 57. Instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă. 58. Prin Decizia nr. 623 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.526 din noul Cod civil, apreciind că dispoziţiile legale recunosc dreptul titularului la exercitarea acţiunii şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă sau de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă, după caz, deci într-un cadru precis determinat, impus de raţiuni de evitare a stării de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile. IX. Punctul de vedere al specialiştilor 59. Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“, referitor la legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început ulterior, a opinat că trebuie aplicate dispoziţiile procesuale ale noului Cod de procedură civilă tuturor executărilor silite începute după intrarea în vigoare a codului. 60. Cât priveşte durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani, s-a arătat că divergenţele în opiniile exprimate derivă din delimitarea sferei noţiunii utilizate de cod, aceea de „drept real“. 61. Art. 551 din Codul civil realizează o enumerare exhaustivă, dar deschisă drepturilor având natura unor drepturi reale, fără a efectua vreo diferenţă între drepturile reale principale şi cele accesorii. Dreptul de ipotecă nu se regăseşte expres menţionat în această enumerare, însă poate fi cuprins la pct. 11, care trimite la alte norme prin care sunt reglementate drepturi reale. 62. Definiţia legală a dreptului de ipotecă, cuprinsă în art. 2.343 din Codul civil, situează această instituţie în rândul drepturilor reale, chiar dacă textul legal imediat următor o defineşte ca având un caracter accesoriu. 63. Or, interpretând textul legal al Codului de procedură civilă, regăsit în art. 706, se constată că nu este privită diferenţiat situaţia legală a drepturilor reale principale de cea a drepturilor reale accesorii. Aplicând principiul „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus“, nu se poate concluziona decât în sensul instituirii unui termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 10 ani, pentru toate titlurile care vizează drepturi reale, fie ele principale sau accesorii, fiind relevant, însă, în privinţa duratei termenului de prescripţie privitor la dreptul de a cere executarea silită, momentul la care acesta a început să curgă, respectiv data naşterii dreptului de a cere executarea. 64. Sub aspectul caracterului executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanţă principal pe care îl garantează, autorul punctului de vedere a apreciat că acţiunea ipotecară poate fi exercitată, în conformitate cu prevederile de drept material, în situaţia în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa. În situaţia în care dreptul la acţiune s-a născut înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta va rămâne supus reglementărilor anterioare, implicit celor prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Aşadar, dacă dreptul de a executa contractul de ipotecă s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, nu se poate susţine, nici măcar în considerarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, supravieţuirea acestuia prescripţiei dreptului material la acţiune personală. 65. Dacă acţiunea ipotecară s-a născut după ce au devenit aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, având în vedere art. 6 din noul Cod civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia extinctivă a acţiunii ipotecare va fi guvernată de normele noului Cod civil, respectiv art. 2.504, fiind indiferent dacă legea a fost cea sub imperiul căreia s-a încheiat contractul. 66. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, cu privire la problema care vizează legea procesuală aplicabilă, a susţinut aplicabilitatea Codului de procedură civilă din 2010. În susţinerea acestui punct de vedere s-a menţionat că prescripţia dreptului material la acţiune este o instituţie de drept substanţial, pe când prescripţia dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu este o instituţie de drept procesual. Art. 201 din Legea nr. 71/2011 este situat într-un capitol al acestui act normativ intitulat „Dispoziţii cu privire la cartea a Vl-a «Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor» a Codului civil“. Tehnica de interpretare pro subjecta materia dictează că, în interpretarea unui text din legislaţie, se va ţine cont de locul în care este plasat textul şi, luând în considerare că art. 201 se regăseşte într-un capitol referitor la prescripţia extinctivă din Codul civil, textul legal are în vedere numai prescripţia dreptului material la acţiune din Codul civil şi se aplică doar acesteia, neputând fi utilizat în privinţa prescripţiei executării silite din Codul de procedură civilă. Aşadar, se impune a fi avut în vedere art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, care statuează, în opinia autorului punctului de vedere, că actualul Cod de procedură civilă este aplicabil executării silite (deci inclusiv prescripţiei executării silite), în măsura în care executarea a fost cerută după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă. 67. Referitor la termenul de prescripţie a executării silite incident în materia ipotecii imobiliare contractuale s-a opinat că reglementarea de la art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă nu a fost preluată tale quale de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă. Art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă face vorbire despre titluri emise în domeniul „acţiunilor reale imobiliare“, iar art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă se referă la titluri emise în materia „drepturilor reale“. 68. Prin „titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare“ (art. 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865) se putea înţelege doar hotărâri judecătoreşti prin care erau soluţionate acţiuni reale imobiliare (de exemplu, o acţiune în revendicare privitoare la o proprietate imobiliară). Pe de altă parte, sintagma „titluri emise în materia drepturilor reale“ [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă] este mai largă şi se poate aplica „oricăror acţiuni reale mobiliare sau imobiliare“ (cu excepţia acţiunilor posesorii), dar şi unui contract de ipotecă imobiliară. În cazul unei convenţii de ipotecă imobiliară este vorba de un titlu (de exemplu, contractul de ipotecă) emis în materia unui drept real (de exemplu, dreptul de ipotecă). 69. Aşadar, în opinia exprimată, termenul de prescripţie a executării silite incident în materia unei ipoteci imobiliare contractuale este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, întrucât contractul de ipotecă referitor la un imobil este un „titlu emis în materia drepturilor reale“. 70. În ceea ce priveşte caracterul executoriu al dreptului real reprezentat de ipotecă s-a considerat că, atunci când contractul de ipotecă imobiliară este încheiat sub imperiul vechiului Cod civil şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prescripţia extinctivă sau prescripţia executării silite privitoare la creanţa garantată va atrage stingerea ipotecii, cu toate că ipoteca imobiliară este supusă termenului de prescripţie a executării silite de 10 ani [art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă]. 71. În opinia ştiinţifică a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti - Departamentul de drept privat s-a concluzionat că, pentru soluţionarea problemei de drept supuse interpretării, nu interesează data încheierii contractelor de credit şi de ipotecă şi nici data începerii executării silite. 72. Efectul pe care prescripţia acţiunii executorii personale îl are asupra acţiunii executorii ipotecare, deci şi necesitatea şi utilitatea stabilirii termenului propriu al celei din urmă, este guvernat, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, de legea în vigoare la data începerii prescripţiei, respectiv: dacă prescripţia acţiunii personale a început să curgă înainte de data de 1 octombrie 2011, consecinţele acestei prescripţii asupra acţiunii ipotecare sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, iar dacă prescripţia acţiunii personale a început să curgă în sau după data de 1 octombrie 2011, consecinţele sale asupra acţiunii ipotecare sunt guvernate de noul Cod civil. 73. Relativ la acţiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar nu interesează legea aplicabilă în timp procedurii de executare silită, chestiune reglementată de normele de drept intertemporal din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi de art. 25 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Astfel, legea aplicabilă procedurii de executare silită se determină prin raportare la momentul începerii procedurii prin formularea cererii de executare silită. 74. Întrucât efectul pe care prescripţia acţiunii personale îl produce asupra acţiunii ipotecare este supus legii în vigoare la data începerii prescripţiei, este necesar a se determina momentul în care începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit. 75. În cazul restituirii capitalului împrumutat, stipularea restituirii capitalului în rate nu schimbă caracterul unitar al prestaţiei, care îşi are începutul la data ultimei rate sau la data scadenţei anticipate. 76. Astfel, în cazul contractelor de credit care îl obligă pe împrumutat la plata unor rate periodice, prescripţia acţiunii executorii pentru rambursarea întregului capital restant curge de la data scadenţei ultimei rate sau de la data comunicării unei notificări valabile de declarare a scadenţei anticipate, atât în temeiul art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cât şi în temeiul art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526 din noul Cod civil, rambursarea capitalului constituie obiectul unei unice obligaţii a împrumutatului, chiar dacă părţile au convenit fragmentarea acestei prestaţii în tranşe pentru facilitarea executării. 77. Astfel, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc înaintea datei de 1 octombrie 2011, nu se pune problema unui termen propriu de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare, deoarece este aplicabil Decretul nr. 167/1958, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar prescripţia acţiunii executorii personale va determina, în mod automat, stingerea acţiunii executorii ipotecare, conform art. 1 alin. (2) din decret. 78. Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în sau după 1 octombrie 2011 este aplicabil noul Cod civil, iar acţiunea executorie ipotecară subzistă după prescripţia acţiunii executorii personale, urmând să se prescrie doar prin împlinirea termenului propriu, de 3 sau 10 ani, în raport cu legea în vigoare la momentul începutului prescripţiei, după cum urmează: 79. Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, termenul (propriu) de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare este cel de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865, act normativ aplicabil în această ipoteză conform art. 6 alin. (1) şi (4) din Codul civil. 80. În acest caz, termenul de prescripţie corespunzător acţiunii ipotecare executorii este cel prevăzut de art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât norma trebuie interpretată ca referindu-se numai la dreptul la executarea silită întemeiată pe un titlu condamnatoriu (jurisdicţional), iar nu şi la cel decurgând dintr-un contract căruia legea îi recunoaşte natura de titlu executoriu. Sub aspectul interpretării gramaticale a textului normativ, prin referirea la titluri emise în materia „acţiunilor reale imobiliare“, vizează numai titlurile condamnatorii, obţinute prin exercitarea acţiunii civile în sens procesual, iar, sub aspect istorico-teleologic, trebuie avut în vedere că termenul special de 10 ani a fost introdus în vechiul Cod de procedură civilă prin art. I pct. 158 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă. Or, la data adoptării acestui act normativ, redactorii nu au avut în vedere aplicabilitatea, pentru executarea silită a ipotecii, a unui termen de prescripţie mai lung decât prescripţia acţiunii personale, cea din urmă prescripţie marcând şi limita temporală a valorificării dreptului la acţiune accesoriu întemeiat pe contractul de ipotecă. 81. Dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată a avut loc în sau după 15 februarie 2013, termenul de prescripţie al acţiunii executorii ipotecare este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, aplicabil conform art. 6 alin. (5) din Codul civil, întrucât ipoteza normei priveşte doar titlurile din „materia drepturilor reale“, fără a mai sugera necesitatea unui titlu condamnatoriu, fiind redactată în corelare cu dispoziţiile noului Cod civil. 82. În situaţia în care se apreciază că restituirea capitalului împrumutat nu ar constitui o prestaţie unică, întrucât ratele de capital ar reprezenta veritabile prestaţii distincte şi succesive în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, atunci: a) pentru ratele de capital scadente înainte de 1 octombrie 2011, fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958, acţiunea executorie ipotecară nu mai poate fi valorificată după prescripţia acţiunii executorii personale; b) doar în limita ratelor de capital scadente în sau după 1 octombrie 2011, inclusiv în cazul intervenirii scadenţei anticipate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabil acest act normativ, dreptul la acţiunea executorie ipotecară subzistă conform art. 2.504 din Codul civil şi se prescrie într-un termen propriu: - de 3 ani, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată are loc în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, fiind aplicabil art. 405 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă din 1865; – de 10 ani, dacă scadenţa ultimei rate sau scadenţa anticipată are loc începând cu 15 februarie 2013, fiind aplicabil art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă. 83. Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, cu privire la întrebarea ce face obiect al sesizării de recurs în interesul legii formulate de Curtea de Apel Galaţi, a apreciat, relativ la legea aplicabilă prescripţiei dreptului de a cere/obţine executarea silită, că aceasta trebuie stabilită prin raportare la momentul la care prescripţia a început să curgă (data naşterii dreptului de a cere/obţine executarea silită, în cazul titlurilor executorii nonjurisdicţionale). 84. În măsura în care a fost încheiat în vederea garantării unui contract de credit, contractul de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 constituie titlu executoriu şi poate deveni singur temei pentru declanşarea executării silite, în acest sens fiind relevante statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziilor nr. 43/2021 şi 60/2017, pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială. 85. Întrucât ipoteca este un drept real, executarea silită declanşată în temeiul contractului de ipotecă se circumscrie noţiunii de „acţiune reală imobiliară“, termenul de prescripţie fiind cel de 10 ani, nu cel de 3 ani. Executarea ipotecii presupune exercitarea de către creditor a unui drept real, ceea ce corespunde noţiunii de acţiune reală. Cum executarea silită este o formă de manifestare a acţiunii civile, atât timp cât dreptul pe care creditorul îl exercită este unul real (chiar şi accesoriu) înseamnă că termenul de prescripţie a dreptului de cere (dacă prescripţia a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă), respectiv a dreptului de a obţine (dacă prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă) executarea silită este de 10 ani. 86. Institutul Naţional al Magistraturii a arătat că durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui titlu executoriu reprezentat de un contract de ipotecă încheiat înainte de 1 octombrie 2011, valoarea executorie a acestuia decurgând din cuprinsul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, poate fi, după caz: - 3 ani, termen reglementat de art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia a început să curgă înainte de 1 octombrie 2011, fiind guvernată de Decretul nr. 167/1958; – 3 ani, termen reglementat de art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia a început să curgă în intervalul 1.10.2011-14.02.2013, fiind guvernată de art. 2.504 alin. (1) din Codul civil; – 10 ani, termen reglementat de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia a început să curgă începând cu 15 februarie 2013, fiind guvernată de art. 2.504 alin. (1) din Codul civil. 87. În susţinerea punctului de vedere înaintat s-a arătat că durata termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea ipotecară, în ambele sale componente, de drept material la acţiune (de drept la acţiunea condamnatorie ipotecară) şi de drept de a obţine executarea silită (de drept la acţiunea executorie ipotecară) se impune a fi determinată în raport cu actul normativ care a guvernat, cronologic, regimul juridic al prescripţiei, respectiv Decretul nr. 167/1958 sau noul Cod civil. 88. Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal atrage, ca o consecinţă, şi prescripţia dreptului la acţiune care asigură protecţia juridică a dreptului accesoriu. Sub aspectul problemei analizate, implicaţiile acestei legături de dependenţă constau în aceea că durata termenului de prescripţie a dreptului la acţiune privind dreptul principal este, în acelaşi timp, şi durată a termenului de prescripţie a dreptului la acţiune vizând dreptul accesoriu. 89. Raportul dintre dreptul de ipotecă şi cel de creanţă, desprins din art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ar putea conduce la concluzia că textul normativ se referă doar la dreptul la acţiune în sens material, însă acesta priveşte şi relaţia dintre dreptul de a obţine executarea silită asociat celor două drepturi subiective. Concluzia se impune în condiţiile în care autonomizarea prescripţiei dreptului la acţiune ipotecară, înţeles în ambele sale componente, de drept la acţiune condamnatorie şi de drept de a obţine executarea pe cale silită a ipotecii, are loc doar din momentul intrării în vigoare a noului Cod civil. 90. Până la 1 octombrie 2011, prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară trebuie înţeleasă într-o relaţie de dependenţă faţă de aceea a dreptului la acţiune vizând dreptul de creanţă garantat, soluţie impusă de caracterul accesoriu al ipotecii, raport de subordonare ce generează un transfer al regimului juridic al prescripţiei dreptului principal asupra dreptului accesoriu, interesând sub aspectul duratei termenului de prescripţie a dreptului la acţiune privind creanţa garantată, ce devine, în mod necesar, şi limită temporală pentru exercitarea dreptului la acţiunea ipotecară. 91. În condiţiile în care Decretul nr. 167/1958 nu conţine reglementări referitoare la durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu ce constată creanţa garantată, aceasta trebuie stabilită prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură civilă, contemporane perioadei în care Decretul nr. 167/1958 a fost în vigoare. 92. Cum acest din urmă act normativ a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, conform art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011, se opinează că, începând cu 1 octombrie 2011, aplicabil este Codul de procedură civilă din 1865, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a creanţei este cel de 3 ani, prevăzut de art. 405 alin. 1 teza I. 93. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, regimul prescripţiei dreptului la acţiunea ipotecară nu mai este descris de relaţia de accesorialitate în care se găseşte ipoteca în raport cu dreptul de creanţă pe care îl garantează, relevant sub acest aspect fiind art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil. 94. Sub aspectul duratei termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii, aceasta nu mai poate fi stabilită printr-o aplicare simetrică a duratei termenului aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu ce constată creanţa garantată. Din contră, determinarea duratei prescripţiei acţiunii executorii ipotecare se impune a fi realizată de o manieră autonomă, cu observarea naturii juridice de drept real a ipotecii, fiind relevante prevederile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 95. Pentru perioada 1 octombrie 2011-14 februarie 2013 se impune ca determinarea duratei termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii să fie realizată prin raportare la art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în vigoare în acest interval de timp. S-a apreciat că termenul de prescripţie este cel general de 3 ani stabilit de teza I a art. 405 alin. 1, text care are vocaţia de a se aplica în absenţa unei norme derogatorii care să vizeze materia acţiunii executorii ipotecare. Termenul este identic cu cel aplicabil dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu ce constată creanţa garantată, soluţie explicabilă prin prisma determinării duratei sale, prin aplicarea aceleiaşi dispoziţii legale. 96. Teza a II-a a art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, care instituie un termen de prescripţie de 10 ani „în materia acţiunilor reale imobiliare“, nu se aplică prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii, întrucât textul se referă exclusiv la titlurile executorii emise într-o acţiune condamnatorie prin care se valorifică un drept real principal imobiliar. 97. Intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, începând cu 15 februarie 2013, impune o altă abordare asupra duratei termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea executorie ipotecară. 98. Art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă actual instituie un termen de prescripţie de 10 ani pentru executarea „titlurilor emise în materia drepturilor reale“, sintagmă care este mai cuprinzătoare decât cea precedentă, vizând şi titlurile întocmite într-un context extrajudiciar, sub singura condiţie de a privi un drept real. 99. Totodată, în ceea ce priveşte norma tranzitorie, care soluţionează conflictul privind aplicarea în timp a noului Cod civil şi a Decretului nr. 167/1958 în materia prescripţiei extinctive, s-a susţinut aplicabilitatea art. 201 din Legea nr. 71/2011, în sensul căruia: „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“, criteriul de stabilire a legii aplicabile prescripţiei fiind, aşadar, acela al momentului începerii curgerii acesteia, iar nu data perfectării contractului. X. Rapoartele asupra recursului în interesul legii 100. Judecătorii-raportori au depus două rapoarte, în care au exprimat opinii diferite. 101. Astfel, într-o opinie, reţinând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii, s-a concluzionat că, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (1),(4) şi (5) din Codul civil, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.504 alin. (1) din Codul civil: - regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate, fiind lipsită de relevanţă norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită; – dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripţiei executării silite a creanţei întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011; – în cazul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil este de: – 3 ani, potrivit art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013; – 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv). 102. Într-o a doua opinie s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termenul de prescripţie al dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, este de 10 ani. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate 103. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al cerinţei ca problema de drept semnalată să fi fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive şi sub aspectul obiectului sesizării. 104. Cerinţa vizând titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiile de conducere ale curţilor de apel se regăsesc printre titularii prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă. 105. Astfel, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi care are, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimare procesuală pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti. 106. Cu referire la cerinţele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabileşte astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 107. Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; – dovada soluţionării diferite de instanţele judecătoreşti să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; – hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii. 108. Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, precum şi a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enunţate. 109. Astfel, potrivit celor susţinute în cuprinsul actului de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi, la nivelul instanţelor judecătoreşti din ţară există practică judiciară neunitară în privinţa problemei de drept care face obiectul sesizării, aceasta fiind soluţionată diferit, după cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive, anexate actului de sesizare. 110. Se reţine că anexele memoriului de recurs în interesul legii cuprind hotărâri judecătoreşti definitive prin care, sub un prim aspect, s-a soluţionat diferit determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, în ipoteza în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început sub imperiul legii noi. 111. Unele instanţe, prin hotărâri judecătoreşti definitive, au apreciat că noul Cod de procedură civilă va fi aplicabil tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, invocate în cadrul contestaţiilor la executare, inclusiv prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, sens în care au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), dar şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. XIII din 20 martie 2006 şi nr. 31 din 16 noiembrie 2009 prin care s-a statuat că, în materie de executare silită, este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale, indiferent dacă naşterea creanţei a avut loc anterior. 112. Prin alte hotărâri judecătoreşti definitive, în aplicarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum şi a Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţele au reţinut că prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât, în privinţa acestora, instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, sens în care au apreciat că instituţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită îi rămâne aplicabilă legea procesuală veche, chiar dacă procedura contestaţiei la executare este supusă regimului noii legi procesuale, prin raportare la data începerii executării silite. 113. Un alt aspect soluţionat în mod neunitar vizează durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, în ipoteza în care titlul executoriu este reprezentat de un contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului de procedură civilă din 1865. 114. Astfel, prin hotărâri judecătoreşti definitive, unele instanţe au reţinut aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, având în vedere natura creanţei principale şi întinderea aceluiaşi termen inclusiv asupra garanţiei imobiliare, în timp ce, prin alte hotărâri definitive, instanţele au apreciat a fi aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, fiind pus în discuţie un drept real, respectiv dreptul de ipotecă, termen reglementat, deopotrivă, atât de dispoziţiile art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi de prevederile art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 115. Un al treilea aspect controversat, soluţionat neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive, priveşte caracterul executoriu independent sau, după caz, accesoriu al contractului de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, pentru care s-a constatat prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei principale. 116. În timp ce prin unele hotărâri judecătoreşti definitive s-a reţinut că, odată cu constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, se prescrie şi dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară care a garantat împrumutul, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, reglementat de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în opinie contrară, exprimată prin alte hotărâri definitive, s-a reţinut caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă, ce a fost conferit, inclusiv sub imperiul Codului civil din 1864, de dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, fiind avută în vedere posibilitatea valorificării, în continuare, a dreptului la acţiune executorie ipotecară. 117. Din perspectiva analizării condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, se impune a semnala suplimentar că, prin Decizia nr. 57 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită“. 118. Prin această decizie, în esenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind întrunită condiţia referitoare la influenţa hotărâtoare a dezlegării asupra soluţionării pe fond a cauzei, respectiv cea care vizează noutatea chestiunii de drept. 119. Sub aspectul examinării celei din urmă condiţii s-a reţinut că stadiul unei practici incipiente, în curs de formare, a fost depăşit în privinţa problemei de drept semnalate, fiind conturată deja o practică neunitară în abordarea şi rezolvarea chestiunii de drept, sens în care s-a concluzionat în cuprinsul paragrafelor 125 şi 126 că: „Din cele expuse rezultă că practica judiciară este deja formată pentru întreaga problematică vizată de sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât scopul urmărit prin declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile nu mai poate fi atins, funcţia acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei nefiind aceea de a da o soluţie unei practici formate, ci de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Prin urmare, nu este întrunită nici condiţia noutăţii chestiunii de drept.“ 120. Faţă de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale. 121. Ca atare, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din acelaşi cod, luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti - se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. XI.2. Analiza fondului recursului în interesul legii Clarificarea limitelor învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii 122. Cu titlu preliminar, se impun o serie de precizări referitoare la limitele sesizării, astfel cum acestea trebuie să fie stabilite prin prisma dispoziţiilor legale ce au făcut obiectul orientărilor jurisprudenţiale divergente, ilustrate în actul de sesizare. 123. Astfel, potrivit celor susţinute în memoriul de recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, precum şi din anexele acestuia reiese că, la nivelul instanţelor judecătoreşti din ţară, există practică neunitară în legătură cu problema de drept privind prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractelor de ipotecă imobiliară aferente contractelor de credit, încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi al art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006. 124. În legătură cu problema de drept ce se impune a fi dezlegată, titularul sesizării a identificat o serie de aspecte relevante care au generat opinii divergente în practica judecătorească, referitoare la: - legea procesuală aplicabilă prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a cere executarea silită, în ipoteza în care dreptul acestuia de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început ulterior acestui moment, sub imperiul legii noi; – durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în baza unui titlu executoriu reprezentat de un contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864; – caracterul executoriu independent sau, după caz, accesoriu al contractului de ipotecă încheiat valabil, sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale. 125. Se observă că obiectul prezentului recurs în interesul legii, astfel cum a fost formulat în cuprinsul actului de sesizare, surprinde nu numai o dimensiune procedurală, referitoare la chestiunea determinării termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii, în raport cu interpretarea şi aplicarea, după caz, a dispoziţiilor art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă sau art. 706 din noul Cod de procedură civilă, ci reclamă tranşarea regimului juridic execuţional al contractului de ipotecă. 126. Cuprinsul orientărilor jurisprudenţiale divergente şi contextul supus analizei de titularul sesizării ilustrează aspecte ce implică, preliminar, examinarea relaţiei dintre acţiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar şi a efectelor pe care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, izvorâtă din contractul de credit, le produce asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. 127. De asemenea, aspectul controversat semnalat cu referire la caracterul executoriu independent sau accesoriu al contractului de ipotecă reclamă necesitatea de a stabili, cu ocazia examinării raportului de accesorialitate al ipotecii imobiliare faţă de creanţa pe care o garantează, dacă, după prescrierea creanţei, ipoteca mai poate fi pusă în executare, urmând ca ulterior, în situaţia în care se va concluziona în sensul supravieţuirii ipotecii chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, să se determine termenul de prescripţie înlăuntrul căruia ipoteca poate fi pusă în executare. 128. Multitudinea aspectelor desprinse din soluţiile divergente pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, ataşate actului de sesizare, impune ca problemele sesizate prin recursul în interesul legii să fie abordate într-o construcţie juridică complexă, vizând nu doar chestiuni de drept procesual civil, ci şi de drept material, ceea ce presupune examinarea normelor de drept substanţial înscrise, după caz, în Decretul nr. 167/1958, respectiv noul Cod civil, cu referire la regimul juridic al prescripţiei extinctive. 129. Date fiind precizările făcute anterior, soluţionarea problemei de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii impune ca examinarea să privească clarificarea următoarelor aspecte esenţiale, care vor contura limitele învestirii instanţei supreme: A. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Legea incidentă 130. Problema determinării legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a fost generată, astfel cum rezultă din actul de sesizare şi hotărârile judecătoreşti definitive anexate, de contextul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, însă formularea cererii de executare silită s-a făcut ulterior datei la care actul normativ a intrat în vigoare. 131. În ipoteza premisă expusă, instanţele judecătoreşti au avut abordări diferite în ceea ce priveşte norma incidentă prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită a ipotecii, ridicată în cadrul procedurilor execuţionale demarate după data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă. 132. Astfel, unele instanţe au reţinut în privinţa legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită că aceasta este reprezentată de legea în vigoare la data formulării cererii de executare silită, în raport cu art. 24 din noul Cod de procedură civilă. Alte instanţe au considerat aplicabilă legea în fiinţă la momentul la care prescripţia a început să curgă, prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în special faţă de trimiterea expresă din art. 711 din noul Cod de procedură civilă la prevederile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă, aplicabile în completare. 133. În construcţia juridică a Decretului nr. 167/1958, dar şi a noului Cod civil, conexiunea dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi cea a executării ipotecii reprezintă o dimensiune a regimului juridic al prescripţiei extinctive. 134. Fiecare dintre cele două acte normative au guvernat, cronologic, regimul juridic al prescripţiei extinctive. 135. Ca şi în vechea reglementare, cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2) şi art. 12], şi în concepţia noului Cod civil efectul prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune - este cârmuit de regula potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, fiind o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale. 136. Astfel, legea aplicabilă în timp efectelor pe care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate le produce asupra prescripţiei dreptului creditorului de a obţine executarea silită a ipotecii, respectiv incidenţa art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii“ sau art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil, care prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri“, se va stabili potrivit normei care reglementează conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil. 137. Aşadar, dacă prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (a creanţei principale) a început înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), rezolvarea chestiunii de drept intertemporal dintre Decretul nr. 167/1958 şi noul Cod civil va fi reglementată de norma înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“, soluţie legislativă consacrată, de altfel, şi în art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“. 138. Fiind reglementat, astfel, conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice şi evitării aplicării retroactive a legii noi, relevanţă deosebită prezentând, sub aspectul examinat, statuările, cu caracter general obligatoriu, ale Deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a dispus - în interpretarea şi aplicarea, printre altele, a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Codul civil şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - că „legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi cele de drept procesual referitoare la prescripţie“. 139. Prin urmare, relaţia dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi soarta dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii nu va fi influenţată de data formulării cererii de executare silită, întrucât identificarea normei procesuale aplicabile în timp, chestiune reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 şi art. 24 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, nu este utilă în stabilirea şi, implicit, aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripţia executării silite a creanţei principale ori a celei întemeiate pe un contract de ipotecă, ce garantează creanţa născută dintr-un contract de credit. 140. Cu alte cuvinte, spre deosebire de legea aplicabilă procedurii de executare silită, ce se determină prin raportare la momentul începerii procedurii, respectiv al sesizării organului de executare silită cu cererea de executare silită, pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit. 141. Aplicarea imediată a legii noi de procedură executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă nu înseamnă ignorarea regulilor de drept tranzitoriu, aplicabile prescripţiei. 142. Practic, chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, cu efectul că întreaga procedură execuţională va fi supusă reglementării acestuia, prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă şi va avea impact asupra executării silite a ipotecii. Se observă importanţa determinării acestui moment ce prezintă relevanţă şi în examinarea altor elemente ale regimului prescripţiei, de interes în problema supusă interpretării, cu referire specială în privinţa termenului de prescripţie al dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă. 143. Aşadar, efectele pe care prescripţia dreptului creditorului de a obţine executarea silită a creanţei garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripţiei celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispoziţiilor noului Cod civil. 144. Concluziv, în referire la problema de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, este lipsit de relevanţă dacă actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul Codului civil din 1864, fiind lipsită de importanţă şi data demarării procedurii execuţionale, din moment ce efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite (şi deosebite de legea aplicabilă actului juridic ce constituie titlul executoriu), relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripţiei, doar momentul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate prin ipotecă a început să curgă. B. Momentul care marchează începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate, izvorâtă din contractul de credit 145. Având în vedere că începutul prescripţiei extinctive reprezintă un aspect esenţial al acestei instituţii juridice, deoarece momentul de la care începe cursul prescripţiei determină data la care aceasta urmează să se împlinească, calcularea termenului de prescripţie implică, prioritar, determinarea momentului în care, în concret, începe să curgă, însă nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură civilă nu prevăd care este acest moment. 146. În cazul titlurilor executorii nonjurisdicţionale, altele decât hotărârile judecătoreşti sau arbitrale, legiuitorul a fixat un moment obiectiv pentru începutul prescripţiei extinctive, fiind stipulat, atât în cuprinsul art. 405 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, cât şi în art. 706 alin. (2) teza I din noul Cod de procedură civilă, doar că prescripţia executării silite începe să curgă la data naşterii dreptului de a obţine executarea silită. 147. Spre deosebire de cazul hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale, când dreptul de a obţine executarea silită se naşte odată cu dreptul de a obţine condamnarea pârâtului (însă exerciţiul său este amânat, în lipsa unui titlu executoriu), în cazul titlurilor executorii care nu se obţin în urma unei proceduri jurisdicţionale, însă cărora legea le recunoaşte putere executorie (astfel cum sunt, spre exemplu, contractele de credit, încheiate potrivit art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006), dreptul se naşte, în principiu, la momentul la care obligaţia stabilită în titlul executoriu este încălcată ori, după caz, trebuia executată, chiar în absenţa unei constrângeri sau încălcări. În concret, naşterea dreptului de a obţine executarea silită este data la care obligaţia (creanţa) a devenit exigibilă, adică în momentul în care obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată, în urma declarării scadenţei anticipate. 148. Plecând de la premisa problemei de drept semnalată în actul de sesizare, respectiv cea în care contractul de credit constituie titlu executoriu, conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, naşterea dreptului la executarea silită a creanţei garantate nefiind condiţionată de obţinerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptăţit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită. 149. În derularea raportului obligaţional, izvorât din contractul de credit, debitorul poate fi obligat la plata unor plăţi periodice a împrumutului, în forma ratelor de credit, ipoteză în care determinarea momentului de început al prescripţiei executării silite a creanţei principale reclamă ca dispoziţiile procedurale să fie completate cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau ale noului Cod civil, după caz. 150. Un contract de credit, ca varietate a contractului de împrumut, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că instituţia de credit şi-a asumat o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte (împrumutatul) şi-a asumat o obligaţie de restituire succesivă, prin plata eşalonată a ratelor, nu schimbă caracterul unitar al prestaţiilor. 151. Restituirea creditului prin plăţi periodice nu constituie decât o modalitate de executare a unei unice obligaţii principale a împrumutatului, plăţile în tranşe având doar rolul de a înlesni şi facilita rambursarea creditului. Chiar dacă executarea obligaţiei de restituire se prelungeşte în timp, restituirea împrumutului reprezintă o unică obligaţie, deoarece plăţile periodice ale ratelor succesive de credit alcătuiesc, prin finalitatea lor, un tot unitar, situaţie în care prescripţia va curge, pentru întreaga creanţă, de la data exigibilităţii creanţei. 152. Aşadar, în cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranşe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenţei întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenţei anticipate va marca începutul unei prescripţii unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil, atunci regimul acestui cod va guverna prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, potrivit art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526. 153. În cazul în care prescripţia executării silite a creanţei garantate a început să curgă înainte de 1 octombrie 2011 (intrarea în vigoare a noului Cod civil), atunci prescripţia va fi supusă regimului Decretului nr. 167/1958, care, spre deosebire de regimul juridic actual (art. 2.526 din Codul civil), nu reglementează expres ipoteza prestaţiilor unitare, divizate în mai multe tranşe, ci doar pe cea a prestaţiilor succesive cu caracter individual, potrivit căreia „în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită“ (art. 12 din decret). 154. În acest din urmă caz, în considerarea atât a argumentului de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât şi a interpretării gramaticale a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, realizată printr-o analiză sintactică a textului şi semantică a termenilor utilizaţi, reiese că actul normativ rămâne aplicabil şi în privinţa prestaţiilor unitare a căror executare a fost convenită a fi realizată eşalonat, în tranşe de plată. Deopotrivă este de remarcat că, şi sub regimul Decretului nr. 167/1958, creditorul avea obligaţia de se conforma prevederilor legale aplicabile creanţei sale, în funcţie de natura prestaţiilor succesive (individuale sau care alcătuiesc un tot unitar), astfel încât, în determinarea tratamentului juridic aplicabil, este relevantă doar natura prestaţiilor, şi nu modalitatea în care părţile se înţeleg în privinţa executării obligaţiilor reciproce. 155. Prin urmare, chiar dacă împrumutul acordat se restituie în rate de credit, rambursarea întregului credit reprezintă o obligaţie unică, astfel cum a fost şi cea a instituţiei de credit la acordarea împrumutului. Aşa fiind, dreptul creditorului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit, încheiat sub regimul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, va fi supus unei prescripţii unice, pentru întreaga creanţă, al cărei început va curge de la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, ce se va situa, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la momentul scadenţei ultimei rate sau, după caz, la data declarării scadenţei anticipate a creditului, ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente. 156. În sensul argumentelor expuse în legătură cu tratamentul juridic aplicabil prestaţiilor succesive, supuse reglementării Codului civil actual, relevante sunt şi considerentele Deciziei nr. 623 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea Constituţională, referitoare la controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.526 din Codul civil, în cuprinsul cărora s-a reţinut că: „(…) norma civilă distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestaţiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalităţi de întârziere) prescripţia începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadenţa fiecărei obligaţii principale nu a fost respectată şi până la data plăţii, în cazul prestaţiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei dintre părţi, un tot unitar (de exemplu, plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor unui preţ), prescripţia începe să curgă, pentru întreaga creanţă, de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate. Prin urmare, în funcţie de caracterul lor - individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestaţiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naşte dreptul la acţiune şi, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (…) Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu îşi poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părţile agreează, ca modalitate de executare a obligaţiilor, plata succesivă a prestaţiilor. Restituirea împrumutului sau plata preţului în rate/tranşe nu este decât o modalitate de executare a obligaţiilor, obligaţia de restituire, respectiv de plată a preţului fiind unică, iar ratele/tranşele succesive alcătuind un tot unitar“ (paragraful 22). 157. Cu caracter suplimentar se impune a preciza că premisa problemei de drept semnalată este constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, circumstanţă care nu impune o analiză exhaustivă a regimului juridic al prescripţiei privind dobânzile creditului şi alte accesorii ale creanţei ipotecare, întrucât atât sub regimul Decretului nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2)], cât şi al noului Cod civil [art. 2.503 alin. (1) şi art. 2.504 alin. (2)] acţiunile executorii pentru plata accesoriilor sunt, prin ipoteză, stinse prin prescripţia executării creanţei principale, întemeiată pe contractul de credit. C. Raportul de accesorialitate dintre ipotecă şi creanţa garantată. Cazul supravieţuirii acţiunii ipotecare 158. Momentul la care se naşte dreptul de a obţine executarea silită, în speţele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti prin care s-au dat dezlegări diferite problemei de drept ce constituie obiectul cererii de recurs în interesul legii, este momentul la care creanţa principală, decurgând din contractul de credit, supus dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, devine exigibilă, situaţie în care poate fi pus în executare contractul de ipotecă. Acest moment, după cum s-a arătat, este data scadenţa ultimei rate prevăzute în contract sau data declarării scadenţei anticipate a creditului. 159. În raport cu momentul intertemporal la care se plasează data exigibilităţii creditului garantat prin ipoteca imobiliară, constatarea intervenirii prescripţiei executării creanţei garantate, izvorâtă din contractul de credit, generează o serie de consecinţe juridice asupra valorificării dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii: 160. a) Dacă începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, respectiv data declarării scadenţei anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit), se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare noul Cod civil), efectele acestei prescripţii asupra dreptului creditorului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este iniţiată procedura execuţională. 161. În această situaţie, prescripţia executării creanţei principale, întemeiată pe contractul de credit, va avea drept consecinţă stingerea şi a dreptului (accesoriu) la executarea silită a ipotecii, fiind aplicabilă regula generală instituită prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Or, norma legală ce consacră aplicaţia principiului accesorium sequitur principale stabileşte că odată cu prescripţia dreptului la acţiune privitor la un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privitor la drepturile accesorii, atât cele personale (de pildă, dreptul la dobândă şi la penalităţi convenţionale), cât şi cele reale, categorie în care intră şi dreptul de ipotecă imobiliară. 162. Aşa fiind, odată cu stingerea prin prescripţie a dreptului creditorului la executarea titlului executoriu (contractul de credit) privind dreptul principal de creanţă se sting şi drepturile privind executarea garanţiilor reale ce constituie accesoriul dreptului principal. 163. Or, sub imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 octombrie 2011, nu exista vreo dispoziţie legală derogatorie de la regula stingerii dreptului la acţiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal. Ca atare, ipoteca fiind un drept accesoriu creanţei principale, urmează soarta acesteia, în virtutea principiului accesorium sequitur principale. 164. Aşadar, ipoteca se stinge pe cale accesorie, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ca o consecinţă directă a stingerii raportului juridic obligaţional principal garantat şi care poate interveni prin orice mod care pune capăt existenţei sau protecţiei creanţei în lipsa realizării sale, chiar cu titlu de sancţiune, cum este prescripţia. 165. Întrucât contractul de credit din care izvorăşte creanţa garantată are natura de titlu executoriu, în temeiul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, exerciţiul dreptului material la acţiune al creditorului garantat se reduce la dreptul de a obţine executarea silită a acestuia şi poate fi exercitat de îndată ce obligaţiile cuprinse în titlul executoriu au devenit exigibile (dreptul la acţiune executorie personală), nefiind necesar a se obţine de către creditorul ipotecar un alt titlu executoriu (condamnatoriu). 166. Împrejurarea că acelaşi act normativ conferă caracter de titlu executoriu şi contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse, deopotrivă, în executare, creditorul ipotecar având posibilitatea valorificării ipotecii pe cale de executare silită (drept la acţiune executorie ipotecară) de îndată ce obligaţia garantată a devenit exigibilă, cu condiţia să nu fi intervenit prescripţia executării creanţei principale, în considerarea principiului accesorialităţii ipotecii, care nu poate fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat. 167. Concluziv, modalitatea de reglementare a raportului de accesorialitate dintre creanţa principală şi ipotecă, în construcţia juridică a vechiului Cod civil, exclude supravieţuirea ipotecii şi împiedică executarea distinctă a acesteia, ulterior intervenirii prescripţiei dreptului la executarea silită a creanţei garantate, în virtutea naturii sale accesorii, ca urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă contractul de ipotecă constituie titlu executoriu, în sensul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006. 168. b) Dacă data declarării scadenţei anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit) se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil (1 octombrie 2011), prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale va fi guvernată de dispoziţiile noului Cod civil. 169. Ca şi în vechea reglementare, cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2)], în Codul civil în vigoare efectul prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune - este guvernat de principiul enunţat legislativ de art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, fiind, în esenţă, o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale. 170. Deşi păstrată această regulă, noua reglementare instituie în art. 2.504 alin. (1) din Codul civil o excepţie de la regulă, chiar cu referire la acţiunea ipotecară, în sensul că, în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea, oricând, urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri“, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale de executare silită, a bunului grevat“. 171. Articolul 74 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 138/2014, prevede că dreptul la acţiunea ipotecară, prevăzut de art. 2.504 din Codul civil, este imprescriptibil. 172. Aşadar, dispoziţiile legale menţionate instituie posibilitatea creditorului garantat de a urmări bunurile mobile sau imobile ipotecate în favoarea sa, chiar dacă creanţa izvorâtă din contractul de credit s-a prescris, însă doar în limitele prevăzute de lege, adică doar în limita sumei obţinute din valorificarea bunului ipotecat, chiar dacă suma care se va obţine din vânzarea bunului ar putea acoperi atât capitalul, cât şi accesoriile creanţei garantate, iar cea de-a doua limită presupune că acesta va putea pretinde doar capitalul nerestituit, iar nu şi accesoriile creanţei garantate neachitate, după împlinirea prescripţiei. 173. În concluzie, deşi prescripţia executării creanţei principale nu stinge, pe cale accesorie, caracterul executoriu al contractului de ipotecă, ca efect al supravieţuirii acţiunii ipotecare, creditorul ipotecar va putea urmări bunurile ipotecate, în limita valorii acestora, însă doar sub rezerva ca dreptul de a cere executarea silită să fie exercitat înăuntrul termenului de prescripţie. 174. Se impune a semnala că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conceptul de „autonomizare a ipotecii faţă de creanţa garantată“, ce rezidă în construcţia juridică a noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă, a fost examinat pe larg în Decizia nr. 60/2017, instanţa supremă subliniind, în cuprinsul paragrafelor 92-98, următoarele: "În ceea ce priveşte independenţa şi întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deşi, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligaţional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanţări. Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate, (…) Prin urmare, legătura dintre ipotecă şi creanţă nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanţă. (…) noua reglementare aduce mutaţii considerabile în ceea ce priveşte accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanţa principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanţă încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, şi poate supravieţui stingerii obligaţiei principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. (…) Aşadar, raportul dintre contractul de ipotecă şi creanţa garantată nu este un simplu raport de la accesoriu către principal, subordonarea nefiind netă, ci implicând o interdependenţă. În consecinţă, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există nicio dispoziţie legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia că legiuitorul însuşi a considerat necesară extinderea «beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipotecă, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanţii reale», pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct." D. Termenul de prescripţie aplicabil dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare versus titluri emise în materia drepturilor reale 175. Odată stabilit, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod civil, că executarea silită în temeiul contractului de ipotecă poate fi declanşată de creditorul ipotecar, chiar dacă a intervenit prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală (doar în ipoteza în care aceasta din urmă a început să curgă după data intrării în vigoare a noului Cod civil), trebuie stabilit termenul înăuntrul căruia poate fi pus în executare contractul de ipotecă. 176. Fiind un element al regimului juridic al prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă trebuie identificat în raport cu legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. 177. Prin similitudine cu situaţia prescripţiei dreptului la executarea silită a creanţei garantate este necesar a se stabili începutul prescripţiei executării ipotecii, relevant fiind, şi în cazul analizat, momentul exigibilităţii obligaţiei principale care îşi are izvorul în contractul de credit, întrucât din acest moment creditorul ipotecar va putea trece la valorificarea garanţiei ipotecare, cu precizarea că situaţia analizată exclude ipoteza în care prescripţia creanţei principale a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil (declararea scadenţei anticipate anterior datei de 1 octombrie 2011), caz în care supravieţuirea ipotecii este înlăturată prin efectul prescripţiei executării creanţei întemeiate pe contractul de credit. 178. Întrucât noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă au intrat în vigoare la date diferite, aplicarea legii procesuale se realizează în raport cu rezolvarea conflictului de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, conform art. 6 alin. (1),(4) şi (5) din noul Cod civil, fiind avut în vedere faptul că, prin raportare la o nouă lege, care introduce un nou termen de prescripţie a executării ipotecii, prescripţiile începute şi neîmplinite anterior nu pot fi afectate (în privinţa termenului) de legea nouă, conform principiului neretroactivităţii legii civile noi. Deopotrivă, conform aplicării principiilor supravieţuirii legii civile vechi şi aplicării imediate a legii noi, trebuie avut în vedere că prescripţiile în curs vor păstra integral termenul prevăzut de legea veche, iar prescripţiile care vor începe în viitor vor fi supuse termenului prevăzut de legea nouă. 179. Aceasta înseamnă că rezolvarea conflictului de drept intertemporal poate determina ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă să fie supusă unor reglementări diferite. 180. Astfel, în măsura în care momentul declarării scadenţei anticipate a creanţei contractului de credit sau a ultimei rate a creditului (momentul de început al prescripţiei) se situează în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii imobiliare va fi supus normelor de drept substanţial înscrise în noul Cod civil şi celor de drept procesual din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, iar dacă acest moment se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (inclusiv) vor deveni incidente dispoziţiile înscrise în noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă. a) Aplicarea dispoziţiilor vechiului Cod de procedură civilă înscrise în art. 405 alin. 1 181. Stabilirea concretă a termenului de prescripţie corespunzător valorificării dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii impune a observa, cu caracter prealabil, diferenţa de conţinut dintre dispoziţiile cuprinse în art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cărora „dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani“, şi cele înscrise în art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în conformitate cu care „dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani“. 182. Dreptul de ipotecă fiind un drept real accesoriu, determinarea termenului de prescripţie înscris în art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv cel de 3 ani sau cel de 10 ani, a cărui aplicare interesează pentru ipoteza în care prescripţia valorificării pe cale silită a ipotecii a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, impune a fi clarificată, pe baza metodelor de interpretare gramaticală şi istorico-teleologice, sfera acelor titluri care sunt emise în „materia acţiunilor reale imobiliare“. 183. Analiza de conţinut a art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă relevă că legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea termenului special de 10 ani numai în privinţa executărilor întemeiate pe un titlu condamnatoriu, emis într-o procedură jurisdicţională, ca efect al valorificării dreptului material la acţiune condamnatorie, prin intermediul unei acţiuni judiciare, în cursul căreia, în scopul realizării protecţiei judiciare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, instanţa de judecată sau organul arbitral examinează îndreptăţirea titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii în legătură cu dreptul real imobiliar reclamat. Deopotrivă, din punct de vedere lexical, relevantă este şi terminologia uzitată, textul făcând referire la noţiunea de „acţiuni“, ceea ce semnifică necesitatea intervenţiei organului jurisdicţional în vederea obţinerii unui titlu executoriu, ca efect al exercitării acţiunii civile în sens procesual, respectiv obţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, necesar pentru începerea executării silite, dacă este cazul. 184. Paralel interpretării gramaticale, urmărind evoluţia cronologică şi istorico-teleologică a conţinutului normativ al art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă, trebuie observat că, anterior modificării Codului de procedură civilă din 1865, survenit prin art. I pct. 158 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 404 din Codul de procedură civilă prevedea că „o hotărâre judecătorească care nu s-a executat timp de 30 de ani de la data sa nu se va mai putea executa şi va pierde puterea de lucru judecat“, text care a ridicat o serie de controverse juridice legate de aplicarea acestuia în materie de executare silită în concurs cu prevederile Decretului nr. 167/1958, sub aspectul termenului de prescripţie, de 3 ani sau de 30 de ani, aplicabil dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia drepturilor reale. 185. Prin intervenţia legiuitorului în anul 2000, norma de la art. 405 a primit un nou conţinut, forma textului fiind păstrată până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă: „în materia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani“. 186. Din perspectiva interpretării istorice, evolutive, trebuie observat că noua formulare a textului, survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, nici nu putea institui pentru executarea ipotecii un termen mai lung decât cel al executării creanţei garantate, fiind de neconceput, în acea perioada legislativă, ca dreptul real de ipotecă să supravieţuiască creanţei prescrise, în contextul în care art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 era în vigoare şi consacra principiul accesorium sequitur principale în aplicarea căruia prescripţia acţiunii personale în realizarea creanţei principale stinge şi dreptul accesoriu la acţiune ipotecară. 187. Aşadar, în ceea ce priveşte prescripţia executării drepturilor reale, rezultă că sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, vizează doar acele titluri condamnatorii jurisdicţionale, pronunţate în materia acţiunilor reale imobiliare, ceea ce ne îndreptăţeşte să excludem din aria acestora pe cele nonjurisdicţionale, extrajudiciare, a căror componentă executorie este conferită direct, prin lege, titularului pentru satisfacerea dreptului sau a interesului legitim, în cadrul procedurii execuţionale. 188. Deşi, în principiu, creditorul ipotecar (titular al dreptului real de ipotecă) are la dispoziţie, în scopul realizării creanţei sale, două acţiuni cu caracter real, respectiv acţiunea ipotecară executorie (dreptul de a obţine executarea silită) şi acţiunea ipotecară condamnatorie (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului), distincte de prerogativele de constrângere a dreptului patrimonial de creanţă garantat prin ipotecă, trebuie evidenţiat că problema de drept supusă interpretării are ca premisă existenţa unui titlu executoriu nonjurisdicţional, respectiv contractul de ipotecă, care conferă creditorului un drept real de garanţie. 189. În contextul reţinut, chiar dacă legea recunoaşte per se contractului de ipotecă natura de titlu executoriu, în considerarea dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, atunci când este perfectat în vederea garantării unui contract de credit (acesta fiind ipoteza textului de lege la care face trimitere caracterul executoriu), acest titlu convenţional nu este rezultatul soluţionării unei acţiuni reale şi nu poate fi inclus în sfera demersurilor executorii întemeiate pe „titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare“, pentru care este aplicabil termenul special de prescripţie de 10 ani. 190. Prin raportare la regimul juridic al noului Cod civil, este util a remarca că, deşi ipoteca are, de principiu, caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează, totuşi, în cazul prescripţiei executării creanţei garantate, dreptul la acţiune ipotecară va continua să existe şi va putea fi valorificat în condiţiile legii. În acest sens, norma înscrisă în art. 2.504 alin. (1) stipulează expres că „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri“. 191. În contextul normativ enunţat, chiar dacă executarea silită a ipotecii nu se stinge prin prescripţia executării silite a creanţei garantate, aceasta va trebui valorificată înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, termen care, în principiu, se suprapune, în timp, cu cel privind executarea silită a creanţei izvorâte din contractul de credit. b) Aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă 192. Dacă dreptul creditorului la executarea silită, respectiv dacă declararea scadenţei anticipate sau scadenţa ultimei rate, se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă), îşi vor găsi aplicabilitate normele de drept material înscrise în noul Cod civil şi cele de drept procesual reglementate de noul Cod de procedură civilă, dreptul la executarea silită a ipotecii fiind supus unui termen de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă. 193. În urma unei analize comparative se observă că redactarea art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noţiunea de „titluri emise în materia drepturilor reale“ este, evident, mai cuprinzătoare decât cea a „titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare“ (la care se referă art. 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865). 194. Diferenţa majoră de conţinut între art. 706 şi fostul art. 405 este dată de extinderea domeniului de acţiune, sintagma „acţiuni reale imobiliare“ fiind înlocuită cu aceea de „drepturi reale“, ce acoperă toată aria drepturilor reale - mobiliare sau imobiliare, principale sau accesorii, prescriptibile sau imprescriptibile. 195. Aşa fiind, termenul de 10 ani este aplicabil în cazul titlurilor emise în materia oricăror drepturi reale şi indiferent de caracterul real sau personal (mixt) al acţiunii, dacă obiectul acesteia este valorificarea imediată şi directă a unui drept real, calificat ca atare de către lege. Prin urmare, codul actual extinde sfera de aplicare a termenului de prescripţie şi la titlurile executorii extrajudiciare, sub condiţia de a privi un drept real, astfel cum este şi contractul de ipotecă, a cărui executare are ca temei un drept real. 196. Aşadar, valorificarea instrumentului de garantare, prin intermediul acţiunii ipotecare, va putea fi realizată independent de intervenirea prescripţiei executării creanţei principale, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil, însă înăuntrul termenului de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, atât timp cât dreptul de a obţine executarea silită este, prin esenţa sa, prescriptibil. 197. În contextul ipotezei analizate, plasată sub regimul noului Cod civil, se impune a aminti că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită stinge forţa executorie a titlului executoriu, însă nu şi dreptul subiectiv material, substanţial, care trebuie realizat prin punerea în executare a titlului executoriu. În această situaţie, dacă dreptul este imprescriptibil - astfel cum este dreptul la acţiune ipotecară, în regimul Codului civil actual -, creditorul va putea obţine un nou titlu executoriu, pe cale jurisdicţională, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 707 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă]. 198. Aşadar, în cazul în care contractul de ipotecă şi-a pierdut puterea executorie, prin intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul garantat va avea posibilitatea de a formula o acţiune ipotecară condamnatorie, pentru a obţine o hotărâre judecătorească care să recunoască existenţa dreptului de ipotecă, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil şi art. 74 (dispoziţii finale) din Legea nr. 76/2012 (astfel cum a fost modificat prin art. VII din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă). 199. Precizările suplimentare sunt relevante sub aspectul evidenţierii regimului juridic al acţiunii executorii ipotecare (prescriptibilă în termenul de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 din Codul de procedură civilă), în raport cu acţiunea ipotecară condamnatorie (imprescriptibilă), utilă şi în cazul în care contractul de credit îşi pierde caracterul executoriu, prin împlinirea prescripţiei de 3 ani a dreptului de a obţine executarea silită. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (1),(4) şi (5) din Codul civil, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, stabileşte că: 1. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate, fiind lipsită de relevanţă norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită. 2. Dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripţiei executării silite a creanţei întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011. 3. În cazul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil este de: - 3 ani, potrivit art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013; – 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv). Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2022. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
