Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Bolovan în Dosarul nr. 11.633/318/2018 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.590D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Constantin Ungureanu a comunicat o adresă privind imposibilitatea de prezentare în faţa instanţei de control constituţional. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019, în care instanţa de control constituţional a stabilit sensul sintagmei „interes public“. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 11.633/318/2018, Judecătoria Târgu Jiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Bolovan în soluţionarea cererii de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin (2), ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală, autorul susţine, în esenţă, că atât dispoziţia legală în sine, respectiv faptul că procurorul are posibilitatea legală de a renunţa la urmărirea unor fapte penale, cât şi, în mod particular, prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, sub alte aspecte, sunt neconstituţionale. Susţine că în nicio împrejurare nu se poate renunţa la urmărirea unor fapte de natură penală, a unor infracţiuni, cu atât mai puţin justificând renunţarea prin sintagma „interes public“, anterior finalizării urmăririi penale, aşadar, anterior atingerii scopului urmăririi penale - aflarea adevărului şi lămurirea cauzelor sub toate aspectele. Apreciază că interesul public este în toate cazurile ca legea penală să se aplice, astfel ca persoanele care au săvârşit infracţiuni să răspundă penal. Consideră că prin renunţarea la urmărirea penală de către procuror se încalcă scopul procesului penal, respectiv art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi scopul urmăririi penale. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) din Codul de procedură penală, susţine că lipsa din ordonanţă a prezentării clare, determinate a faptelor cu privire la care se dispune soluţia şi reţinerea doar a încadrării juridice sub care au fost urmărite aceste fapte sunt neconstituţionale şi se impune a fi sancţionate cu nulitatea absolută a dispoziţiei respective. În concret, se referă la fapta care face obiectul urmăririi penale şi la datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, consideră că atestarea unor împrejurări neadevărate în ordonanţa procurorului este neconstituţională şi se impune a fi sancţionată de instanţă, din oficiu, cu nulitatea absolută a dispoziţiei. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 286 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în situaţia în care din cuprinsul ordonanţei nu rezultă determinat ori determinabil motivele de fapt pentru care s-a dispus soluţia de renunţare la urmărirea penală. 6. Judecătoria Târgu Jiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 7 alin. (2): „(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.“; – Art. 17 alin. (1): „(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.“; – Art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f): „(2) Ordonanţa trebuie să cuprindă: [...] c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; [...] f) alte menţiuni prevăzute de lege; [...]“; – Art. 318 - „Renunţarea la urmărirea penală“. 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele procesual penale ale art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 318 contravin atât prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 11, 16, 20, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 124, 126, 129, art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (1), cât şi dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Cât priveşte prevederile art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) din Codul de procedură penală, invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 11, 16, 20, 21, 31, 124, ale art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că renunţarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acţiunii penale şi, totodată, o soluţie de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunităţii, aşa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia“. Oportunitatea continuării cercetărilor şi aprecierea interesului public în urmărirea infracţiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, şi o evaluare a cheltuielilor şi resurselor investite în cercetarea unei infracţiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporţionale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienţei aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancţiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracţiunii. 13. De aceea, pentru constatarea existenţei/inexistenţei unui interes public în urmărirea unei infracţiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancţionator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârşită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce. 14. Instituţia renunţării la urmărirea penală reprezintă o excepţie de la principiul legalităţii procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunităţii urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea unei soluţii intermediare între soluţia de clasare şi cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârşit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susţine interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni şi nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluţionarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică (a se vedea Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020, paragraful 18, şi Decizia nr. 118 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 mai 2020, paragrafele 13 şi 14). 15. Curtea reţine, totodată, că prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt o reflectare a Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, prin care instanţa de control constituţional a statuat că sintagma „interes public“ nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 -, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a „interesului public“ nu sunt de natură a defini noţiunea anterior menţionată, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţă de judecată a săvârşirii unor infracţiuni (paragraful 15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituţionale cu decizia precitată şi a stabilit, potrivit art. 318 alin. (4) din Codul de procedură penală, că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g), respectiv conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia şi existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. 16. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit competenţei sale, reglementată la art. 56 din Codul de procedură penală, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, şi să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată. Prin urmare, esenţa atribuţiilor specifice funcţiei de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. Prin urmare, „interesul public“, astfel cum acesta este prevăzut la art. 318 din Codul de procedură penală, trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile legale ce reglementează funcţia de procuror, prin sintagma analizată înţelegându-se, de fapt, un interes al societăţii, în ansamblul său, în urmărirea şi judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate. 17. Aşadar, Curtea reţine că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În acest sens, ordonanţa prin care se dispune renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală, şi, potrivit alin. (12) al aceluiaşi articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Acesta din urmă hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate şi a altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanţii ale realizării interesului public, în condiţiile renunţării la urmărirea penală de către procuror. În aceste condiţii, Curtea constată că procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunţării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. În sensul celor reţinute anterior sunt şi deciziile Curţii nr. 679 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.117 din 29 decembrie 2018, şi nr. 517 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020. 18. Totodată, în Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.124 din 23 noiembrie 2020, paragrafele 16-21, Curtea a reţinut că dispunerea renunţării la urmărirea penală are ca efect, conform art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală, stingerea acţiunii penale, dispoziţiile art. 318 şi următoarele din Codul de procedură penală nefăcând referire la modalitatea de soluţionare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluţii. Cu toate acestea, art. 318 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevede că „interesul public“ se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar alin. (3) al art. 318 din Codul de procedură penală prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului şi la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligaţii, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziţii legale, printre care obligaţia de a înlătura consecinţele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [art. 318 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală] şi obligaţia de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală]. Totodată, art. 318 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute la alin. (6) al aceluiaşi articol, stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei, iar, conform art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală, în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7) al art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul revocă ordonanţa, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului. 19. Aşa fiind, chiar dacă modalitatea de soluţionare a acţiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituţiei renunţării la urmărirea penală, garanţii specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilităţii condiţionării dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală de realizarea acestei reparaţii civile. 20. Cu toate acestea, având în vedere că dispunerea obligaţiei prevăzute la art. 318 alin. (6) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârşirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la art. 318 alin. (2) lit. f), alin. (3), (6), (7) şi (9) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că persoana vătămată, respectiv partea civilă, se poate adresa instanţei civile, conform art. 27 alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, iar, conform art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. 21. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 22. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea stabilesc conţinutul ordonanţei emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalităţii, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, şi trebuie să cuprindă denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege şi semnătura celui care a întocmit-o. Contrar susţinerilor autorului, Curtea constată că norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligaţia ca ordonanţa să fie întotdeauna motivată în fapt şi în drept [lit. d)] - nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluţia -, să cuprindă, pe lângă menţiunile enumerate mai sus, şi fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, precum şi datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului [lit. c)], în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. De altfel, Curtea constată că aspectele invocate de autor, referitoare la circumstanţele în care a fost emisă ordonanţa de către procuror (cu reţinerea unor împrejurări neadevărate, în opinia acestuia), nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, astfel că examinarea lor nu intră în competenţa instanţei de control constituţional. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Bolovan în Dosarul nr. 11.633/318/2018 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
