Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.087/1/2024
┌───────────────┬──────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei│
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Elena │- preşedintele Secţiei│
│Popoiag │I civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat│
│Marian Budă │al Secţiei a II-a │
│ │civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- preşedintele Secţiei│
│Elena Diana │de contencios │
│Tămagă │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Eleni Cristina │- preşedintele delegat│
│Marcu │al Secţiei penale │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia │
│Constanda │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia │
│Cristescu │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Dascălu│- judecător la Secţia │
│ │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia │
│ │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Hortolomei │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Andrei │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia │
│ │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia │
│Condoiu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│George Bogdan │- judecător la Secţia │
│Florescu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petronela Iulia│- judecător la Secţia │
│Niţu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia │
│Sandu-Necula │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marcela Marta │- judecător la Secţia │
│Iacob │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Gabriela Elena │de contencios │
│Bogasiu │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Luiza Maria │de contencios │
│Păun │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Daniel Gheorghe│de contencios │
│Severin │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Cristinel Grosu│de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Iulia Craiu │de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.087/1/2024 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef al Secţiei judiciare. 4. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov. 6. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii. 8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, expunând orientările jurisprudenţiale identificate de autorul sesizării, arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii acea orientare potrivit căreia indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici. 9. În argumentarea acestui punct de vedere, arată că, deşi legiuitorul a înţeles să folosească termenul de „indemnizaţie“ în descrierea dreptului salarial reglementat de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, practica judiciară a fost constantă în afirmarea regimului juridic al acestuia ca fiind un drept salarial suplimentar, iar nu o indemnizaţie propriu-zisă. Indemnizaţia de hrană nu este un spor la salariul de bază, cu atât mai puţin un spor cu caracter permanent, nu are caracter remuneratoriu şi nici caracter de drept salarial acordat în compensarea unor inconveniente legate în mod intrinsec de executarea sarcinilor de serviciu, ci constituie un drept salarial, un adaos salarial cu rol de protecţie socială a salariatului, acordat exclusiv în considerarea perioadelor în care personalul care beneficiază de acest drept se află la dispoziţia angajatorului. 10. Cât priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată că, prin Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 5 iunie 2020, s-a recunoscut caracterul mixt al indemnizaţiei de hrană, ca drept stabilit în favoarea angajaţilor pentru a acoperi cheltuielile minimale de alimentaţie în timpul programului de lucru, dar care din punctul de vedere al dreptului muncii nu poate fi considerat altceva decât un adaos la salariu. 11. Totodată, apreciază că Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022, nu cuprinde argumente juridice care să poată fi valorificate mutatis mutandis în cauza de faţă, pentru includerea indemnizaţiei de hrană în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă. 12. De asemenea, deşi este neîndoielnic faptul că neacordarea indemnizaţiei de hrană pe durata concediului de odihnă diminuează venitul net global al angajatului, această diminuare nu este suficient de sensibilă pentru a considera că ar avea un efect disuasiv asupra deciziei angajatului de a solicita sau nu acordarea concediului de odihnă şi este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene, respectând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 13. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea sesizării cu recurs în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii. 14. Constatând că nu există întrebări pentru reprezentantul procurorului general, preşedintele completului declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 15. La data de 9 mai 2024, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007), art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008), indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici? 16. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 mai 2024, formându-se Dosarul nr. 1.087/1/2024, cu termen de soluţionare la 16 septembrie 2024. II. Obiectul recursului în interesul legii 17. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că pe rolul instanţelor de judecată s-au aflat şi se află încă litigii în cadrul cărora personalul contractual plătit din fonduri publice, precum şi funcţionarii publici, al căror regim de salarizare intră sub incidenţa normelor legale cu caracter special anterior citate, cuprinse în alte acte normative decât Codul muncii, solicită obligarea instituţiilor/autorităţilor publice angajatoare la recalcularea indemnizaţiilor de concediu de odihnă pentru anii anteriori, prin includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de hrană de care au beneficiat. 18. Aşadar, problema de drept ce a creat practica judiciară divergentă vizează posibilitatea includerii indemnizaţiei de hrană în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă acordate personalului contractual plătit din fonduri publice/funcţionarilor publici, raportat la modul în care este caracterizat acest venit, respectiv indemnizaţie sau spor, cu caracter permanent sau nepermanent, precum şi prin raportare la normele legale şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 4 noiembrie 2003 (Directiva 2003/88/CE). III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: 19. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ART. 150 "(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.(2) Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.(3) Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." 20. Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare ART. 7 "(1) Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu. (3) Pentru salariaţii încadraţi cu fracţiuni de normă, indemnizaţia de concediu de odihnă se calculează avându-se în vedere veniturile prevăzute la alin. (1), cuvenite pentru fracţiunea sau fracţiunile de normă care se iau în calcul. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică şi în cazul efectuării concediului restant din anul 1991. (5) Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte cu cel puţin 5 zile înaintea plecării în concediu." 21. Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare ART. 22 "(1) Funcţionarii publici au dreptul anual la un concediu de odihnă plătit, în raport cu vechimea lor în muncă, după cum urmează:
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Vechimea în │Durata concediului de │
│muncă │odihnă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│până la 10 ani│21 de zile lucrătoare │
├──────────────┼───────────────────────┤
│peste 10 ani │25 de zile lucrătoare │
└──────────────┴───────────────────────┘
(2) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an calendaristic, integral sau fracţionat. În cazul în care programarea concediului se face fracţionat, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice este obligat să stabilească programarea astfel încât una dintre fracţiuni să fie de cel puţin 15 zile lucrătoare, neîntreruptă. La solicitarea motivată a funcţionarului public, se pot acorda fracţiuni neîntrerupte mai mici de 15 zile lucrătoare. (3) «abrogat»(4) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă în cazul încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici. (5) Funcţionarii publici beneficiază, pe perioada efectuării concediului anual de odihnă la care sunt îndreptăţiţi conform legii, de o indemnizaţie pentru concediul de odihnă. La determinarea indemnizaţiei de concediu de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă salariul de bază, şi sporurile de care beneficiază, potrivit legii. (6) La cererea funcţionarului public, indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către autoritatea sau instituţia publică cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu. (7) Celelalte prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare." 22. Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare ART. 23 "(1) Personalul contractual din sectorul bugetar are dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă şi la alte concedii, în condiţiile legii.(2) Durata minimă a concediului de odihnă este de 21 de zile lucrătoare pe an. (3) La determinarea indemnizaţiei de concediu de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă salariul de bază, şi sporurile de care beneficiază, potrivit legii. (4) «abrogat»(5) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării raporturilor juridice de muncă. (6) Celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare. (7) Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." 23. Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare "Indemnizaţia de hrană ART. 18 (1) Începând cu 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale cărui salarii lunare nete sunt de până la 8.000 lei inclusiv, indemnizaţii de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele preţului de consum comunicat anual de Institutul Naţional de Statistică, începând cu 2025, cu excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (1^1) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi personalului Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi instituţiilor sale subordonate, care beneficiază în continuare de drepturi de hrană, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare. (1^2) Pentru personalul din sistemul de învăţământ acordarea indemnizaţiei de hrană prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin raportare la salariul net cuvenit funcţiei de bază. (2) Indemnizaţiile de hrană prevăzute la alin. (1) se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară, cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1). (3) Personalul care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, beneficiază de drepturi de hrană potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu este angajat/încadrat în instituţiile şi autorităţile publice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în cadrul poliţiei locale, beneficiază exclusiv de indemnizaţia de hrană prevăzută la alin. (1). (4) Indemnizaţia de hrană nu se acordă persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite. (5) Pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, indemnizaţia de hrană se acordă începând cu 1 ianuarie 2018, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1). (6) Indemnizaţia de hrană acordată potrivit alin. (5) nu va fi inclusă în anul 2018 la stabilirea limitei de sporuri prevăzute la art. 25 alin. (2). (7) Începând cu luna mai 2018 şi până la data de 30 noiembrie 2018 personalul din învăţământul superior de stat poate beneficia de indemnizaţia de hrană, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1), care se acordă în exclusivitate din venituri proprii ale universităţilor de stat. (8) Indemnizaţia de hrană acordată potrivit alin. (7) nu va fi inclusă în anul 2018 la stabilirea limitei de sporuri prevăzute la art. 25 alin. (1)." IV. Examenul practicii judiciare 24. Analizând hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a identificat două orientări jurisprudenţiale. 25. Într-o primă orientare, s-a apreciat că indemnizaţia de hrană trebuie inclusă în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă. 26. Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele: a) indemnizaţia de hrană constituie un spor sau un venit cu caracter permanent, astfel după cum se deduce din art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017; b) în cele trei luni anterioare celei în care se efectuează concediul de odihnă angajatul a fost îndreptăţit la indemnizaţie de hrană şi, ca urmare, în acord cu dispoziţiile art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, indemnizaţia de concediu de odihnă nu poate fi inferioară; c) aceeaşi concluzie, respectiv că pe durata concediului anual de odihnă lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită, întrucât obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul în timpul concediului de odihnă într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă, este impusă de interpretarea Directivei 2003/88/CE, rezultată din Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în Cauza C-155/10, Williams şi alţii (paragrafele 19-28), C-385/17, C-514/20, şi de considerentele Deciziei nr. 23 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022 (Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021); d) concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfăşurată anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacităţii de muncă afectate, între altele, de condiţiile de muncă, şi este firesc ca drepturile băneşti aferente concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de activitate; e) dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 6/2007 nu pot fi reţinute în cauză, în considerarea faptului că eventualele inadvertenţe de ordin legislativ (în sensul în care cele două acte normative anterior indicate restrâng sfera drepturilor ce intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă potrivit Codului muncii şi nu se corelează cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, care instituie obligativitatea plăţii şi caracterul lunar al indemnizaţiei de hrană) se impun a fi înlăturate în aplicarea principiului interpretării conforme, potrivit paragrafului 59 al hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-684/16: „Principiul interpretării conforme impune ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivităţii depline a directivei în discuţie şi în vederea identificării unei soluţii conforme cu finalitatea urmărită de aceasta“ (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, EU:C:2012:33, pct. 27 şi jurisprudenţa citată). 27. În sensul acestei opinii au fost indicate, cu titlu exemplificativ, hotărâri definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ialomiţa - Secţia civilă. 28. De asemenea, au fost indicate şi două sentinţe civile nedefinitive, pronunţate de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă şi Tribunalul Covasna - Secţia civilă. 29. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, au fost respinse cererile de chemare în judecată formulate în situaţii de acelaşi gen. În motivarea acestei opinii s-au reţinut, în esenţă, următoarele: a) indemnizaţia de hrană este reglementată în secţiunea a 2-a din cap. II al Legii-cadru nr. 153/2017, la art. 18, sub titlul „Alte drepturi salariale“, şi, ca urmare, nu poate fi considerată spor în sensul legii menţionate şi al Codului muncii; b) art. 150 din Codul muncii reprezintă o normă cu caracter general şi este exclus de la aplicabilitate de dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care sunt dispoziţii cu caracter special; c) art. 22 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 nu reglementează indemnizaţia de hrană; d) conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE şi a clauzei 3 din acordul anexat Directivei 2009/79/CE, acele elemente ale remuneraţiei globale a salariatului care au ca scop acoperirea unor costuri accesorii sau ocazionale, intervenite în contextul executării sarcinilor care îi revin lucrătorului, nu trebuie luate în considerare la calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă; e) indemnizaţia de hrană nu reprezintă o compensare a unui inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor de serviciu (adică pentru compensarea unui efort suplimentar pe care trebuie să îl facă salariatul în executarea sarcinilor de serviciu sau a riscului pe care îl presupune munca) şi nu este aferentă statutului personal sau profesional al salariatului, nefiind stabilită şi acordată în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă şi atribuţiilor corespunzătoare statutului profesional; f) indemnizaţia de hrană reprezintă o sumă primită pe perioada executării sarcinilor de serviciu, cu caracter alimentar, fiind un cost accesoriu intervenit în contextul executării sarcinilor de serviciu; g) raportat la art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, indemnizaţia de hrană este exceptată de legiuitor de la calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă; h) indemnizaţia de hrană nu are caracter permanent, fiind strâns legată de activitatea efectiv prestată de către angajat şi se acordă doar în intervalul de timp în care aceasta a fost prestată; i) natura juridică a indemnizaţiei de hrană trebuie să respecte Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 5 iunie 2020 (Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020), potrivit căreia drepturile de hrană sunt drepturi cu reglementare distinctă, intenţia legiuitorului fiind în sensul acordării acestui drept salarial numai proporţional cu timpul efectiv lucrat; j) Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 se referă la altă categorie profesională - funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare - şi la sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase. 30. În sensul acestei opinii au fost indicate, cu titlu exemplificativ, hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale şi Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Oradea - Secţia contencios administrativ şi fiscal. V. Opinia titularului sesizării - Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov 31. Colegiul de conducere al Curţii Apel Braşov a apreciat că indemnizaţia de hrană nu trebuie inclusă în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă a personalului contractual plătit din fonduri publice şi a funcţionarilor publici, având în vedere, pe lângă argumentele enumerate, următoarele împrejurări: a) prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, instanţa supremă a interpretat dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006), care nu sunt aplicabile în raporturile personalului contractual cu angajatorii bugetari, coroborate cu art. 150 din Codul muncii, raportat, în concret, la sporurile pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, precum şi pentru condiţii grele de muncă. Aceste venituri au un anumit specific, în considerarea căruia instanţa supremă a reţinut că: "105. Astfel, concediul de odihnă este destinat refacerii capacităţii de muncă a salariatului, se efectuează în fiecare an şi, ca regulă, în natură, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat fiind permisă numai în cazul încetării raporturilor de muncă (art. 146 din Codul muncii).106. Aşa fiind, întrucât concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfăşurată de salariat anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacităţii de muncă afectate - între altele - de condiţiile de muncă, este firesc ca şi drepturile băneşti aferente concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de activitate, deci cu luarea în considerare a sporurilor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase." Aceste consideraţii nu sunt valabile în ceea ce priveşte indemnizaţia de hrană; b) art. 150 alin. (1) din Codul muncii face referire, în ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de concediu de odihnă, la indemnizaţiile şi sporurile (cu caracter permanent) „cuvenite pentru perioada respectivă“, fiind evident că „perioada respectivă“ este aceea în care se efectuează concediul de odihnă. Or, pentru această perioadă este unanim recunoscut că indemnizaţia de hrană nu este cuvenită; c) art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 şi art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 au un conţinut mai restrâns decât art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006, limitând expres baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă la salariul de bază al angajatului şi sporuri; d) indemnizaţia de hrană nu este calificată de lege ca spor şi nu există niciun argument de text pentru a primi o atare calificare, iar nu pe cea de „indemnizaţie“ (aşa după cum reiese chiar din terminologia folosită de către legiuitor), în sensul art. 160 din Codul muncii, potrivit căruia: „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.“ e) Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE, privind aspecte ale organizării timpului de lucru, reiese că anumite venituri pot fi excluse din calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă, nefiind o regulă implacabilă includerea în baza de calcul al acesteia a oricăror venituri obţinute de către angajat în perioada anterioară efectuării concediului de odihnă. Astfel, fără ca enumerarea să fie limitativă, pot fi omise venituri precum: "acele elemente ale remuneraţiei globale a lucrătorului care au ca scop numai acoperirea unor costuri ocazionale sau accesorii intervenite cu ocazia executării sarcinilor care revin lucrătorului potrivit contractului său de muncă, precum cheltuielile legate de timpul pe care piloţii sunt obligaţi să îl petreacă în afara bazei“ (Hotărârea Curţii - Camera întâi, din 15 septembrie 2011, pronunţată în cauza C-155/10);" "în sfârşit, în ceea ce priveşte regula potrivit căreia orele suplimentare efectuate de lucrător trebuie luate în considerare în vederea calculării remuneraţiei datorate pentru dreptul la concediu anual plătit, trebuie menţionat că, având în vedere caracterul său excepţional şi imprevizibil, remuneraţia primită pentru orele suplimentare nu face, în principiu, parte din remuneraţia normală pe care lucrătorul o poate pretinde pentru concediul anual plătit prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 (Hotărârea Curţii - Camera a patra, din 13 decembrie 2018, cauza C-385/17). " VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 32. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în litera şi spiritul legii este cea de-a doua orientare jurisprudenţială, constatând că legislaţia naţională, interpretată şi aplicată în mod corespunzător, exclude clar indemnizaţia de hrană, acordată strict în condiţiile prevăzute de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, din baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă, reglementate în condiţiile stabilite prin art. 150 alin. (1) din Codul muncii, completate şi corelate cu dispoziţiile art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 şi art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008. Indemnizaţia de hrană nu are caracter remuneratoriu, ci este un drept de natură salarială, acordat proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară. Mai mult, ea nu face parte dintre veniturile salariale relevante pentru calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă, astfel cum rezultă din art. 7 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992. 33. În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuată în cadrul mecanismelor de unificare, astfel cum reiese din Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020, care caracterizează indemnizaţia de hrană ca având un caracter hibrid şi neputând fi altceva decât un adaos la salariu. 34. Procurorul general a apreciat că Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 nu cuprinde argumente juridice care să poată fi valorificate mutatis mutandis pentru includerea indemnizaţiei de hrană în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă. De asemenea, a argumentat că neacordarea indemnizaţiei de hrană pe durata concediului de odihnă, deşi diminuează venitul global net al angajatului, reprezintă o situaţie compatibilă cu dreptul Uniunii Europene şi respectă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece reflectă voinţa legiuitorului român, iar diminuarea de venit pe care o resimte angajatul nu este suficient de sensibilă pentru a considera că are un efect disuasiv asupra deciziei acestuia de a solicita sau nu acordarea concediului de odihnă. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 35. Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită. VIII. Opinia judecătorilor-raportori 36. Judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, au apreciat că indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 37. Dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acestei sesizări. 38. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma prevederilor menţionate, se observă că este îndeplinită condiţia legală privind titularul sesizării, textul art. 514 din Codul de procedură civilă enumerând, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recursul în interesul legii, şi colegiile de conducere ale curţilor de apel, în cazul de faţă Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov. 39. În ceea ce priveşte obiectul recursului în interesul legii, raportat la aceeaşi normă de drept, se reţine că prin sesizarea de faţă este supusă dezlegării problema de drept vizând interpretarea şi aplicarea diferită de către instanţe a dispoziţiilor expuse la cap. III din prezenta decizie, finalitatea recurgerii la această instituţie juridică fiind asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii. 40. Examinând şi cerinţa de ordin formal prevăzută de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, constând în dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, se constată că şi aceasta este îndeplinită, având în vedere hotărârile judecătoreşti definitive ataşate sesizării, din care rezultă că s-au dat dezlegări diferite problemei de drept în discuţie. 41. Prin urmare, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 42. Problema de drept cu care este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este aceea de a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 150 din Codul muncii, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008, indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici. 43. Pe rolul instanţelor de judecată se află litigii în cadrul cărora personalul contractual plătit din fonduri publice/ funcţionarii publici, al căror regim de salarizare intră sub incidenţa normelor legale cu caracter special, cuprinse în alte acte normative decât Codul muncii, supuse interpretării, solicită obligarea instituţiilor/autorităţilor publice angajatoare la recalcularea indemnizaţiilor de concediu de odihnă pentru anii anteriori, prin includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de hrană de care au beneficiat. 44. Pentru a răspunde prezentei sesizări se reţine că, pentru sectorul bugetar, Codul muncii (în titlul III, cap. III secţiunea 1 - art. 144-151), art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 şi art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 cuprind reglementări privind concediul de odihnă şi modul de calcul al indemnizaţiei aferente. 45. Astfel, normele sus-indicate din Codul muncii sunt norme cu caracter general în materia dreptului la concediu de odihnă anual plătit, drept garantat de stat tuturor salariaţilor aflaţi în raporturi juridice de muncă, privite lato sensu. 46. Aceeaşi caracteristică o are, aşadar, şi dispoziţia prevăzută în art. 150 din Codul muncii, cu referire la indemnizaţia de concediu de odihnă, care, potrivit acestui text de lege, nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite salariatului pentru perioada respectivă. 47. Legiuitorul a reglementat aspecte privind concediul de odihnă/indemnizaţia de concediu de odihnă şi prin acte normative cu caracter special, ale căror prevederi nu includ, ca element al bazei de calcul, sintagma „indemnizaţie“. 48. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că norma specială a modificat, în detrimentul normei generale, baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă prin eliminarea unui element component, respectiv indemnizaţia de hrană. 49. Aceasta întrucât nici conţinutul semantic al termenului de indemnizaţie menţionat de art. 150 din Codul muncii nu poate fi considerat că ar cuprinde, spre deosebire de normele speciale, şi indemnizaţia de hrană, dat fiind că, analizând natura juridică a acestui drept pecuniar, nu se poate aprecia că este un drept cu caracter permanent cuvenit salariatului. 50. Astfel, în situaţia acestor acte normative speciale, aplicabile diverselor categorii de personal contractual plătit din fonduri publice (de exemplu, salariaţi din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit, din unităţile bugetare, personal didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat etc.), respectiv funcţionarilor publici, nefiind indicată sintagma „indemnizaţie“ în enumerarea elementelor componente ale indemnizaţiei de concediu de odihnă, s-a apreciat în mod neechivoc faptul că, în acest caz, indemnizaţia de hrană este exceptată de legiuitor de la calcul. 51. Instanţele care s-au raliat primei opinii jurisprudenţiale, suplinind interpretarea dispoziţiilor din legile speciale cu prevederile de drept comun din Codul muncii, au apreciat că, atât în raport cu legile române, cât şi cu reglementările europene, indemnizaţia de concediu de odihnă trebuie să fie calculată la nivelul salariilor nete pe care angajatul le realizează în mod obişnuit, fiind vorba de venit salarial/spor/indemnizaţie cu caracter permanent. 52. Acestea au considerat că inadvertenţele de ordin legislativ existente între dispoziţiile art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi prevederile din actele normative menţionate se impun a fi înlăturate, cu consecinţa aplicării Directivei 2003/88/CE. 53. Chestiunea de drept trebuie însă interpretată în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale. 54. Urmează a se avea în vedere că noţiunea de „indemnizaţie“ este folosită de legiuitorul român pentru a defini drepturi băneşti cu un regim juridic diversificat, printre care şi cel pentru hrană, cu rol de protecţie socială, acordat exclusiv pe perioada executării sarcinilor de serviciu. 55. Astfel, indemnizaţia de hrană are o reglementare specială în secţiunea a 2-a din cap. II din Legea-cadru nr. 153/2017, intitulată „Alte drepturi salariale“. 56. Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (în forma actuală a actului normativ, conform modificării operate prin Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare), începând cu data de 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale cărui salarii lunare nete sunt de până la 8.000 lei inclusiv, indemnizaţii de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele preţului de consum comunicat anual de Institutul Naţional de Statistică, începând cu 2025, mai puţin pentru categoriile de personal expres indicate. 57. În forma anterioară a textului de lege, indemnizaţia de hrană era calculată la nivelul anual a două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată (la 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017), respectiv reprezenta a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată (după modificare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2018, cu modificările ulterioare), fiind astfel determinată nu ca un procent din salariul de bază ori indemnizaţia de încadrare, respectiv ca spor, ci având regimul juridic afirmat jurisprudenţial al unui drept salarial suplimentar, distinct. 58. Acest drept a avut o destinaţie concretă, iniţial reprezentând o sumă de bani acordată în mod egal întregului personal plătit din fonduri publice, ulterior, conform ultimelor modificări, doar personalului care are venituri salariale lunare nete de cel mult 8.000 lei, plătit de angajator doar pentru perioada în care angajaţii şi-au desfăşurat în mod efectiv activitatea la locul de muncă. 59. Indemnizaţia de hrană a fost reglementată de legiuitor începând cu anul 2017 ca un drept de natură salarială, distinct, dar alternativ cu dreptul la tichete de masă instituit în legislaţia naţională prin Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare^1, cu titlu de alocaţie individuală de hrană. ^1 Abrogată prin art. 36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2018). 60. Potrivit art. 6 din acest act normativ, numărul de tichete ce puteau fi utilizate era egal cu numărul de zile în care salariatul era prezent la lucru în unitate, iar, conform art. 8 din lege, sumele corespunzătoare tichetelor de masă acordate de angajator, în limitele valorii nominale prevăzute la art. 3, nu erau luate în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. 61. Indemnizaţia de hrană introdusă prin art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, deşi cu un regim fiscal diferit^2, a avut o raţiune juridică de reglementare identică, şi anume de a asigura necesarul de hrană al salariatului în perioada lucrului. ^2 Potrivit paragrafului 85 din Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020: „(...) indemnizaţia de hrană a fost reglementată distinct în art. 76 alin. (3) lit. i) ca venit asimilat salariilor, alături de tichetele de masă - lit. h) şi hrana - lit. b), fiind inclusă în mod expres în art. 139 (baza de calcul al contribuţiei la asigurări sociale) lit. r), spre deosebire de tichetele de masă/hrana şi drepturile de hrană acordate potrivit legii, pentru care s-a menţinut excluderea din această bază, prin art. 142 lit. r) şi lit. s) pct. 3.“ 62. Norma juridică ce reglementează în prezent regimul tichetelor de masă, respectiv Legea nr. 165/2018, dispune în mod expres, în art. 31 alin. (1), că „tichetele de masă (...) prevăzute de prezenta lege nu se acordă personalului care beneficiază de indemnizaţie de hrană (...) potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare“. 63. Prin urmare, o interpretare istorico-teleologică permite a concluziona că, similar tichetelor de masă, indemnizaţia de hrană reprezintă o sumă acordată de angajator pentru a compensa procurarea hranei salariatului aflat în timpul efectiv de lucru. 64. Din interpretarea gramaticală a art. 18 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 reiese că indemnizaţia de hrană prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară; ca atare, acest drept salarial este cuvenit în măsura timpului lucrat, pentru perioada programului de lucru. 65. Întrucât intenţia legiuitorului român a fost în sensul acordării acestui drept salarial numai proporţional cu perioada efectiv lucrată, rezultă că perioada aferentă concediului de odihnă nu poate fi asimilată timpului de muncă. 66. Art. 111 din Codul muncii defineşte, de altfel, timpul de muncă ca fiind „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare“. 67. Din perspectiva legiuitorului, fiind excluse, ca regulă generală, zilele de repaus, zilele considerate sărbători legale ori zilele declarate nelucrătoare, zilele lucrătoare sunt cele efectiv lucrate, reflectate în pontaje, sau în care, potrivit modului de organizare a timpului de lucru stabilit de angajator prin regulamentul intern sau prin contractul individual de muncă, angajatul ar fi trebuit să lucreze. 68. Prin urmare, perioada în care salariatul se află în concediu de odihnă nu reprezintă timp de muncă. 69. Se reţine, astfel cum s-a menţionat anterior, că, potrivit art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, salariatul beneficiază, pentru perioada concediului de odihnă, de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă, şi care reprezintă media zilnică a drepturilor salariale anterior indicate din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, înmulţită cu numărul de zile de concediu. 70. Astfel, baza de calcul în raport cu care se calculează indemnizaţia de concediu de odihnă include salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent. 71. Pentru a stabili caracterul permanent al indemnizaţiei/sporurilor avute de salariat nu este suficient a se stabili frecvenţa plăţii, anterior efectuării concediului de odihnă, ci trebuie verificat, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă acel element al remuneraţiei lunare constituie o compensare pentru un inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin salariatului potrivit convenţiei de muncă încheiate cu angajatorul. 72. Acele elemente ale remuneraţiei globale a salariatului care au ca scop acoperirea unor costuri ocazionale ce intervin în contextul executării sarcinilor de serviciu nu trebuie avute în vedere la calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă. 73. În concret, acordarea indemnizaţiei de hrană nu implică compensarea unui efort suplimentar pe care trebuie să îl facă salariatul în activitatea desfăşurată la angajator sau a unui risc pe care îl presupune munca, ci reprezintă o sumă, cu caracter alimentar, primită în considerarea perioadei de activitate efectivă pentru executarea sarcinilor la locul de muncă. 74. Acest drept salarial nu este aferent statutului personal sau profesional al salariatului, nefiind, de altfel, stabilit şi acordat în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă şi atribuţiilor corespunzătoare statutului profesional. 75. Conform art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE, „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale“. 76. În interpretarea acestei dispoziţii, astfel cum se reţine şi în Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, „116. (...) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, într-o bogată jurisprudenţă (...), că: (...) (ii) expresia «concediu anual plătit» ce figurează în art. 7 alin. (1) din directivă are drept semnificaţie faptul că, pe durata «concediului anual» în sensul acestei directive, remuneraţia trebuie menţinută şi că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus, (...) obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu fiind acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat, într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă, şi (iii) deşi structura remuneraţiei obişnuite a unui lucrător, ca atare, intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului, (...), de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea, astfel că orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin lucrătorului potrivit contractului său de muncă şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul remuneraţiei globale a lucrătorului, (...), trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care lucrătorul are dreptul pe durata concediului anual. (...) 119. Atunci când remuneraţia primită de un lucrător este compusă din mai multe elemente, stabilirea remuneraţiei obişnuite şi, prin urmare, a sumei la care lucrătorul respectiv are dreptul pe durata concediului anual impune o analiză specifică. Recunoscând că structura remuneraţiei specifice a unui lucrător intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea. 120. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor ce revin lucrătorului şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul indemnizaţiei globale a lucrătorului trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care acesta are dreptul pe durata concediului anual. Doar acele elemente ale remuneraţiei globale a lucrătorului care au ca scop numai acoperirea unor costuri accesorii sau ocazionale, intervenite în contextul executării sarcinilor care revin lucrătorului, nu trebuie luate în considerare la calculul sumei cuvenite acestuia pe durata concediului anual. 77. Se observă, astfel, că dispoziţiile art. 7 din Directiva 2003/88/CE stabilesc, generic, dreptul la concediu anual plătit, stipulând că urmează a fi prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale condiţiile concrete privind reglementarea concediilor de odihnă. 78. Or, în situaţia de faţă, neincluderea indemnizaţiei de hrană în calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă este fundamentată pe o bază legislativă naţională care este în acord cu dispoziţiile Directivei 2003/88/CE şi, din această perspectivă, nu se justifică soluţia adoptată de prima orientare jurisprudenţială. 79. Deşi este real că neacordarea indemnizaţiei de hrană pe perioada concediului de odihnă poate conduce la diminuarea venitului global net al salariatului aflat în concediu de odihnă, nu se poate aprecia, pentru considerentele deja expuse, că această situaţie încalcă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care dreptul salarial nu este unul cu caracter permanent, de natură a fi luat în calcul conform normelor supuse interpretării. 80. Nu s-ar putea reţine nici că plata indemnizaţiei de hrană numai în perioada efectiv lucrată ar condiţiona în vreun mod însăşi constituirea dreptului la concediu de odihnă, întrucât respectiva indemnizaţie nu se raportează la veniturile salariale ale angajatului, fiind în cuantum fix, iniţial pentru întreg personalul contractual plătit din fonduri publice/funcţionari publici, indiferent de nivelul salarial, ulterior în limita unei valori a unui salariu lunar net de până la 8.000 lei inclusiv. 81. În consecinţă, neplata indemnizaţiei nu poate fi considerată că ar constitui, indirect, o omisiune cu efect potenţial descurajant asupra efectuării concediului de odihnă anual, incompatibilă cu finalitatea dreptului la concediu de odihnă anual plătit şi cu necesitatea de a garanta salariatului beneficiul unui repaus efectiv. 82. În ceea ce priveşte Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, soluţia pronunţată a vizat stabilirea indemnizaţiei de concediu pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare prin includerea, în cuantumul acestei indemnizaţii, a sporurilor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare şi pentru condiţii grele de muncă, în raport cu regimul juridic atribuit, respectiv sporuri cu caracter permanent, iar nu temporar, precum indemnizaţia de hrană, raţionamentul juridic valorificând, din această perspectivă, interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE. 83. În concluzie, faţă de argumentele prezentate, deşi interpretarea art. 7 din directivă este aplicabilă în situaţia de faţă, soluţia instanţei de unificare menţionată anterior nu poate fi valorificată mutatis mutandis în problema de drept supusă prezentei dezlegări. 84. În temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare: Indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
