Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 620/1/2017
┌──────────────────────────┬───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Mirela Sorina Popescu │- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Leontina Şerban │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Anca Mădălina Alexandrescu│- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Simona Cîrnaru │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Marius Dan Foitoş │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ioana Alina Ilie │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Săndel Lucian Macavei │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Valentin Horia Şelaru │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai Matei │- judecător la Secţia penală │
└──────────────────────────┴───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal" Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 620/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Leontina Şerban, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 620/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Departamentul de Drept Penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Totodată, a învederat că la data de 3 aprilie 2017 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La data de 13 aprilie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 648/C/628/III-5/2017 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei Judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a precizat că este admisibilă sesizarea formulată, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. Procurorul a arătat că, în prezenta cauză, instanţa de trimitere soluţionează contestaţia la executare împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Galaţi, definitivă printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie sub imperiul legii vechi. S-a menţionat că, pe calea acestei proceduri, contestatorul solicită aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 6 din Codul penal şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei de 15 ani închisoare la maximul special prevăzut de lege pentru această infracţiune. De altfel, a susţinut că legea penală mai favorabilă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare împotriva căreia s-a formulat contestaţie la executare, mai exact în perioada de liberare condiţionată din pedeapsa de 15 ani închisoare şi până la considerarea ca executată a acestei pedepse. În acest context a apreciat ca fiind îndeplinite toate condiţiile legale ale admisibilităţii unei contestaţii la executare prin care se invocă legea penală mai favorabilă drept cauză de micşorare a unei pedepse definitive, conform art. 585 şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Astfel, procurorul a susţinut că există aplicată o pedeapsă definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, pe parcursul executării căreia ori până la considerarea ca executată a acesteia, a intervenit o lege penală mai favorabilă care, din perspectiva contestatorului, reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei câtă vreme legea prevede pentru aceeaşi infracţiune un maxim special de 10 ani închisoare, deci mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată de 15 ani închisoare. S-a arătat că, în mod evident, cauza de micşorare a pedepsei este ulterioară rămânerii definitive a hotărârii. De asemenea s-a precizat că, sub acest aspect, se configurează ipoteza tipică de incidenţă a contestaţiei la executare. Totodată, procurorul a menţionat că, pentru persoanele condamnate definitiv mai înainte de intrarea în vigoare a Codului penal din 2014, procedura de aplicare a legii penale mai favorabile s-a făcut printr-o procedură specială reglementată de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, şi de Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale. Însă, în privinţa contestatorului din cauză, aplicarea legii penale mai favorabile nu a fost realizată nici conform art. 23 din Legea nr. 255/2013, cu modificările ulterioare, şi nici de instanţa care l-a judecat şi condamnat ulterior pentru o altă faptă, deşi această din urmă instanţă ar fi trebuit să dea eficienţă art. 6 din Codul penal cu privire la primul termen al recidivei. De asemenea s-a mai susţinut că nu constituie un impediment faptul că pedeapsa definitivă a fost valorificată ulterior printr-o altă hotărâre judecătorească, care nu a aplicat art. 6 din Codul penal, şi nu face inadmisibilă contestaţia la executare îndreptată împotriva primei hotărâri de condamnare la pedeapsa de 15 ani închisoare care reprezintă primul termen al recidivei în ceea ce îl priveşte pe contestator. Procurorul a considerat că un astfel de demers nu afectează autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate ulterior şi în cadrul cărora instanţele ar fi putut face aplicarea art. 6 din Codul penal întrucât nu se repun în discuţie aspecte care vizează fondul cauzei ori schimbarea încadrării juridice şi, pe cale de consecinţă, eventual, înlăturarea stării de recidivă. Or, legalitatea unei pedepse se impune a fi asigurată inclusiv în faza de executare. În concluzie, s-a solicitat admiterea sesizării Curţii de Apel Galaţi. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.874/233/2016, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultim grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei declarate de condamnatul B.P. împotriva Sentinţei penale nr. 597/20.10.2016, pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 4.874/233/2016. Prin sentinţa penală menţionată s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de B.P., în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că condamnatul B.P. s-a adresat instanţei de judecată cu o contestaţie la executare prin care a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte o pedeapsă de 15 ani închisoare executată, din 2001 până în 2012, pentru o infracţiune de tâlhărie. Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 341/13.09.2001 a Tribunalului Galaţi (definitivă şi modificată prin Decizia penală nr. 3.807/17.09.2003 a Curţii Supreme de Justiţie), contestatorul B.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b), lit. c) şi lit. e) din Codul penal din 1969 - tâlhărie săvârşită de o persoană având asupra sa o armă, mascată şi în loc public. Executarea acestei pedepse a început la data de 27.08.2001 (ca urmare a arestării preventive), contestatorul fiind liberat condiţionat la data de 10.07.2012, cu un rest rămas neexecutat de 1.474 zile închisoare. Prin Sentinţa penală nr. 60/23.03.2016 a Tribunalului Brăila (modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 661/A/06.06.2016), contestatorul B.P. a fost condamnat la următoarele pedepse: - 3 ani şi 2 luni închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală; – 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) şi alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală; – 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice, prevăzută de art. 362 cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal din 2014 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală; – 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au fost contopite pedepsele anterior menţionate, urmând ca B.P. să execute o pedeapsă rezultată de 3 ani şi 8 luni închisoare. În baza art. 43 alin. (2) din Codul penal, la această pedeapsă rezultantă a fost adăugat restul rămas neexecutat de 1.474 zile închisoare din pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341/13.09.2001 a Tribunalului Galaţi, urmând ca, în final, B.P. să execute pedeapsa de 3 ani, 8 luni şi 1.474 zile închisoare. Instanţa sesizată cu contestaţia la executare a notat că, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: "a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei." În raport cu aceste dispoziţii legale, Tribunalul Galaţi a reţinut că, la data de 1.02.2014, a intrat în vigoare Codul penal din 2014 care, în cuprinsul art. 234 alin. (1) lit. a) şi lit. c), prevede pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie săvârşită de o persoană având asupra sa o armă şi mascată o pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare, maximul special fiind deci inferior pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 341/13.09.2001 a Tribunalului Galaţi. S-a precizat, în ceea ce priveşte contestaţia la executare, că aceasta este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că o contestaţie făcută în afara cazurilor expres prevăzute de lege este inadmisibilă. Pe această cale s-a arătat că nu se pot invoca nevinovăţia, greşita condamnare a contestatorului în lipsa unor probe temeinice, descoperirea unor probe noi, greşita încadrare juridică a faptei, individualizarea pedepsei sau orice alte aspecte ce ţin de judecata în fond a cauzei şi care se bucură de autoritate de lucru judecat. Ca un aspect preliminar, tribunalul a avut în vedere că Sentinţa penală nr. 60/23.03.2016 a Tribunalului Brăila a fost pronunţată şi a rămas definitivă ulterior intrării în vigoare a Codului penal din 2014. S-a considerat că acest aspect este deosebit de important întrucât, de regulă, contestaţia la executare poate fi admisă numai atunci când motivul invocat [dintre cele expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală] este ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Însă, în ceea ce priveşte condamnatul B.P. cauza de reducere a pedepsei era preexistentă condamnării. Prin urmare, a reţinut tribunalul, se prezumă că la momentul dezbaterilor şi, ulterior, la pronunţarea hotărârii nicio parte ori participant procesual sau eventual instanţa de judecată nu a apreciat că această cauză s-ar aplica în ceea ce priveşte situaţia juridică a contestatorului B.P. În opinia tribunalului a considera că o eventuală cauză de reducere a pedepsei poate fi avută în vedere pe calea contestaţiei la executare, deşi aceasta (cauza) exista la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, ar echivala cu atingere adusă autorităţii de lucru judecat şi, prin urmare, nu poate fi primită. Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie condamnatul B.P., susţinând că, în cauză, se impune reducerea pedepsei de 15 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentinţa nr. 341/13.09.2001 a Tribunalului Galaţi la pedeapsa de 10 ani închisoare, pedeapsă ce reprezintă maximul special prevăzut de art. 234 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 2014. La termenul din 18 ianuarie 2017, din oficiu, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport, iar prin Încheierea din 27 ianuarie 2017, aceeaşi instanţă a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept puse în discuţie, fără a exprima o opinie. Condamnatul, prin apărător ales, în susţinerea cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că este justificată sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, opinând că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal, această instituţie fiind incidentă până la considerarea ca executată în întregime a pedepsei. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a arătat că instituţia prevăzută de art. 6 din Codul penal este incidentă după liberarea condiţionată din executarea pedepsei şi în situaţia în care restul rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere principiul legalităţii pedepsei pe toată durata executării acesteia şi faptul că, până la împlinirea restului de pedeapsă rămas de executat în urma liberării condiţionate, pedeapsa din care provine acest rest nu poate fi considerată ca şi executată, cu atât mai mult cu cât restul de pedeapsă a fost revocat şi inclus într-o altă pedeapsă rezultantă. Faptul că prin hotărârea ulterioară nu a fost analizată incidenţa prevederilor art. 6 din Codul penal constituie, în opinia curţii de apel, un argument că, într-o astfel de situaţie, nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat şi, nicidecum, un impediment în aplicarea acestei instituţii, întrucât chestiunea incidenţei în cauză a prevederilor art. 6 din Codul penal nu a fost tranşată anterior, în mod definitiv, aceasta făcând obiectul unei judecăţi, pentru prima dată, abia cu ocazia formulării contestaţiei la executare de către condamnat. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor de drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Domnul profesor universitar doctor Valerian Cioclei din cadrul Departamentului de Drept Penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a opinat, în raport cu chestiunea de drept, aşa cum ea a fost formulată în sesizare, că: instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. În argumentarea opiniei, în esenţă, s-a precizat în primul rând că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt imperative, nu facultative, iar aplicarea lor, obligatorie, revine instanţei competente, inclusiv din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală. În al doilea rând, s-a arătat că dispoziţiile noului Cod penal, ale noului Cod de procedură penală, ale legilor de punere în aplicare ale acestora, precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 (privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor) au creat cadrul legal necesar pentru ca, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri, nicio persoană să nu continue executarea unei pedepse devenite ilegală. Contrar opiniei primei instanţe care a judecat cauza s-a menţionat că cererea se încadrează în cazurile prevăzute de lege, mai exact cel la care se referă art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală: „când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea, sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei“. S-a considerat că, în mod evident, invocarea art. 6 din Codul penal şi aplicarea acestuia reprezintă o cauză de stingere a pedepsei în raport cu „restul“ adăugat şi o cauză de micşorare în raport cu pedeapsa totală, care ar trebui executată. S-a mai notat că admiterea contestaţiei nu „echivalează cu o atingere adusă lucrului judecat“. Pe lângă argumentul adus de instanţa de sesizare, respectiv că problema art. 6 din Codul penal nu a fost pusă în discuţie anterior contestaţiei la executare, s-a precizat că este admis, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, faptul că, în procedura contestaţiei la executare, problema autorităţii de lucru judecat ar putea fi ridicată numai în măsura în care, pe această cale, s-ar urmări soluţionarea unei probleme de fond. Or, în speţa analizată, nu este vorba despre o reapreciere cu privire la fondul cauzei, ci pur şi simplu despre constatarea unei cauze de stingere a pedepsei. Prin opinia juridică s-a subliniat că, urmând logica primei instanţe, instituţia contestaţiei la executare ar fi aproape total lipsită de conţinut deoarece, cu excepţia cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (unde este vorba despre punerea în executare a unei hotărâri care nu era definitivă), celelalte cazuri vizează executarea unor pedepse stabilite prin hotărâri definitive, deci susceptibile de protecţia autorităţii de lucru judecat. Or, propunerea unei astfel de interpretări ar fi contrară logicii instituţiei contestaţiei la executare care are tocmai rolul de a împiedica executarea unei pedepse în condiţii contrare legii. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal prevăzut în art. 2 din Codul penal, consacrat constituţional şi consolidat convenţional în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este valabil, şi el trebuie să funcţioneze, adică să fie aplicat, pe toată durata executării pedepsei, până la stingerea acesteia. Totodată, s-a menţionat că, în realitate, răspunsul la chestiunea de drept în discuţie este că dispoziţiile privind legea penală mai favorabilă prevăzută de art. 6 din Codul penal pot fi aplicate în procedura contestaţiei la executare, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare rămasă definitivă a omis, în mod greşit, acest lucru. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin concluziile scrise formulate s-a menţionat că legea penală mai favorabilă a apărut după rămânerea definitivă a hotărârii împotriva căreia s-a formulat contestaţia la executare, mai exact în perioada de la liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 15 ani închisoare şi până la considerarea sa ca executată. În raport cu acest context s-a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale ale admisibilităţii unei contestaţii la executare prin care se invocă legea penală mai favorabilă, drept cauză de micşorare a unei pedepse definitive, conform art. 595 şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Astfel, s-a apreciat că există o pedeapsă definitivă aplicată, pe parcursul executării căreia ori până la considerarea ca executată a acesteia a intervenit o lege penală mai favorabilă, care prevede un maxim mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată. În mod evident, cauza de micşorare a pedepsei s-a considerat a fi ulterioară rămânerii definitive a hotărârii, configurându-se astfel ipoteza tipică de incidenţă a contestaţiei la executare. S-a arătat că aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal celor condamnaţi definitiv, la data intrării în vigoare a Codului penal din 2014, s-a făcut primordial printr-o procedură specială prevăzută de art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013. Totodată, s-a notat, în privinţa contestatorului din cauza care a prilejuit sesizarea întemeiată pe art. 175 din Codul de procedură penală, că aplicarea art. 6 din Codul penal nu a fost realizată nici conform art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, nici de instanţa care l-a judecat şi condamnat, ulterior, pentru o altă faptă (Sentinţa penală nr. 60/2016 a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 661/2016 a Curţii de Apel Galaţi), deşi aceasta din urmă ar fi trebuit să dea eficienţă art. 6 alin. (7) din Codul penal cu privire la primul termen al recidivei (constând tocmai în pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341/2011 a Tribunalului Galaţi, definitivă prin Decizia penală nr. 3.807/2003 a Curţii Supreme de Justiţie). Faptul că pedeapsa definitiv aplicată a fost valorificată, ulterior, printr-o altă hotărâre judecătorească, care a ignorat incidenţa art. 6 din Codul penal, în opinia Ministerului Public, nu face inadmisibilă contestaţia la executare. De asemenea s-a considerat că nu reprezintă o atingere adusă autorităţii de lucru judecat soluţia ce va fi dată în contestaţia la executare care este de natură a produce efecte şi asupra hotărârii care nu a dat curs art. 6 din Codul penal (Sentinţa penală nr. 60/2016 a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 661/2016 a Curţii de Apel Galaţi). Aceasta întrucât un asemenea efect este unul intermediat prin modificarea pedepsei aplicate prin hotărârea penală (Sentinţa penală nr. 341/2001 a Tribunalului Galaţi, definitivă prin Decizia penală nr. 3.807/2003 a Curţii Supreme de Justiţie) care a configurat primul termen al recidivei valorificate prin Sentinţa penală nr. 60/2016 a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 661/2010 a Curţii de Apel Galaţi, efect care se va produce pe calea contestaţiei la executare exercitate împotriva acestei din urmă hotărâri, iar nu direct, pur şi simplu, ca urmare a admiterii contestaţiei la executare împotriva Sentinţei penale nr. 341/2001 a Tribunalului Galaţi. Pe de altă parte, procurorul a arătat că, în ceea ce priveşte contestaţia la executare, fie că vizează Sentinţa penală nr. 341/2001 a Tribunalului Galaţi, fie Sentinţa penală nr. 60/2016 a Tribunalului Brăila, aceasta nu schimbă soluţia dată prin aceste hotărâri, nu tranşează asupra unei chestiuni de fond, soluţionate cu autoritatea de lucru judecat. Prin aceleaşi note scrise, procurorul a susţinut că instituţia reglementată de art. 595 şi art. 598 din Codul de procedură penală asigură conformitatea cu legea a executării unei hotărâri penale, fiind o contestaţie contra executării, iar nu o contestaţie contra hotărârii. Or, în opinia Ministerului Public, legalitatea unei pedepse se impune a fi asigurată, inclusiv în faza de executare, acesta fiind rolul contestaţiei la executare care realizează echilibrul între autoritatea de lucru judecat şi principiul legalităţii pedepsei. În esenţă, s-a arătat că, prin contestaţia la executare nu are loc o reapreciere a cuantumului pedepsei, ci o micşorare sau stingere a acesteia, ca urmare a intervenţiei ulterioare a unei cauze legale imperative. VII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevante sunt Decizia nr. 1/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, şi Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 62 din 24 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015 prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În argumentarea acestei decizii s-a arătat că: „în cazul pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. Luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie“. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul dosarului a fost exprimat punctul de vedere în sensul că instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată în art. 6 din Codul penal este incidentă în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior intervenirii legii penale mai favorabile s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. În esenţă, opinia exprimată s-a întemeiat, în primul rând, pe argumentul că persoana liberată condiţionat, cu privire la care instanţa dispune revocarea liberării condiţionate şi executarea restului de pedeapsă, se situează în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi executarea completă a pedepsei închisorii, iar „executarea completă a pedepsei“, la care se face referire în cuprinsul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, include şi liberarea condiţionată şi, cu atât mai mult, ipoteza în care, ca efect al revocării liberării condiţionate, instanţa dispune executarea restului de pedeapsă. Sub un al doilea aspect s-a notat că art. 6 din Codul penal - aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei - are rolul de a asigura legalitatea pedepsei, aşa cum s-a consacrat atât prin Decizia nr. 1/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, cât şi prin Decizia nr. 62/2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015, neputând fi exclusă incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal ori de câte ori pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă. Astfel, asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea „plusului“ de pedeapsă care devine lipsit de temei legal, se impune atât în cazul persoanei care se află în mod efectiv în executarea pedepsei închisorii, cât şi în cazul persoanei care s-a aflat în mod efectiv în executarea pedepsei închisorii, a fost liberată condiţionat şi, ca efect al revocării liberării condiţionate, se află din nou în mod efectiv în executarea pedepsei închisorii. Totodată, s-a arătat că realizarea echilibrului între principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul legalităţii pedepsei implică o restrângere a principiului autorităţii de lucru judecat, limitată la înlăturarea părţii din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, mai favorabilă, intervenită în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi executarea completă a pedepsei închisorii. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu restrângerea principiului autorităţii de lucru judecat pe care o implică, sunt aplicabile în ipoteza persoanei liberate condiţionat, cu privire la care s-a dispus executarea restului de pedeapsă printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, dar prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, deoarece această persoană se situează în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii iniţiale de condamnare şi executarea completă a pedepsei închisorii dispusă prin aceasta. X. Dispoziţii legale incidente Constituţia României "ART. 15 Universalitatea (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile." Codul penal "ART. 6 Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. (4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. (5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. (6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. (7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6). ART. 65 Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi (3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. ART. 100 Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii (1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. (6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat. ART. 104 Revocarea liberării condiţionate (1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. (2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă." Codul de procedură penală "ART. 595 Intervenirea unei legi penale noi (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din Codul penal. (2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie. ART. 598 Contestaţia la executare (1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie." XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul- raportor a apreciat că se impune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4.874/233/2016, stabilind că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 4.874/233/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Constatând deci îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Aplicarea legii penale mai favorabile, cu valoare de principiu, este consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Ilustrarea acestui principiu constituţional se regăseşte şi în dispoziţiile art. 6 din Codul penal, în conformitate cu care, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Referindu-se la scopul reglementării art. 6 din Codul penal, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a indicat prin considerentele Deciziei nr. 1/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014), că acesta „(...) este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Acest mecanism implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (...)“. Incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu poate fi exclusă ori de câte ori pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă şi există un plus de pedeapsă deoarece nimeni nu poate fi supus executării unei pedepse sau unei părţi din sancţiune care excedează maximului special prevăzut de legea nouă. Aşa cum s-a arătat în doctrină, un plus de pedeapsă, pentru care nu mai există lege, este tot aşa de inexistent în faţa regulii nula poena sine lege ca şi o pedeapsă întreagă pentru care nu mai există lege (Vintilă Dongoroz, Drept penal - reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 111). Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, derivat din menirea acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de legiuitor prin reglementarea unor dispoziţii de natură temporară, respectiv art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziţii speciale de procedură privind soluţionarea cererilor, contestaţiilor şi sesizărilor, introduse în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeaşi raţiune a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale. În virtutea aceluiaşi caracter obligatoriu al dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, legiuitorul a prevăzut la art. 595 din Codul de procedură penală că instanţa are obligaţia să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută sau urmează a se executa. De asemenea este de observat că art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală reglementează contestaţia la executare pentru ipoteza în care se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea incidentului în cursul executării pedepsei, aşa cum prevedea art. 461 din Codul de procedură penală din 1968. Legiuitorul, considerând că o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, şi nu la fondul cauzei, a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive şi nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea cea mai uşoară de intervenţie pentru asigurarea legalităţii pedepsei, dându-se posibilitatea condamnatului să acţioneze imediat în favoarea sa, după caz, la instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Mai este de remarcat că raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a repune în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancţiune care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei în raport cu dispoziţia legală în vigoare. În acelaşi sens s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015. Şi în doctrină s-a subliniat că: „în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea caracterului mai favorabil sunt multiple: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante şi de agravare, tentativă şi recidivă etc. Atunci, însă, când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului mai favorabil se are în vedere numai cuantumul sau conţinutul pedepsei - mitior poena“ (V. Dongoroz s.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei RSR, 1969, p. 92). În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privinţa legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile (legale şi judiciare), pe când în privinţa legii noi se va face numai o individualizare legală (C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 243). În consecinţă, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate definitiv este acela al celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi. Analizând dispoziţiile art. 6 din Codul penal în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat, prin decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014, s-a stabilit că: „(...) art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunţării sale, cât şi în cel al executării). Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă“. Verificând dacă, potrivit art. 6 din Codul penal, se impune modificarea unei sancţiuni definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la o limită inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală nouă mai favorabilă. Asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea plusului de pedeapsă care devine lipsit de temei legal, în mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile cu privire la pedepse definitiv stabilite, se justifică în cazul în care legea penală mai favorabilă intervine în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi executarea completă a pedepsei închisorii, iar persoana se află în executarea pedepsei închisorii. Persoana liberată condiţionat se situează în acest interval, liberarea condiţionată fiind un mijloc de individualizare a pedepsei ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni. Persoana liberată condiţionat se află, virtual, în executarea pedepsei închisorii, executând pedeapsa accesorie conform art. 65 alin. (3) din Codul penal. Ca atare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi faţă de persoana liberată condiţionat cu privire la care instanţa dispune revocarea liberării condiţionate şi executarea restului de pedeapsă, aceasta fiind situată în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi executarea completă a pedepsei închisorii. Având în vedere argumentele anterior expuse, în virtutea aplicării cu caracter obligatoriu a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, se consideră că momentul intervenirii legii penale mai favorabile, ca moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, se raportează la hotărârea definitivă iniţială de condamnare, iar nu la noua hotărârea definitivă de condamnare prin care nu s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Aşadar, în măsura în care nu s-a verificat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal prin noua hotărâre definitivă de condamnare, faptul că această hotărâre este ulterioară momentului intervenirii legii penale mai favorabile nu exclude aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, care au rolul de a asigura legalitatea pedepsei, inclusiv a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă iniţială de condamnare când aceasta excedează maximului prevăzut de legea nouă mai favorabilă. Totodată, în măsura în care prin noua hotărâre definitivă de condamnare nu s-a examinat incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, verificarea aplicabilităţii dispoziţiilor menţionate nu înfrânge autoritatea de lucru judecat a acesteia, restrângerea principiului autorităţii de lucru judecat fiind limitată la înlăturarea părţii din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, în considerarea principiului legalităţii pedepsei. Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal" Va stabili că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal" Stabileşte că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Diana Gabriela Vlădaia ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
