Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 1.883/62/2019 al acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.460D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii, în principal, de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând, în esenţă, că motivele de neconstituţionalitate formulate privesc aplicarea textului de lege criticat. În subsidiar, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.883/62/2019, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de inculpat şi procuror împotriva unei sentinţe penale. Apelul formulat de procuror a vizat omisiunea aplicării de către instanţa de fond a uneia dintre obligaţiile reglementate în art. 93 alin. (2) din Codul penal. În cauza dedusă judecăţii, inculpatul, în vârstă de 90 de ani, prezenta deficienţe locomotorii şi acuza deficienţe de auz, context în care acuzarea şi apărarea au solicitat, prin prisma caracterului obligatoriu al normei penale criticate, aplicarea obligaţiei prevăzute la lit. d) a art. 93 alin. (2) din Codul penal privind interdicţia părăsirii ţării, în considerarea faptului că este cea mai puţin restrictivă raportat la situaţia personală a inculpatului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că, dată fiind formularea imperativă a normelor penale criticate, ce rezultă din sintagma „instanţa impune condamnatului să execute“, instanţa de judecată este pusă în situaţia de a nu putea lua în considerare, în procesul de individualizare a obligaţiei, diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii şi circumstanţele personale ale inculpatului. Astfel, în condiţiile în care fiecare dintre obligaţiile prevăzute de lege are un caracter relativ particular şi specific, având ca obiect urmarea unor cursuri de pregătire şcolară ori calificare profesională, frecventarea unor programe de reintegrare socială, supunerea la unele măsuri de natură medicală ori interdicţia părăsirii teritoriului ţării, consideră că, prin instituirea sarcinii de a dispune cel puţin una dintre aceste obligaţii, legea împiedică instanţa să facă o justă apreciere cu privire la necesitatea instituirii obligaţiei respective, ceea ce conferă procesului de individualizare caracter nejustificat şi pur formal. Apreciază că textul de lege nu permite instanţei să verifice, în procesul de individualizare judiciară a obligaţiilor impuse, posibilitatea reală a aplicării unor astfel de prevederi legale, în aşa fel încât instanţa să poată aprecia pe deplin nu numai legalitatea măsurii, dar şi temeinicia şi oportunitatea acesteia. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 93 alin. (2) din Codul penal, având următorul conţinut: "(2) Instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei." 10. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele penale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme în statul de drept şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) privind inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de condamnare. Această măsură de individualizare judiciară presupune suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată este supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii, stabilite de instanţa de judecată în baza legii. Măsurile de supraveghere pe care condamnatul trebuie să le respecte pe durata termenului de supraveghere sunt următoarele: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă [art. 93 alin. (1) lit. a)-e) din Codul penal]. Măsurile de supraveghere sunt stabilite prin lege şi sunt impuse de drept persoanei faţă de care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, având rolul de a institui un control general asupra activităţii condamnatului, fiindu-i supravegheate deplasările, eventualele schimbări ale domiciliului sau ale locului de muncă, precum şi mijloacele de existenţă. Cât priveşte obligaţiile a căror executare este impusă condamnatului de către instanţă, acestea privesc frecventarea unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, a unuia sau mai multor programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, supunerea la măsuri de control, tratament sau îngrijire medicală şi interdicţia de a părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei [art. 93 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal]. 12. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică formularea imperativă a normei penale, faptul că impunerea de către instanţa de judecată a cel puţin uneia dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal este obligatorie în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, contrar dispoziţiilor constituţionale invocate. În raport cu criticile astfel formulate, Curtea constată că excepţie de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 13. În acest sens, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că reglementarea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin reglementarea condiţiilor în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere (Deciziile nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, şi nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020). Prin urmare, Curtea reţine că atât condiţionarea dispunerii de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi reglementarea imperativă a impunerii de către instanţă a cel puţin uneia dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal reprezintă o opţiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată neconstituţională, neaducând atingere vreuneia dintre prevederile constituţionale invocate. 14. Dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală dispun că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“. Instanţa de judecată beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 23; Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 23), însă politica penală intră în atribuţiile legiuitorului. În activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege“, şi ale art. 124 alin. (1), care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. Totodată, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului nu implică numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 42, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 25, şi Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragraful 26). 15. Curtea reaminteşte că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din perspectiva executării acesteia - care permite instanţei de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii. Or, atât timp cât atât reglementarea condiţiilor de dispunere a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi reglementarea măsurilor de supraveghere, respectiv a obligaţiilor din perioada termenului de supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, în acord cu art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, susţinerea autoarei, potrivit căreia norma penală aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privitoare la independenţa judecătorilor, este neîntemeiată, deoarece judecătorii nu pot fi independenţi faţă de lege. Individualizarea judiciară a pedepsei, respectiv a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor accesorii acesteia, pe care judecătorii sunt chemaţi să o înfăptuiască, poate avea loc doar în cadrul individualizării legale, care este opera legiuitorului. Or, tocmai în cadrul individualizării legale au fost instituite atât condiţiile în care suspendarea executării pedepsei poate fi dispusă, cât şi măsurile de supraveghere, respectiv obligaţiile pe care condamnatul este obligat să le respecte pe parcursul perioadei de supraveghere şi pe care judecătorii sunt obligaţi să le aplice în strictă conformitate cu legea. 16. Pe de altă parte, Curtea reţine că obligaţiile impuse de către instanţa de judecată în ipoteza în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere au rolul de a adapta regimul de supraveghere la specificul cauzei şi la persoana condamnatului, fiind puse la dispoziţia judecătorului mai multe posibilităţi de a configura un regim de supraveghere cât mai eficient, în acord cu circumstanţele concrete ale speţei. Obligaţiile, reglementate în art. 93 alin. (2) din Codul penal, sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea resocializării condamnatului, instanţa stabilind în mod concret, în fiecare cauză, obligaţiile reglementate generic în art. 93 alin. (2) din Codul penal, raportat la situaţia de fapt, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Curtea constată că, deşi norma penală criticată are o formulare imperativă şi nu lasă la latitudinea instanţei posibilitatea de a nu impune una sau mai multe obligaţii dintre cele reglementate în art. 93 alin. (2) din Codul penal, alegerea uneia dintre ele sau a mai multora revine judecătorului. 17. Instanţa de judecată va particulariza aceste obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei şi posibilităţile la dispoziţia serviciului de probaţiune. Programele de şcolarizare sau formare profesională, programele de reintegrare, tratamentul medical, părăsirea teritoriului ţării vor fi individualizate în funcţie de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi periculozitatea conduitei sale, de necesităţile de îngrijire medicală şi prevenire a îmbolnăvirilor etc. Pentru ca instanţa să poată aprecia câte obligaţii trebuie îndeplinite, pe ce durată în cadrul termenului de supraveghere, conţinutul concret al activităţilor ori interdicţia de a părăsi România, va consulta serviciul de probaţiune, care trebuie să aibă lista activităţilor, posibilităţile instituţiilor, respectiv orarul de desfăşurare al programelor de reintegrare. Aşa încât, Curtea reţine că impunerea uneia dintre obligaţiile prevăzute în art. 93 alin. (2) din Codul penal limitează o eventuală conduită negativă a condamnatului, îl pune în imposibilitatea de a alege o variantă, alta decât cea prevăzută de lege, dacă ar opta pentru o conduită contrară măsurii de care beneficiază. 18. Curtea reţine că, în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, atât măsurile de supraveghere reglementate în art. 93 alin. (1) din Codul penal, cât şi obligaţiile stabilite în alin. (2) al aceluiaşi articol permit supravegherea condamnatului pe durata suspendării executării pedepsei şi participarea condamnatului la reintegrarea sa socială, iar, potrivit art. 96 alin. (1) din Codul penal, dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei. 19. Totodată, Curtea constată că susţinerea autoarei potrivit căreia norma penală criticată aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prin raportare la art. 23 alin. (1) referitor la libertatea individuală este neîntemeiată. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar să se exercite între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că norma penală criticată permite o individualizare judiciară a executării pedepsei „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ce excedează sferei de reglementare a art. 53 din Constituţie. Aşadar, Curtea constată că reglementarea atât a condiţiilor de dispunere de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor condamnatului pe perioada termenului de supraveghere privesc restrângerea aplicării acestei instituţii juridico-penale, impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, iar nu restrângerea ce are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi cetăţeneşti, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentală. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, în Dosarul nr. 1.883/62/2019 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 93 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
