Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 şi 64 din Codul penal şi ale art. 404 şi 560 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 180/740/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.491 D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că prin argumentele formulate în susţinerea excepţiei se solicită, în realitate, modificarea şi completarea dispoziţiilor legale criticate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 180/740/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 61 şi 64 din Codul penal şi ale art. 404 şi 560 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de procuror într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria împotriva unei sentinţe penale prin care inculpatul din cauză a fost condamnat la pedeapsa amenzii pentru săvârşirea infracţiunilor de furt şi de folosire de instalaţii clandestine în scopul racordării directe la reţeaua de energie electrică sau pentru ocolirea echipamentelor de măsurare, în formele prevăzute la art. 228 alin. (1) şi (3) din Codul penal şi, respectiv, la art. 92 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că posibilitatea de a înlocui amenda penală cu munca neremunerată în folosul comunităţii doar în faza executării pedepsei amenzii penale creează o diferenţă de tratament juridic între categorii de făptuitori aflaţi în situaţii similare, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017, paragrafele 24-27), aspect ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie. Se arată că reglementarea prin textele criticate a unui tratament juridic diferit, care obligă la muncă în folosul comunităţii doar în faza executării pedepsei amenzii penale, nu se justifică raţional, în condiţiile în care imposibilitatea executării acesteia este evidentă încă din faza soluţionării cauzei penale. Se susţine, totodată, că obligarea la muncă neremunerată doar în faza executării pedepsei exclude, de plano, inculpatul de la beneficiul unei sancţiuni penale adecvate, pentru motivul că, de regulă, imposibilitatea executării pedepsei amenzii se constată doar în faza executării hotărârii judecătoreşti de condamnare. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a consacrat principiul accesului necondiţionat al persoanelor condamnate la anumite instituţii de drept penal, indiferent de disponibilităţile financiare ale acestora, făcându-se trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997. În acest sens, se subliniază că criteriul averii nu trebuie să reprezinte o condiţie de acces al persoanelor condamnate la înlocuirea amenzii penale cu munca neremunerată în folosul comunităţii, acces care să fie asigurat doar în faza executării hotărârilor judecătoreşti. Se menţionează că amenda penală, ca pedeapsă penală, poate fi eficientă în cazul persoanelor condamnate cu posibilităţi financiare modeste doar dacă amenda penală este înlocuită cu munca neremunerată în folosul comunităţii direct prin hotărârea judecătorească de condamnare. De altfel, se susţine că nu trebuie neglijat faptul că persoana condamnată poate fi executată silit, în condiţiile în care, în faza executării hotărârii judecătoreşti, nu este aplicată procedura prevăzută la art. 560 din Codul de procedură penală. Aşadar, se arată că imposibilitatea instanţei de fond sau de apel de a dispune obligarea inculpatului la muncă în folosul comunităţii reprezintă o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului de proprietate privată, garantate prin art. 21 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât, prin argumentele formulate în susţinerea acesteia, Ministerul Public cere instanţei de contencios constituţional să acţioneze ca un legiuitor pozitiv şi să completeze Codul penal cu o nouă sancţiune de drept penal, respectiv obligarea la muncă neremunerată în folosul comunităţii. Se susţine, de asemenea, că argumentele invocate de reprezentantul Ministerului Public referitoare la excluderea persoanelor lipsite de posibilităţi financiare de la aplicarea pedepsei amenzii nu sunt susţinute prin argumente care privesc textele relevante din Codul penal, acestea reprezentând mai degrabă aprecieri proprii cu privire la criteriile de individualizare a pedepsei. Totodată, se arată că, în susţinerea încălcării prin textele criticate a dreptului de proprietate privată, autorul nu are în vedere faptul că o condiţie premisă a înlocuirii pedepsei amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii constă în lipsa mijloacelor necesare pentru plata amenzii şi imposibilitatea executării acesteia, inclusiv prin executare silită. Se susţine că, în egală măsură, opţiunea legiuitorului de a reglementa o procedură separată pentru înlocuirea pedepsei amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii nu este de natură a afecta, de plano, dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 61 şi 64 din Codul penal şi ale art. 404 şi 560 din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică prevederile art. 64 alin. (1) din Codul penal şi cele ale art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 64 alin. (1) din Codul penal: „În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.“; – Art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) din Codul penal, este instanţa de executare.“ 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile de nediscriminare, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 alin. (2) cu privire la dreptul de proprietate privată. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive şi dobândesc autoritate de lucru judecat. În acest sens, Codul de procedură penală reglementează, la art. 551 şi 552, noţiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunţate în primă instanţă, în apel şi contestaţie. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: (i) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; (iv) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestaţie, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanţei de apel şi cea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămân definitive la data pronunţării, atunci când apelul, respectiv contestaţia au fost admise şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia. Astfel că, spre deosebire de hotărârea instanţei de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcţie de situaţiile concrete apărute în practică, şi a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului, hotărârea instanţei de apel sau cea care se pronunţă în contestaţie, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragraful 72). 13. Totodată, Codul penal prevede, în capitolul I al titlului III - Pedepsele, categoriile de pedepse, pe care le defineşte ca fiind pedepse principale, pedepse accesorii şi pedepse complementare. În acest sens, art. 53 din Codul penal prevede, ca pedepse principale, detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda, art. 54 din acelaşi Cod prevede că pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate, iar art. 55 din Codul penal reglementează pedepsele complementare ca fiind interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară şi publicarea hotărârii de condamnare. 14. Secţiunea a 3-a, intitulată Amenda, a capitolului II al titlului III anterior menţionat reglementează, la art. 61, stabilirea amenzii, iar la art. 62 ipoteza amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, prevăzând, la art. 63 şi art. 64, două soluţii legislative distincte pentru situaţia în care persoana condamnată la pedeapsa amenzii nu execută această pedeapsă. Astfel, prevederile art. 63 din Codul penal reglementează ipoteza neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, situaţie în care pedeapsa amenzii se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, conform regulilor stabilite prin norma penală anterior menţionată, iar dispoziţiile art. 64 din Codul penal reglementează ipoteza în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate. 15. Aşadar, înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii este o măsură care poate fi dispusă, cu titlu de excepţie, atunci când persoana condamnată nu poate executa pedeapsa amenzii, în tot sau în parte. Prin urmare, executarea pedepsei amenzii reprezintă regula, iar înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie excepţia, prevăzută de legiuitor pentru situaţia în care plata amenzii nu este posibilă din motive obiective, exterioare voinţei persoanei condamnate. 16. Totodată, din maniera de reglementare a pedepselor, rezultă că prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii nu constituie o pedeapsă, ci o formă de executare a pedepsei amenzii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 64 din Codul penal, printre acestea regăsindu-se şi consimţământul persoanei condamnate şi starea sa de sănătate, care să îi permită să presteze o muncă în folosul comunităţii. De altfel, această calificare a soluţiei legislative analizate este una legală, aspect ce rezultă şi din interpretarea gramaticală a denumirii marginale date de legiuitor dispoziţiilor art. 64 din Codul penal, respectiv „executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii“. 17. Mai mult, prevederile art. 64 alin. (1) din Codul penal reglementează înlocuirea de către instanţă a obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, şi nu înlocuirea pedepsei amenzii cu această din urmă obligaţie. Or, existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a amenzii devin certe doar în momentul rămânerii definitivă a hotărârii de condamnare. 18. Aşadar, înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o formă de executare a pedepsei amenzii, şi nu o pedeapsă, care se aplică, cu titlu de excepţie, în ipoteza în care se constată că persoana condamnată, din motive neimputabile ei, nu poate plăti suma de bani corespunzătoare amenzii care i-a fost aplicată, în condiţiile în care aceasta consimte la dispunerea acestei forme de executare a obligaţiei de plată a amenzii şi dacă se constată că starea de sănătate îi permite prestarea unei astfel de munci. Altfel spus, pentru a deveni exigibilă, obligaţia de plată a amenzii trebuie să rămână definitivă sub aspectul existenţei sale şi al întinderii obiectului său, iar neexecutarea acesteia, în condiţiile prevăzute de lege, din motive neimputabile persoanei condamnate, determină instanţa la înlocuirea acestei obligaţii cu o altă obligaţie care constă în prestarea de zile-muncă în folosul comunităţii; în această ipoteză instanţa nu procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu o altă pedeapsă constând în prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, ci la stabilirea unei modalităţi substitutive de executare a pedepsei amenzii. 19. De altfel, prestarea unei munci în folosul comunităţii mai este reglementată în Codul penal, în cuprinsul secţiunii a 4-a - Amânarea aplicării pedepsei şi al secţiunii a 5-a - Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din cadrul capitolului V - Individualizarea pedepselor al titlului III al părţii generale a Codului penal, ca obligaţie care poate fi impusă persoanei condamnate, în cazul amânării aplicării pedepsei [art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal] sau ca obligaţie impusă persoanei condamnate, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere [art. 93 alin. (3) din Codul penal] (a se vedea Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.194 din 16 decembrie 2021, paragrafele 17-20, şi Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, paragrafele 18-25). 20. Or, analizând aceste soluţii legislative, Curtea constată că obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi impusă persoanei condamnate ca pedeapsă distinctă, ci fie ca obligaţie în cadrul unei modalităţi de individualizare a pedepsei, fie ca modalitate substitutivă de executare a pedepsei amenzii. 21. Aşa fiind, legiuitorul, în mod logic, a prevăzut, la art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală, că instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) din Codul penal, este instanţa de executare determinată conform art. 553 din Codul de procedură penală. 22. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, termenul de plată a amenzii penale este de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, după caz, de la expirarea perioadei pentru care a fost eşalonată plata. Dovada executării pedepsei amenzii se comunică judecătorului delegat cu executarea, din cadrul instanţei de executare, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. În consecinţă, sesizarea instanţei în vederea aplicării prevederilor art. 64 din Codul penal nu se va putea face mai devreme de 3 luni şi 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, întrucât este posibil ca plata să fie efectuată în ultima zi a termenului de 3 luni, dată la care începe să curgă termenul de 15 zile, şi nici mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. 23. Potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, sesizarea se soluţionează conform art. 586 şi 597 din Codul de procedură penală. În cadrul acestei proceduri, potrivit alin. (4) al art. 23 anterior menţionat, pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului. 24. Aşa fiind, înlocuirea executării obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii de către instanţa care soluţionează fondul cauzei penale sau chiar de către instanţa care soluţionează cererea de apel, anterior constatării imposibilităţii persoanei condamnate de a executa obligaţia de plată a amenzii, ar fi contrară logicii reglementării de către legiuitor a acestei posibilităţi de executare a pedepsei amenzii şi ar determina iniţierea unei proceduri distincte, în cadrul procesului penal, anterior pronunţării unei hotărâri definitive, respectiv cea prevăzută la art. 23 din Legea nr. 253/2013, fără ca soluţia pronunţată în cadrul ei să aibă acelaşi caracter definitiv. 25. Mai mult, acceptarea unei asemenea soluţii ar echivala cu crearea, în mod indirect, a unei noi pedepse penale principale, alături de cele prevăzute la art. 53 din Codul penal, care să poată înlocui pedeapsa amenzii, în cazul imposibilităţii executării acesteia din motive neimputabile inculpatului. 26. Analizând considerentele mai sus arătate, Curtea reţine însă că soluţia legislativă a înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, astfel cum este reglementată din punct de vedere substanţial şi procedural, prin dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu creează o diferenţă de tratament juridic între categorii de făptuitori aflaţi în situaţii similare, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel cum susţine autorul excepţiei, întrucât aceasta se aplică doar acelor persoane condamnate la pedeapsa amenzii care nu pot executa obligaţia astfel impusă din motive neimputabile lor, criteriul aplicării dispoziţiilor legale criticate fiind, prin urmare, unul obiectiv, care trebuie să fie constatat de către instanţa de executare. Prin urmare, prevederile art. 64 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 16 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Constituţie. 27. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută la art. 64 alin. (1) din Codul penal şi art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie o formă de garantare a dreptului de proprietate privată şi nu o încălcare a acestui drept, întrucât reglementează o metodă substitutivă de executare a pedepsei amenzii pentru persoanele condamnate la o astfel de pedeapsă care nu dispun de mijloacele materiale necesare pentru a o plăti. 28. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie este asigurat prin norme de drept procesual penal, motiv pentru care, prin raportare la prevederile art. 64 alin. (1) din Codul penal, critica astfel formulată este inadmisibilă. În ceea ce priveşte raportarea prevederilor art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea reţine că norma procesual penală analizată asigură dreptul fundamental anterior menţionat prin reglementarea instanţei competente să procedeze la aplicarea prevederilor art. 64 alin. (1) din Codul penal, neputând fi reţinută contrarietatea acestei norme cu standardele specifice dreptului la un proces echitabil. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 180/740/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 560 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
