Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
├─────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 20.356/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 770D/2016. 2. La apelul nominal, lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Decizia civilă nr. 375 din 17 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 20.356/211/2014, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în soluţionarea apelului declarat de aceasta împotriva Sentinţei civile nr. 893 din 28 ianuarie 2015 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 20.356/211/2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de autoare în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria DGAF nr. 0024957, întocmit la data de 3 septembrie 2014, prin care s-au aplicat autoarei excepţiei amenzile contravenţionale de 2.000 lei, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute şi sancţionate de art. 41 pct. 2 lit. c) şi art. 42 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, şi de 20.000 lei, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, sancţionate de art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât aceasta nu a respectat reglementările emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate şi a efectuat comerţ cu ridicata cu mărfuri din categoria materialelor de construcţii fără a avea activat codul CAEN corespunzător acestei activităţi, în perioada noiembrie 2013-iulie 2014, în valoare de 836.400 lei, sumă care, de altfel, a fost confiscată. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine, în esenţă, că textul de lege criticat nu are o redactare suficient de precisă şi clară, nefiind previzibil pentru destinatarul normei, întrucât sintagma „fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege“ nu permite acestuia să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, totodată, textul criticat nefăcând o trimitere la un act normativ de rang egal care s-ar afla în conexiune cu acesta. În aceste condiţii, apreciază că petentul nu se bucură de garanţia constituţională instituită de principiul legalităţii, nefiind pus la adăpost de arbitrariul organelor de constatare sau al instanţelor de judecată, în concret, judecătorul fiind constrâns să stabilească, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, care sunt condiţiile privind desfăşurarea de activităţi economice, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie. 7. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază ca fiind neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 5 iulie 2001, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 şi, de asemenea, reţine că actul normativ precitat a fost modificat, completat şi republicat în nenumărate rânduri, ultima republicare având loc în anul 2014, astfel că legea corespunde întocmai prevederilor Constituţiei şi directivelor europene, fiind modificată în sensul acestora din urmă. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că, în ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012, în considerentele căreia s-a constatat că acestea au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ, prevăzând consecinţele încălcării legislaţiei în materie, a cărei respectare constituie o obligaţie preexistentă acestei reglementări. Raportat la cele constatate de instanţa de contencios constituţional în decizia precitată, Guvernul apreciază că nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţie şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise comunicate la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, care au următorul conţinut: „Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: a) efectuarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;“. 13. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei puterilor în stat şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 23 alin. (12), potrivit căruia „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei, cât şi prevederilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“ şi art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Legea nr. 12/1990, act normativ preconstituţional, a fost adoptată la data de 6 august 1990 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august 1990. Soluţia legislativă criticată prevăzută de dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 avea, la data intrării în vigoare a legii, următorul conţinut: „Constituie activităţi comerciale ilicite şi au ca efect aplicarea, faţă de cei care le-au săvârşit, a măsurilor prevăzute în prezenta lege, următoarele: a) efectuarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale sau cu încălcarea de către comercianţi a obiectului activităţii lor comerciale, stabilit în condiţiile legii;“. Prin Legea nr. 42/1991 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, de asemenea act normativ preconstituţional, dispoziţiile art. 1 lit. a) au fost modificate, având următorul cuprins: „Constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit, următoarele fapte: a) efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;“. Curtea observă că această din urmă formă s-a menţinut şi după republicările legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, respectiv nr. 291 din 5 mai 2009. Ulterior republicării din 2009, art. 1 lit. a) a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în sensul că „Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: a) efectuarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;“. În urma republicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, s-a menţinut soluţia legislativă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012. Curtea constată că întregul act normativ a fost receptat în noua ordine constituţională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei din 1991, o atare concluzie fiind justificată de activitatea legislativă ce a privit Legea nr. 12/1990 după data de 8 decembrie 1991, respectiv intervenţiile legislative aduse prin numeroase acte normative modificatoare şi republicările acesteia, precum şi din aplicarea continuă a actului normativ de către autorităţile publice. 15. Cât priveşte dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, în forma anterioară modificării acestui text prin Legea nr. 187/2012, acestea au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin numeroase decizii Curtea Constituţională respingând excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect (a se vedea deciziile nr. 429 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, nr. 262 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008, nr. 800 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008, nr. 1.117 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008, nr. 179 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, şi nr. 942 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 23 ianuarie 2013). 16. Prin deciziile nr. 1.117 din 16 octombrie 2008 şi nr. 942 din 13 noiembrie 2012, precitate, Curtea, analizând critici similare celor invocate în prezenta cauză, a constatat că se aduce în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a textului de lege criticat, respectiv aceea privind sensul noţiunii de „lege“ utilizate în cuprinsul său. S-a reţinut că autorul excepţiei încearcă să convertească această problemă, care intră în competenţa instanţelor judecătoreşti, într-o critică de neconstituţionalitate, susţinând că textul legal nu este suficient de previzibil, deoarece nu precizează care este categoria de acte normative a cărei încălcare a înţeles legiuitorul să o sancţioneze - respectiv încălcarea legilor, în sens restrâns, sau a oricărui act normativ. S-a constatat că aceste critici nu pot fi primite, întrucât art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 este suficient de clar şi previzibil, formularea pentru care a optat legiuitorul, în ansamblul general al actului normativ, a cărui adoptare a avut ca scop asigurarea protecţiei populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, nelăsând loc vreunui dubiu cu privire la conduita pe care trebuie să o aibă persoanele care desfăşoară o activitate comercială. 17. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ, prevăzând consecinţele încălcării legislaţiei în materie, a cărei respectare constituie o obligaţie preexistentă acestei reglementări şi, pentru acest motiv, nu a reţinut încălcarea cerinţelor de previzibilitate a normei juridice criticate. 18. În plus, Curtea a observat că legiuitorul a acordat posibilitatea de a se contesta procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, prin formularea unei plângeri în condiţiile art. 31 şi următoarelor din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin aceasta contravenientul, partea vătămată ori altă persoană căreia îi aparţin bunurile confiscate, alta decât contravenientul, beneficiind de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil. Astfel, s-a reţinut că alin. (1) al art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu apel, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie, motivele de apel putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei. 19. De asemenea, Curtea a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire şi la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei. 20. Curtea a observat, totodată, că instanţa de la Strasbourg, în Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională mai degrabă decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. Instanţa constituţională a reţinut că o asemenea poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punctul de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Curtea a reţinut, totodată, că acela care a formulat o plângere contravenţională nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept „acuzaţii în materie penală“ în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut că încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie. Or, Curtea a constatat că o atare obligaţie este respectată prin dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 23. Distinct faţă de cele reţinute de Curte în jurisprudenţa precitată, cu privire la critica referitoare la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, în concret a sintagmei „fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege“, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 24. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Se observă că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016). 25. În ceea ce priveşte conceptul de „lege“, Curtea a reţinut în Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării.“, cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând, sub acest aspect, criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material. Astfel, Curtea a reţinut că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, Curtea a observat că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative (…)“, iar, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, ordonanţele de urgenţă „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)“ 26. Curtea a reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, Curtea a statuat că, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul normei este obligat să o respecte. 27. În aceste condiţii, Curtea constată că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în reglementarea art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile, alcătuirea unei liste exhaustive a actelor normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ nefiind necesară interpretării şi aplicării textului de lege atacat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 20.356/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 martie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
