Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Călin Cătălin Vârgolici în Dosarul nr. 892/103/2018/a9 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.922D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar cerere de judecare în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând, în esenţă, că dispoziţiile criticate nu au legătură cu fondul cauzei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 892/103/2018/a9, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Excepţia a fost ridicată de Călin Cătălin Vârgolici într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de autor împotriva unei sentinţe penale prin care a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că singura autoritate competentă să legifereze este Parlamentul României, iar prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Susţine că decizia menţionată aduce completări normei penale criticate, în condiţiile în care, până la pronunţarea Deciziei nr. 17 din 11 octombrie 2018, inculpaţii care au fost judecaţi anterior pronunţării acesteia şi care au avut tentative de omor săvârşite şi intrate sub incidenţa instituţiei reabilitării erau încadraţi în dispoziţiile art. 188 alin. (1) din Codul penal, iar nu în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. 6. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţia criticată nu este legată de efectele măsurilor educative ori de efectele reabilitării, iar prin interpretarea unitară a legii nu se pot crea situaţii discriminatorii. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având următorul conţinut: „(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări: (...) e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor; (...) se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“ 11. Prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 27 noiembrie 2018, instanţa supremă a stabilit că „în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal.“ 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele penale criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 73 privind categoriile de legi, cât şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor şi ale art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea de către instanţa supremă a competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. Din perspectiva celei dintâi etape a analizei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 14. În acest sens, Curtea constată că autorul excepţiei critică, în realitate, interpretarea dată art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, prin raportare la competenţa instanţei supreme de a pronunţa, prin deciziile date în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, soluţii cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. 15. Referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa soluţii cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti prin deciziile de soluţionare a unui recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că această competenţă este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“, şi că, în exercitarea acestei atribuţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). De asemenea, prin Decizia nr. 446 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 957 din 19 octombrie 2020, paragraful 13, Curtea a reţinut că recursul în interesul legii este un element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, ce poate fi folosit în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă, şi că acesta acoperă situaţiile pentru viitor, în vederea unificării jurisprudenţei. Aşadar, recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. În scopul anterior menţionat, legiuitorul a prevăzut o procedură care constituie un mecanism specific ce are ca finalitate pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea rolului său constituţional, reglementat la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a unor decizii cu valoare de principiu în sfera interpretării şi aplicării legii. Având în vedere natura cauzelor ce au ca obiect soluţionarea recursurilor în interesul legii şi scopul pronunţării lor, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc. 16. Curtea a constatat însă că atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursuri în interesul legii este diferită de activitatea de legiferare, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine exclusiv Parlamentului, acestea neputând fi confundate. Această concluzie se impune având în vedere rolul diferit al instituţiilor anterior menţionate în cadrul celor două funcţii - judecătorească şi legislativă - ale statului, procedura diferită conform cărora funcţionează şi scopul diferit în care acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale. Astfel, scopul căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci cel de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se, prin deciziile date cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi care au ca temei norme juridice adoptate de Parlament, conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. 17. Considerentele anterioare sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, prin deciziile date în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, soluţii cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti. Efectul obligatoriu al deciziilor menţionate anterior reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. 18. Curtea reţine, de altfel, că, pentru a fi admisibilă, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe cumulate, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. În aceste condiţii, Curtea reţine că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile, numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, obiectul sesizării în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile îl constituie o „chestiune de drept“ de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acest mecanism de unificare a practicii vizând, deopotrivă, o chestiune de drept material ori o chestiune de drept procedural, aşadar dispoziţii de drept material sau procedural înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti (în acest sens, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015). Aşadar, „chestiunea de drept“ priveşte o problemă de drept a cărei lămurire se solicită şi care se află într-o relaţie de dependenţă cu soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, în sensul că decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. 19. Autorul excepţiei susţine că Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală aduce completări dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în condiţiile în care, până la pronunţarea deciziei menţionate, inculpaţii care au săvârşit anterior tentative de omor, intrate sub incidenţa instituţiei reabilitării, erau încadraţi la art. 188 alin. (1) din Codul penal, iar nu la dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ. 20. Pentru a determina dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a cantonat în sfera operaţiunii de interpretare a dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, Curtea observă că, în Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, s-a arătat că reabilitarea reprezintă o instituţie de drept penal material, definită prin efectele pe care le produce, constituind o cauză care înlătură consecinţele condamnării prin aceea că face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Aşadar, obiect al reabilitării sunt, potrivit art. 169 alin. (1) din Codul penal, incapacităţile, decăderile, nedemnităţile şi interdicţiile care decurg din condamnare şi care sunt perpetue. Acestea, deşi decurg dintr-o condamnare, constituie consecinţe extrapenale, deoarece nu funcţionează ca pedepse, ci sunt menite să ocrotească anumite interese publice. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor ce consacră efectele pe care reabilitarea le produce faţă de o persoană rezultă că acestea se produc pentru viitor şi nu echivalează cu o restitutio in integrum. Astfel, reabilitarea face să înceteze caracterul de antecedent penal al condamnării anterioare, în sensul că o astfel de condamnare nu poate constitui primul termen al recidivei, exclusiv prin raportare la condiţiile expres reglementate de art. 41 alin. (1) din Codul penal, în condiţiile în care normele de drept penal sunt de strictă interpretare şi aplicare. Or, în lipsa oricărei dispoziţii exprese, condiţia legală instituită de lege cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, aceea ca infracţiunea să fi fost săvârşită până la reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare, nu poate fi extinsă asupra elementului circumstanţial agravant al infracţiunii de omor calificat, dată fiind natura juridică diferită a celor două criterii de agravare a pedepsei şi care produc efecte distincte şi succesive asupra tratamentului sancţionator. În timp ce recidiva constituie o cauză de agravare a pedepsei al cărei caracter temporar este consacrat de art. 41 alin. (1) din Codul penal, elementul circumstanţial agravant reprezintă unul din elementele constitutive ale infracţiunii prin care legiuitorul descrie în norma de incriminare conţinutul infracţiunii a cărui incidenţă trebuie reţinută ori de câte ori fapta concretă corespunde modelului legal de referinţă. De altfel, reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal cu privire la persoana care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu constituie o consecinţă a condamnării anterioare, ci a faptului că persoana respectivă a comis o altă infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor, fapt ce reflectă o periculozitate sporită a infractorului şi justifică o sancţionare mai aspră a acestuia în considerarea acestui element de fapt ce circumstanţiază persoana. Ca atare, efectele reabilitării nu pot fi extinse, pe calea unei interpretări prin analogie, asupra a ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară în privinţa caracterului penal al faptei şi a tipicităţii infracţiunii, chestiuni asupra cărora nu se mai poate statua decât într-o cale de atac extraordinară. A considera că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, ar împiedica reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor ar anihila autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat definitiv în sensul că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de persoana condamnată. 21. Curtea reţine, de altfel, că practica judiciară a statuat constant în sensul că intervenirea unei cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant, omorul fiind calificat indiferent dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârşit anterior, dacă acest omor a fost amnistiat ori dacă a intervenit prescripţia, aceasta întrucât o astfel de cauză nu exclude existenţa faptei anterioare în materialitatea ei, iar legea nu prevede nicio excepţie de la incidenţa acestei agravante. În aceste condiţii, existenţa unei jurisprudenţe a instanţei supreme publicate asigură previzibilitatea interpretării dispoziţiilor legale care reglementează elementul circumstanţial agravant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuând constant asupra rolului instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea normelor de incriminare, jurisprudenţă însuşită şi de Curtea Constituţională. 22. În concluzie, în acord cu cele statuate de instanţa supremă, Curtea constată că interpretarea autentică dată de legiuitor sintagmei „de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor“ prin art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cât şi interpretarea judiciară dată de jurisprudenţă sunt obligatorii şi convergente în sensul că reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Astfel, interpretarea extensivă a efectelor reabilitării, în lipsa unui text legal expres în acest sens, ar avea ca rezultat o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-a statuat definitiv că persoana condamnată a comis o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. 23. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dispozitivul Deciziei nr. 17 din 11 octombrie 2018, a stabilit că, în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Prin decizia menţionată, instanţa supremă a realizat o veritabilă interpretare a art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin prisma conţinutului său normativ astfel explicitat integrându-l organic în ansamblul instituţiilor de drept penal material, reglementate de Codul penal, cu referire specială la reabilitare. Curtea constată, astfel, că Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, criticată de autorul excepţiei, a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală potrivit dispoziţiilor art. 475-477^1 din Codul de procedură penală, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. De altfel, Curtea reţine că reglementarea normelor de incriminare şi stabilirea conţinutului constitutiv al infracţiunilor se realizează de către legiuitor, potrivit atribuţiilor sale reglementate la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de dispoziţiile constituţionale anterior menţionate. Acestea sunt expresia politicii penale a statului, neconstituind o problemă de constituţionalitate a legii. 24. Aşa încât, stabilind că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a plasat în limitele competenţei sale, Curtea urmează să analizeze dacă textul criticat, astfel interpretat, respectă exigenţele dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală. 25. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea reţine că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat inculpaţilor, determinat de pronunţarea Deciziei nr. 17 din 11 octombrie 2018. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). În speţă, Curtea observă că practica judiciară este consolidată în sensul că intervenirea unei cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant, iar, din interpretarea autentică şi judiciară a textelor de lege aplicabile, rezultă că reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Curtea reţine însă că egalitatea în drepturi a cetăţenilor se analizează din punct de vedere normativ, iar nu din perspectiva diverselor situaţii rezultate din interpretarea şi aplicarea normei juridice. Aşa încât Curtea constată că situaţia inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei penale criticate rămâne aceeaşi, indiferent de pronunţarea Deciziei nr. 17 din 11 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 26. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 16 din Constituţie. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile criticate, a prevederilor art. 15 alin. (2), ale art. 24 şi ale art. 73 din Constituţie, Curtea observă că autorul nu formulează argumente referitoare la lipsa conformităţii normei penale criticate cu prevederile constituţionale anterior enumerate. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Călin Cătălin Vârgolici în Dosarul nr. 892/103/2018/a9 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie şi constată că dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
