Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 13 din 18 mai 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 13 din 18 mai 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1309 din 30 decembrie 2020
Comenteaza legea
    Dosar nr. 68/1/2020

┌─────────────┬────────────────────────┐
│             │- preşedintele Înaltei  │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi     │
│Corbu        │Justiţie - preşedintele │
│             │completului             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici    │civile                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă  │- preşedintele Secţiei a│
│             │II-a civile             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa       │- preşedintele Secţiei  │
│Angelica     │de contencios           │
│Stănişor     │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel       │- preşedintele Secţiei  │
│Grădinaru    │penale                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu   │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mioara       │- judecător la Secţia I │
│Iolanda Grecu│civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina     │- judecător la Secţia I │
│Truţescu     │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina        │- judecător la Secţia I │
│Georgeta     │civilă                  │
│Nicolae      │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala  │- judecător la Secţia I │
│Cristescu    │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela      │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv    │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra     │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă  │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia     │- judecător la Secţia a │
│Florentina   │II-a civilă             │
│Duminecă     │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu        │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica       │- judecător la Secţia a │
│Zaharia      │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu     │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela    │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu   │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adriana      │- judecător la Secţia de│
│Florina      │contencios administrativ│
│Secreţeanu   │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mona         │- judecător la Secţia de│
│Magdalena    │contencios administrativ│
│Baciu        │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Claudia      │- judecător la Secţia de│
│Marcela      │contencios administrativ│
│Canacheu     │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│             │- judecător la Secţia de│
│Liliana Vişan│contencios administrativ│
│             │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│             │- judecător la Secţia de│
│Adela Vintilă│contencios administrativ│
│             │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel       │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe     │contencios administrativ│
│Severin      │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Sorina│- judecător la Secţia   │
│Popescu      │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Alina  │- judecător la Secţia   │
│Ilie         │penală                  │
├─────────────┴────────────────────────┤
│                                      │
└──────────────────────────────────────┘


    Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 68/1/2020 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Constantin.
    La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, două suplimente la raport, note scrise depuse de preşedinţii secţiilor I civilă şi a II-a civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi punctul de vedere al procurorului general.
    Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.
    Doamna procuror Antonia Constantin expune orientările jurisprudenţiale identificate de titularul sesizării, arătând că procurorul general apreciază ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, în care s-a apreciat că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti.
    În argumentarea acestui punct de vedere porneşte de la împrejurarea că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017 (Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016), îl constituie activitatea economică a profesioniştilor, astfel cum este definită în art. 3 alin. (3) din Codul civil. Toate cauzele care formează obiectul recursului în interesul legii pun în discuţie efectele contractului de asigurare RCA după producerea riscului asigurat, principalul efect fiind dreptul asiguratului sau al persoanei păgubite de a solicita acoperirea pagubelor suferite şi obligaţia asigurătorului de a acoperi aceste pagube prin plata unor sume de bani. Executarea contractului de asigurare se circumscrie activităţii economice a asigurătorului ca profesionist, conform art. 3 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările şi completările ulterioare (Norma ASF nr. 20/2017). Plata despăgubirilor priveşte exclusiv îndeplinirea condiţiilor răspunderii legale şi contractuale a asigurătorului, şi nu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
    Prin deciziile pronunţate în vederea unificării practicii [Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 86 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018 (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017), Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016 (Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016), deciziile nr. I din 28 martie 2005 şi nr. 29 din 16 noiembrie 2009 pronunţate de secţiile unite], instanţa supremă a identificat temeiurile răspunderii asigurătorului ca fiind temeiuri contractuale şi legale, infirmând teza răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia sau a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
    La nivel teoretic, asigurarea de răspundere civilă auto respectă tipologia stipulaţiei pentru altul, fiind o aplicare practică a acestei instituţii.
    Această opinie are în vedere şi statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, prin Hotărârea din 13 decembrie 2007, pronunţată în cauza C-463/06, a reţinut că, în ceea ce priveşte consecinţele calificării acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în cazul unei astfel de acţiuni, nu este exclusă ca urmare a calificării acesteia în dreptul naţional ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un fapt exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor din regulament, dat fiind că respectivele norme sunt incluse într-o secţiune care priveşte în general materia asigurărilor şi care este distinctă de secţiunea referitoare la competenţele speciale în materie contractuală şi delictuală.
    Referindu-se la suplimentele de raport şi la notele depuse, doamna procuror Antonia Constantin arată că, prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (Legea nr. 207/2018), au fost modificate dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), introducându-se posibilitatea înfiinţării la tribunale şi curţi de apel de secţii specializate care soluţionează cauze cu profesionişti. Aceste dispoziţii legale au fost supuse controlului a priori de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, Curtea Constituţională a reţinut, în paragrafele 62 şi 63, că modificarea are ca obiect înlocuirea sintagmei „indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor“ aferentă cauzelor civile cu sintagma „cauze cu profesionişti“, care, în enumerarea cuprinsă în textul de lege, nu reprezintă decât precizarea expresă a acelor cauze care se disting prin obiectul şi calitatea părţilor şi care are ca efect consacrarea în noua reglementare a realităţii juridice existente, şi că intervenţia legislativă asupra normei criticate intră în sfera operaţiunilor de corelare legislativă şi nu aduce o modificare de substanţă normei modificate, ci are ca scop reglementarea concisă, unitară şi coerentă a materiei organizării secţiilor şi completelor specializate din cadrul instanţelor judecătoreşti.
    Pentru toate aceste argumente solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.
    Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului de judecată, consultă membrii completului dacă au întrebări pentru reprezentantul procurorului general.
    Doamna judecător Adina Georgeta Nicolae arată că, în concluziile sale, procurorul general porneşte de la dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, referitoare la criteriile legale care stau la baza determinării competenţei materiale procesuale, continuând cu argumentul că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 s-a statuat că, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, dihotomia profesionist/neprofesionist nu mai poate fi utilizată pentru delimitarea competenţei instanţelor/secţiilor specializate, esenţiale fiind obiectul sau natura litigiului. Prin urmare, întreabă în ce fel se compatibilizează cu aceste argumente concluziile procurorului general privind determinarea competenţei materiale procesuale în considerarea calităţii de profesionist a asigurătorului.
    Doamna procuror Antonia Constantin arată că s-a pornit de la considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 şi s-a avut în vedere că elementul comun al litigiilor enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 este dat de desfăşurarea activităţii economice a profesioniştilor. Cheia centrală a argumentaţiei nu este atât calitatea de profesionist a asigurătorului, cât faptul că toate aceste acţiuni au în vedere răspunderea contractuală, ce ţine de activitatea economică a profesionistului. Or, dacă există secţii specializate, trebuie să se dea eficienţă criteriului care ţine de activitatea economică.
    Doamna judecător Adina Georgeta Nicolae întreabă dacă faptul că terţul păgubit nu are nicio legătură cu contractul se circumscrie în vreun fel activităţii economice a profesionistului şi dacă există vreo contradicţie între identificarea fundamentului acestei acţiuni ca fiind răspunderea contractuală şi trimiterea la dezlegările date cu valoare de principiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cum este, de exemplu, Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, în care s-a statuat că relaţia dintre terţ, victimă a unui accident, şi asigurător este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală şi că terţul are o acţiune directă împotriva asigurătorului, reglementată ca atare de lege.
    Doamna procuror Antonia Constantin arată că în Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 s-a consacrat principiul răspunderii asigurătorului pe temeiul protecţiei drepturilor persoanei păgubite. În alte decizii, cum ar fi Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, se vorbeşte despre obligaţia legală şi contractuală a asigurătorului. Aşa fiind, s-a transpus mecanismul răspunderii asigurătorului în mecanismul stipulaţiei pentru altul. Răspunderea civilă delictuală constituie mecanismul declanşator al litigiului, dar răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală şi legală. Instanţa supremă, prin deciziile de unificare, a delimitat clar această răspundere de răspunderea civilă delictuală a asigurătorului pentru fapta altor persoane, construcţia teoretică evoluând în trepte, până la răspunderea contractuală şi legală.
    Doamna judecător Adina Georgeta Nicolae arată că la pagina 13 din opinia procurorului general se susţine că aceste pretenţii nu îşi au izvorul în raporturi juridice civile, ci chiar în lege şi întreabă dacă, pentru a fi exclusă competenţa secţiilor civile, se poate spune că drepturile se nasc direct din lege, care conţine norme generale, abstracte, iar nu din raporturi juridice concrete, care apar ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite care se constituie într-un risc asigurat.
    Doamna procuror Antonia Constantin arată că legea consacră un mecanism de despăgubire, iar nu un drept de creanţă. Temeiul legal vine să susţină hiatusul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, pentru că, pe tărâmul răspunderii contractuale, persoana păgubită nu s-ar fi putut îndrepta împotriva asigurătorului. Temeiul contractual este dat de contractul de asigurare încheiat de persoana vinovată de producerea accidentului. Dreptul de creanţă se naşte din delict, iar mecanismul de despăgubire este legal şi contractual.
    Doamna judecător Adina Georgeta Nicolae întreabă de când începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, dacă fundamentul acţiunii este răspunderea contractuală.
    Doamna procuror Antonia Constantin răspunde că aceasta este o altă problemă de drept, ce nu se poate rezolva în recursul în interesul legii în discuţie.
    Doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici întreabă dacă în cadrul litigiilor ce fac obiectul recursului în interesul legii instanţele au analizat elementele răspunderii civile delictuale ori ale răspunderii contractuale şi dacă procurorul general a identificat măcar un singur caz în care s-a analizat strict răspunderea contractuală.
    Doamna procuror Antonia Constantin răspunde că, din punctul său de vedere, procurorul general s-a cantonat exclusiv pe criteriile atributive de competenţă materială procesuală. Arată şi că nu se pune problema ca prin acest recurs în interesul legii instanţa supremă să creeze norme de drept procesual, ci să dezlege o problemă de drept, aplicând criteriile din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 şi actualul cadru legislativ, modificat în 2018, respectiv să statueze dacă acest tip de cauze, prin obiectul şi natura lor, pot fi atribuite secţiilor civile sau secţiilor specializate. Criteriile din art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ce pot fi avute în vedere exemplificativ, vizează tocmai activitatea economică a profesionistului.
    Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    1. La data de 8 ianuarie 2020, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: competenţa materială procesuală a secţiilor civile în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului. Natura juridică a răspunderii asigurătorului faţă de terţul păgubit (secţiile civile sau secţiile specializate în litigii cu profesionişti)
    2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 ianuarie 2020, formându-se Dosarul nr. 68/1/2020.

    II. Obiectul recursului în interesul legii
    3. Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiei corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curţilor de apel, care trebuie să soluţioneze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

    III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:
    Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare:
    "ART. 226
    (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
    a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
    b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
    c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
    d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
    (2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:
    a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
    b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;
    c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
    (3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil."

    Codul civil:
    ART. 3
    Aplicarea generală a Codului civil

    "(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ."


    Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
    "ART. 35
    (...) (2) În cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
    ART. 36
    (...) (3) În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale."

    Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie:
    ART. 22

    "(1) Despăgubirea se stabileşte şi se plăteşte în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi. (...)"




    IV. Examenul jurisprudenţial
    5. La nivelul Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, problema de drept care a generat practica divergentă s-a ivit în cadrul soluţionării cauzelor privind conflictul negativ de competenţă dintre Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia I civilă ale Tribunalului Braşov.
    6. În fapt, litigiile care au determinat apariţia soluţiilor divergente au ca obiect fie plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât, alături de asigurătorul RCA, fie acţiuni în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.
    7. În vederea analizării oportunităţii promovării unui recurs în interesul legii au fost emise adrese către curţile de apel din ţară, pentru a fi comunicată jurisprudenţa referitoare la această problemă de drept, şi s-a constatat existenţa practicii neunitare atât la nivelul curţilor de apel, cât şi în interiorul aceloraşi secţii, ceea ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.
    8. Astfel, în problema juridică anterior expusă se conturează două opinii:
    9. Într-o primă orientare, s-a apreciat că în acţiunile cu obiectul menţionat competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti.
    10. Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:
    - instanţa nu a fost învestită în mod expres cu antrenarea răspunderii civile delictuale, aceasta fiind stabilită anterior (de exemplu, printr-un proces-verbal de contravenţie), sau nu a fost contestată de părţile contractului de asigurare (de exemplu, în cazul existenţei unei constatări amiabile), obiectul cererii constituindu-l strict acordarea de despăgubiri prin antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul contractului de asigurare; executarea contractului de asigurare se circumscrie activităţii economice a asigurătorului, ca profesionist;
    – raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite iniţial prin contractul de asigurare, care a fost încheiat în cadrul activităţii economice desfăşurate de pârâtă, motiv pentru care acţiunea se circumscrie sferei litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în funcţie de obiectul sau natura litigiilor. Este vorba tot despre o răspundere contractuală a societăţii de asigurare în raport cu terţul păgubit, fondată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (Legea nr. 132/2017), întrucât ea izvorăşte tot din contractul de asigurare şi din lege;
    – poliţa de asigurare a fost încheiată de asigurător în cadrul activităţii economice care reprezintă obiectul de activitate uzual al societăţii de asigurare, plata despăgubirii reprezentând astfel chiar o componentă a activităţii sale, fiind atrase astfel dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; prin urmare, litigiul izvorăşte din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfăşurată de către asigurător, respectiv din faptele de asigurare pe care acesta este obligat, conform legii, să le săvârşească atunci când intervine riscul asigurat;
    – asigurătorul este un profesionist, iar în obiectul activităţii sale profesionale intră obligaţia de despăgubire, precum şi activitatea de regres şi recuperare (art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017).

    11. În sensul acestei opinii au pronunţat hotărâri: Curtea de Apel Braşov; Curtea de Apel Bacău; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a VI-a civilă; Tribunalul Bucureşti - Secţiile a III-a şi a IV-a civile; Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă; Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia a II-a civilă; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă; Tribunalul Galaţi, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă, Tribunalul Vrancea - Secţia I civilă, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Specializat Argeş, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara.
    12. În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că secţia civilă este cea competentă, iar nu secţia specializată în materia litigiilor cu profesionişti, întrucât, independent de cadrul procesual al acţiunii (fie acţiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului. Faptul că plata sumelor de bani constând în despăgubiri revine asigurătorului în temeiul contractului de asigurare este doar un element subsecvent, grefat în mod obligatoriu pe angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei vinovate de producerea accidentului.
    13. Prin urmare, deşi calitatea procesuală pasivă a societăţii de asigurare este determinată de existenţa unui contract de asigurare încheiat cu intervenientul forţat, contract ce este încheiat de asigurător în exercitarea activităţii sale, în litigiile de acest tip acţiunea este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului, răspunderea asigurătorului fiind o răspundere stabilită legal, şi, din această perspectivă, reclamantul este obligat să dovedească întrunirea concomitentă a tuturor condiţiilor legale de antrenare a răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forţat.
    14. Rezultă, aşadar, că aceste litigii poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a unei persoane fizice, pârâta societate de asigurare fiind chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, în baza art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, astfel că acţiunea formulată este o acţiune în daune delictuale.
    15. Prin urmare, nu se poate spune că aceste litigii pot fi catalogate ca fiind „specializate“, cu consecinţa atragerii competenţei materiale procesuale a secţiei specializate a tribunalului şi a curţii de apel, din moment ce nu este un litigiu fundamentat pe activitatea economică a profesioniştilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a unei persoane fizice.
    16. Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:
    - nu se pune în discuţie activitatea profesională a asigurătorului, ci o răspundere civilă delictuală, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului, finalitatea litigiului fiind acoperirea prejudiciului produs prin fapta ilicită, iar nu verificarea activităţii profesionale a profesionistului, nici analiza răspunderii contractuale dintre asigurat şi asigurător;
    – independent de cadrul procesual al acţiunii, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului, iar faptul că plata despăgubirii îi revine asigurătorului în baza contractului de asigurare este doar un element subsecvent, grefat în mod obligatoriu pe angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei vinovate de producerea accidentului, ca situaţie premisă; prin urmare, nu contractul de asigurare este izvorul răspunderii civile delictuale, astfel încât nu există niciun motiv pentru asimilarea unui astfel de litigiu celor enumerate exemplificativ de art. 226 din Legea nr. 71/2011.

    17. În sensul acestei opinii au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti de către Tribunalul Sibiu, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a IV-a civilă, Secţia a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa - Secţia I civilă, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Maramureş - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă, Tribunalul Brăila - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara.
    18. Aşadar, există şi în prezent practică neunitară cu privire la interpretarea acestei probleme de drept, iar din verificarea site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că această chestiune nu a fost dezlegată anterior de către instanţa supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă şi la acest moment nu este înregistrată o cerere de recurs în interesul legii sau o cauză privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu acest obiect, Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 neavând dezlegări exprese şi cu privire la această problemă de drept.
    19. Încercarea de unificare a practicii prin abordarea problemei de drept la întâlnirile preşedinţilor secţiilor civile cu judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie organizate de Institutul Naţional al Magistraturii a fost ineficientă, deoarece, aşa cum se deduce din minuta întâlnirii ce a avut loc la Ploieşti în 26 iunie 2019, s-au conturat cele două opinii, iar în urma dezbaterilor au fost votate ambele, cu egalitate de voturi.

    V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    20. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale care interesează în prezenta cauză.

    VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov
    21. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

    VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    22. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială.
    23. În argumentarea acestei opinii, redând dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 3 alin. (1) din Codul civil, art. 225 şi 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 [ultimul text, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], a arătat că elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 îl constituie activitatea economică a profesioniştilor, astfel cum este definită în art. 3 alin. (3) din Codul civil.
    24. Problema de drept care a generat practică neunitară are la bază analiza efectelor contractului de asigurare RCA după producerea riscului asigurat.
    25. În astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci doar cu cereri în antrenarea răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA. Or, executarea contractului de asigurare se circumscrie activităţii economice a asigurătorului, ca profesionist, întrucât atât încheierea poliţelor de asigurare RCA, cât şi plata despăgubirilor pentru riscurile asigurate, precum şi activitatea de regres şi de recuperare fac parte din obiectul de activitate al profesionistului.
    26. Mai mult, plata despăgubirilor priveşte exclusiv îndeplinirea condiţiilor obiective legale şi contractuale de răspundere a asigurătorului, şi nu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
    27. Astfel, fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activităţii economice pe care o desfăşoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.
    28. În prezent, cererile formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.
    29. Chemarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă este realizată prin prisma obiectului său de activitate, concretizat prin încheierea poliţei de asigurare, care va forma obiectul examinării instanţei pentru stabilirea temeiniciei pretenţiilor formulate, respectiv pentru stabilirea condiţiilor angajării răspunderii contractuale a asigurătorului.
    30. Dezlegările instanţei de unificare a practicii cu privire la natura contractuală a răspunderii civile a asigurătorului (Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, Decizia nr. I din 28 martie 2005 şi Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009) infirmă teza răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, indirectă, prin subrogare, a asigurătorului, invocată ca temei pentru considerarea secţiilor civile ca având competenţa să soluţioneze acest gen de litigii.
    31. Între protecţia oferită asiguratului şi cea oferită terţului lezat, legiuitorul a acordat prioritate intereselor terţului. Acesta va fi indemnizat ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale. Precumpănitoare a fost nevoia de a asigura o protecţie specială păgubiţilor în faţa unei potenţiale insolvabilităţi a autorilor accidentelor de autovehicule.
    32. În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogatoriu, special, care atrage implicit şi competenţa unor instanţe specializate, în cazul de faţă, în litigii cu profesionişti.
    33. În concluzie, având în vedere faptul că asigurătorul este un profesionist în materie de asigurări, că în această calitate a încheiat contractul de asigurare în virtutea căruia şi-a asumat obligaţia de a despăgubi terţul prejudiciat prin producerea de către asigurat a accidentului de circulaţie, că legea instituie norme de competenţă în materie de asigurări derogatorii de la normele de competenţă în materie de răspundere delictuală, procurorul general a apreciat că litigiile de natura celor care au generat problema de drept din prezenta cauză intră în competenţa de soluţionare a instanţelor sau secţiilor specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

    VIII. Opinia specialiştilor
    34. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiştilor de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universităţii de Vest din Timişoara, Universităţii Bucureşti şi Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti.
    35. La data de 18 februarie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Departamentul de drept privat a depus o opinie juridică, arătând că, ţinând seama de considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a delimita competenţa materială procesuală a secţiilor civile, respectiv a secţiilor specializate în litigiile cu profesionişti, este necesar, mai întâi, să se determine obiectul şi natura litigiilor cu care acestea sunt sesizate, în materia dată.
    36. În raport cu acest mod de structurare a analizei problemei de drept, autorii opiniei juridice au concluzionat că, în ceea ce priveşte competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite (victima prejudiciului sau persoanele îndreptăţite la despăgubire) prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, aceasta îi revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea delictuală a persoanei indicate drept vinovată de producerea accidentului, iar, pe de altă parte, că pârâta - societate de asigurări este chemată doar să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate, în limitele contractului de asigurare, cu titlu subsecvent antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a celui care a cauzat prejudiciul. Aşadar, acest tip de litigiu nu este fundamentat în principal pe activitatea economică a profesioniştilor, ci pe răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice, finalitatea sa nepurtând nici „asupra verificării activităţii profesionale a profesionistului“, nici „asupra analizei răspunderii contractuale dintre asigurat şi asigurător“, astfel încât nu s-ar putea aprecia că ar decurge „din activitatea profesionistului“. În esenţă, în acest tip de litigii se analizează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale în persoana celui care a produs prejudiciul şi nu se valorifică motive sau apărări de fond, care pun în discuţie elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, şi nici nu sunt invocate argumente referitoare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor, de genul celor menţionate exemplificativ în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti. În litigiile privitoare la plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele substanţiale speciale (care ar face necesară verificarea legislaţiei specifice litigiilor cu profesionişti). Pornind de la premisa că natura juridică a cauzei se păstrează şi în calea de atac, aceasta va reveni spre soluţionare, de asemenea, instanţei civile de drept comun, şi nu instanţei specializate în litigii cu profesionişti.
    37. În ceea ce priveşte competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului în litigiile având ca obiect acţiunea în regres intentată de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, întemeiată pe dispoziţiile art. 25 lit. a), b), c), d) din Legea nr. 132/2017, aceasta îi revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, având în vedere că, pe de o parte, cauza juridică a acţiunii în regres intentate de asigurătorul RCA împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului nu este contractul de asigurare (de reţinut că legiuitorul nu distinge între ipotezele în care persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului este asiguratul sau o altă persoană, aceasta din urmă neavând niciun raport juridic contractual cu asigurătorul), ci instituţia subrogaţiei legale, în temeiul căreia asigurătorul RCA exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului o acţiune în răspundere civilă delictuală. Aşadar, nici aceste litigii nu decurg din activitatea profesionistului în contextul exploatării unei întreprinderi şi nici nu presupun, în principiu, analiza aplicării şi interpretării normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor, de genul celor menţionate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind astfel exclusă competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti.
    38. Atunci când acţiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva asiguratului, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, în ipoteza în care există identitate între asigurat şi persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului exercitat în aceste litigii revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, şi nu secţiei civile, având în vedere că, în această ipoteză, raportul juridic de drept material dedus judecăţii se întemeiază pe răspunderea contractuală a asiguratului, care este însăşi cauza acţiunii asigurătorului împotriva asiguratului. Or, pentru asigurătorul RCA, contractul de asigurare reprezintă un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activităţi organizate „ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ“, conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Codul civil. Aşa fiind, chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noţiunea de „cereri în materia societăţilor“ (sintagmă pe care dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 71/2011 o menţionează în mod expres) doar la actele de funcţionare a acestora, reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 31/1990), şi aceste acte de funcţionare ţin de organizarea sistematică a unei activităţi, în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil, şi umbrela juridică de „exploatare a unei întreprinderi“ le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăţilor, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate.
    39. Atunci când acţiunea în regres a asigurătorului RCA se exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. e) din Legea nr. 132/2017, dar nu există identitate între asigurat şi persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului exercitat în aceste litigii revine secţiei civile, şi nu secţiei specializate în litigii între profesionişti, având în vedere că asigurătorul nu are raporturi juridice contractuale cu această persoană, astfel încât fundamentul dreptului de regres al asigurătorului, respectiv cauza acţiunii acestuia, nu va fi răspunderea civilă contractuală, ci răspunderea civilă delictuală. În consecinţă, având în vedere că, în ipoteza dată, nu vor fi deduse judecăţii elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi, nici nu vor fi incidente normele de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor de genul celor menţionate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind exclusă competenţa materială procesuală ce revine tribunalelor/secţiilor/completelor specializate în cauze cu profesionişti.

    IX. Opinia judecătorilor-raportori
    40. Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au exprimat două opinii. Astfel, într-o opinie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.
    41. S-a exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia, în această situaţie, competenţa revine secţiilor civile.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    42. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul şi suplimentele la raport întocmite de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

    X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii
    43. Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate formula sesizarea din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului, acestora revenindu-le îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
    44. Din perspectiva prevederilor invocate se observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în mod legal învestită cu o cerere în realizarea unei jurisprudenţe unitare cu privire la problema de drept asupra căreia poartă sesizarea de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, căruia legiuitorul îi recunoaşte legitimarea procesuală activă în materia recursului în interesul legii.
    45. Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“.
    46. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.
    47. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiei corespunzătoare din cadrul tribunalelor sau, după caz, al curţilor de apel, care trebuie să soluţioneze, în faza apelului, cererile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitate de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.
    48. Astfel, unele instanţe au apreciat că în acţiunile cu obiectul menţionat competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, în considerarea obiectului activităţii profesionale a asigurătorului, în care intră obligaţia de despăgubire, precum şi activitatea de regres şi recuperare, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017.
    49. Dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că secţia civilă este cea competentă, întrucât, independent de cadrul procesual al acţiunii (fie acţiunea persoanei păgubite împotriva asigurătorului, cu sau fără participarea persoanei vinovate, fie acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului), cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii este răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabilă de producerea accidentului.
    50. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.
    51. În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, ce fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.
    52. Verificându-se şi jurisprudenţa la nivelul celor două secţii civile ale instanţei supreme, sub aspectul conflictelor de competenţă materială procesuală ivite între secţiile civile şi, respectiv, secţiile specializate, cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării din prezentul recurs în interesul legii, s-a constatat că s-au pronunţat următoarele hotărâri:
    1) Decizia nr. 157 din 25 ianuarie 2017 (Secţia I civilă), potrivit căreia competenţa revine secţiei civile, întrucât criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei, iar nu în considerarea persoanei; acţiunea introductivă de instanţă este o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar în absenţa unei norme care să reglementeze o răspundere după calitatea persoanei este indiferentă calitatea părţilor, de profesionist sau neprofesionist, în determinarea competenţei;
    2) Decizia nr. 1.065 din 16 mai 2019 (Secţia a II-a civilă), potrivit căreia competenţa revine secţiei specializate, întrucât elementul comun al litigiilor enumerate cu titlu exemplificativ de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 este reprezentat de existenţa şi de desfăşurarea unei activităţi economice. Conform art. 8 din Legea nr. 71/2011: „(1) Noţiunea de «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii». S-a reţinut că litigiul priveşte operaţiuni derulate în cadrul activităţii economice, având, în esenţă, ca obiect pretenţii izvorâte din activitatea desfăşurată de profesionistul asigurător în cadrul exercitării obiectului de activitate al acestuia. Astfel, poliţa de asigurare din speţă a fost încheiată în cadrul activităţii economice desfăşurate de pârâtă, motiv pentru care acţiunea se circumscrie sferei litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Raporturile juridice au fost aşadar stabilite prin contractul de asigurare, iar aceste raporturi juridice fac obiectul acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă, elemente care atrag competenţa instanţei specializate;
    3) Decizia nr. 1.558 din 1 octombrie 2019 (Secţia a II-a civilă), potrivit căreia competenţa revine secţiei civile, întrucât, iniţial, competenţa de soluţionare a cauzei a fost dată de faptul că instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală într-un litigiu purtat (doar) între persoane fizice, profesioniştii fiind atraşi ulterior în proces. De asemenea, hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel, în primul ciclu procesual, au fost pronunţate de Secţia civilă a Tribunalului Argeş, respectiv de către Secţia I civilă a Curţii de Apel Piteşti. Prin urmare, în al doilea ciclu procesual, competentă să soluţioneze apelul este instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea apelată, respectiv Secţia I civilă a Curţii de Apel Piteşti, nu secţia care, potrivit hotărârii colegiului de conducere al curţii de apel, a preluat cauzele cu profesionişti. S-a apreciat că, şi din perspectiva competenţei funcţionale speciale, prezentul litigiu nu implică aspecte care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei specializate, deoarece el are la bază răspunderea civilă delictuală, în litigiu fiind atras asigurătorul de răspundere civilă obligatorie prin efectul legii, astfel încât litigiul nu poate fi nicidecum circumscris tipurilor de cauze prevăzute exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011;
    4) Decizia nr. 1.818 din 17 octombrie 2019 (Secţia a II-a civilă), potrivit căreia competenţa revine secţiei specializate, întrucât în cauză prevalează natura raportului juridic, iar nu calitatea de minori a unora dintre reclamanţi, cauza nevizând necesitatea respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al copilului, ci acordarea unor daune pentru prejudiciul material şi moral suferit de aceştia ca urmare a decesului tatălui lor. Cum reclamanţii au învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în angajarea răspunderii civile delictuale în cadrul unui raport de asigurare, obiectul şi temeiul juridic al cererii impun concluzia că litigiul dedus judecăţii nu are caracterul unui litigiu cu minori, ci al unuia cu profesionişti.

    53. În consecinţă, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimarea procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale.

    X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii
    54. Aşa cum s-a arătat, în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea naturii juridice a răspunderii asigurătorului faţă de terţul păgubit (secţiile civile sau secţiile specializate), aşa încât într-o primă opinie se consideră că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate în materia litigiilor cu profesionişti, în timp ce în a doua opinie se consideră că soluţionarea cauzelor sus-menţionate se realizează de către secţiile civile, iar nu de către secţiile specializate ale instanţelor.
    55. Divergenţa de opinii nu decurge din interpretarea diferită a dispoziţiilor legale din materia asigurărilor, ci din accentul pe care unele instanţe judecătoreşti l-au pus pe semnificaţia sintagmei „activitate de asigurare“, inclusiv în situaţia acţiunii în regres a asigurătorului RCA împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, ori din accentul pe care alte instanţe l-au pus pe ideea răspunderii civile delictuale, răspundere generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului, independent de cadrul procesual al acţiunii. Aceste din urmă instanţe au considerat că finalitatea litigiilor de genul celor enumerate în sesizare constă în acoperirea prejudiciului produs prin fapta ilicită, iar nu în verificarea activităţii profesionale a asigurătorului sau în analiza răspunderii contractuale dintre asigurat şi asigurător.
    56. Problema de drept în discuţie prezintă importanţă, deoarece aplicarea unitară a regulilor de competenţă a instanţelor judecătoreşti are un rol esenţial în asigurarea încrederii destinatarilor legii în sistemul judiciar şi în modul său de acţiune, aspect evidenţiat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, consemnată în Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, în considerentele căreia, la paragrafele 101-104, s-au reţinut următoarele:
    "101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun.
102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura administrativă anume prevăzută şi în aplicarea criteriilor indicate se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, şi în cazul celor trei tribunale specializate, faţă de trimiterea expresă din art. 228.
103. Astfel, pot conduce la înfiinţarea de astfel de instanţe/secţii/completuri:
    a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;
    b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
    c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
    d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este împiedicată înfiinţarea pe cale administrativă de tribunale/secţii/completuri specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor.
    De altfel, această posibilitate este prevăzută şi în dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii)."

    57. În acelaşi sens, anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, în considerentele căreia, la paragraful 173, s-au reţinut următoarele:
    "Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora «competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege"

    58. În contextul celor arătate mai sus, prima orientare jurisprudenţială a identificat în mod corespunzător caracteristicile litigiilor cu care au fost învestite instanţele, în sensul că ele aparţin unei anumite materii, care poate face obiectul specializării, respectiv cea a asigurărilor, materie la care, de altfel, face în prezent referire art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018). Totodată, art. 115 din Codul de procedură civilă, reglementând o anumită competenţă teritorială, are în vedere „cererile în materie de asigurări“.
    59. În argumentarea acestei concluzii trebuie subliniat faptul că fostul Cod comercial, potrivit art. 3, socotea ca fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18).
    60. Ulterior, activitatea de asigurare s-a realizat numai de către societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii, sens în care trebuie avute în vedere dispoziţiile din Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 32/2000), în vigoare de la 10 aprilie 2000 până la 30 septembrie 2018.
    61. În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule.
    62. În măsura în care operaţiunile de asigurare se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat şi sistematic, cu respectarea tuturor cerinţelor legale, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Codul civil, conform cărora: „(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.“
    63. Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011: „(1) Noţiunea de «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii».“
    64. În litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, litigii în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.
    65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).
    66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.
    67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.
    68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată „acţiune în răspundere delictuală“.
    69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.
    70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA.
    71. Despre amintita acţiune directă a părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare se face vorbire şi în art. 115 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform căruia „în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său“.
    72. În acelaşi context este de precizat şi că, în considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit. În ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător, prin dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta. Este practic consacrarea principiului protecţiei terţului păgubit, ce a cârmuit atât legislaţia anterioară actului normativ sus-arătat, cât şi legislaţia ulterioară lui.
    73. În acelaşi context sunt şi considerentele Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că, potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate. În cazul legislaţiei române, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995 (sediul materiei la acea dată), care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele cauzate de aceste vehicule.
    74. În raport cu dispoziţiile legale, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative.
    75. Potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017, în baza unei prime unice, „asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de aceştia în procesul civil“, iar, potrivit art. 23 alin. (1) din aceeaşi lege, „despăgubirile se plătesc de către asigurătorul RCA persoanelor fizice sau juridice prejudiciate, în contul indicat de către persoana prejudiciată sau mandatarul acesteia, în condiţiile legii“.
    76. În privinţa cererilor formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate, acestea au ca temei art. 22 din Legea nr. 132/2017.
    77. În ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016 s-a stabilit că societatea de asigurare are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin accidentul de circulaţie, în limitele avute în vedere prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea de răspundere civilă, deoarece părţile încheie un contract aleatoriu în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului.
    78. Prin urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, şi se va activa doar în cazul comiterii faptei ilicite de către asigurat.
    79. Asigurarea obligatorie aduce în discuţie, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deţinătorului de vehicul, răspundere ce se poate declanşa în contextul participării sale la traficul rutier. De aceea, stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiţie, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părţi în litigiile de tipul celor enumerate în sesizarea de recurs în interesul legii.
    80. Plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terţul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terţul nu ar putea invoca în favoarea sa acţiunea directă prevăzută de art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr. 136/1995).
    81. În atare situaţie, în mod temeinic se susţine, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că, în absenţa contractului de asigurare, este de neconceput promovarea de către terţul prejudiciat a unei acţiuni directe împotriva promitentului asigurător. La fel, este de neconceput promovarea unor astfel de acţiuni în absenţa săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unui terţ faţă de contractul de asigurare şi care se constituie în risc asigurat.
    82. În concluzie, în aceste litigii se tinde la atingerea scopului pentru care s-au încheiat contractele de asigurare RCA, iar faptul că obligaţia asigurătorului se naşte din contractul de asigurare (în timp ce faţă de terţ se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acţiunea directă pe care i-l pune legiuitorul la dispoziţie) explică de ce acesta poate opune terţului beneficiar, aşa cum prevede art. 2.211 din Codul civil, toate excepţiile pe care i le-ar putea opune cocontractantului său asigurat, fondate pe existenţa sau valabilitatea contractului (nulitatea, momentul începerii răspunderii asigurătorului, rezilierea, excluderile de risc etc.).
    83. O largă expunere de considerente sub aspectul subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului său, atunci când ultimul însumează şi el calitatea de persoană prejudiciată, a fost de asemenea realizată în Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
    84. Reiese că diferenţa specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ. Menţionatul aspect al existenţei răspunderii contractuale a asigurătorului urmează a fi avut în vedere şi cu ocazia analizării dreptului societăţii de asigurare de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situaţiile reglementate de lege, potrivit art. 25 din Legea nr. 132/2017.
    85. Ca atare, competenţa specializată a tribunalelor/secţiilor/ completelor vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, materia asigurărilor. Această competenţă nu este atrasă de verificarea modului în care o societate de asigurare îşi desfăşoară activitatea economică ori de studierea felului în care aceasta s-a poziţionat pe o piaţă concurenţială, în vederea eficientizării activităţii sale, ci este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor [individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, sau de dispoziţiile art. 115 din Codul de procedură civilă].
    86. Plecând de la analizarea contractului de asigurare RCA şi de la stabilirea răspunderii civile delictuale a asiguratului RCA, instanţele judecătoreşti sunt chemate să aplice unitar dispoziţiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura şi obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
    87. Pentru toate aceste considerente,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă:
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, stabileşte că:
    În litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2020.


                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Adriana Stamatescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 13 din 18 mai 2020

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016